Pythia

Pythia

Popularitatea acestei maxime a rămas neştirbită de-a lungul vremii, cu fiecare schimbare de mentalitate fiind reinterpretată pe linia unor noi prejudecăţi.

La origine, desigur, este o maximă religioasă, care aminteşte atitudinea corectă pe care închinătorul trebuie să o aibă în faţa zeilor. Apărea ca inscripţie, se spune, la sanctuarul din Delphi dedicat lui Apollo ca să îi îndemne pe cei ce veneau să ţină cont de faptul că sunt doar nişte muritori în prezenţa unui zeu nemuritor. Cu alte cuvinte, să îşi cunoască locul şi să dea respectul cuvenit. Acelaşi lucru îl spune Scriptura: „Frica Domnului este începutul ştiinţei” (Proverbe 1:7)

Dar, dacă am ridicat problema ştiinţei, oare cât de îndreptăţită a fost filosofia să reinterpreteze această maximă, şi să o integreze în programul său de cultivare a sufletului. Avem de-a face tot cu o reintepretare pe măsura unui nou set de prejudecăţi, sau, din contră, filosofia a valorificat spusa divină în litera şi duhul său? Nu cumva filosofia, insistând pe caracterul înrudit cu divinul al sufletului, a încălcat porunca divină? Dacă filosofia ne face asemănători zeilor, atunci oare nu am uitat care ne este locul ca muritori? Pentru a găsi un răspuns ne vom întoarce atenţia tocmai la cel care a rostit acest mesaj pentru oameni, zeul de la Delphi, Apollo.

Socrate a fost adus în faţa judecătorilor atenieni cu acuza că ar nega zeii cetăţii şi ar corupe tinerii. El s-a apărat argumentând că nici nu posedă vreo înţelepciune şi ştie că nu are aşa ceva, deci nu are cum să corupă tineretul, pentru că nu are cu ce. Dar ceea ce este interesant este felul în care îl cheamă în cauză, de partea sa, tocmai pe Apollo:

Ascultaţi deci. Şi poate că unora li se va părea că glumesc; dar să ştiţi bine că vă voi spune deplinul adevăr, în fapt eu m-am ales cu numele acesta, atenieni, numai din pricina unui fel de înţelepciune. Ce fel de înţelepciune? Una care e, probabil, o înţelepciune ome­nească. Mă tem că este de fapt singura înţelepciune pe care o am; cei despre care vorbeam adineauri or fi poate înţelepţi cu vreo înţelepciune mai mult decît omenească. Dacă nu e aşa, nu ştiu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am, minte şi vorbeşte spre a mă ponegri. Şi acum, atenieni, să nu murmuraţi împotrivă-mi şi să nu vi se pară că spun ceva prea de tot; căci vorbele pe care le voi spune nu sînt ale mele, ci voi aduce în faţa voastră un vorbitor mai vrednic de încredere. Despre înţelepciunea mea, dacă înţelepciune este, şi despre felul ei, vă voi aduce ca martor pe Zeul de la Delfi. Îl cunoaşteţi, desigur, pe Chairephon; a fost prietenul meu încă din tinereţe şi a fost prieten cu cei mai mulţi dintre voi; a fugit în exilul ştiut împreună cu voi şi odată cu voi s-a întors. Şi ştiţi cum era Chairephon, cît de aprig în orice se apuca să facă. Astfel o dată, mergînd la Delfi, a îndrăznit să în­trebe oracolul şi anume — vă spun să nu murmuraţi, atenieni —, să-l întrebe dacă este cineva mai înţelept decît mine; iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înţelept. (Apărarea lui Socrate 20d-21a)

Socrate nu este contrazis deloc de zeu în convingerea sa că nu ar fi înţelept. Filosoful nostru decide să verifice oracolul luând la întrebări pe cei care se ştiau înţelepţi, politicieni, poeţi, meşteşugari sau retori. Acest exerciţiu i-a arătat că diferenţa dintre el şi aceştia este că el, Socrate, ştia că este lipsit de înţelepciune, pe când ceilalţi se credeau înţelepţi fără să fie. Înţelepciunea sa consta, iată, tocmai în ignoranţa sa. Povestea este cunoscută, dar am dorit să o reiau ca să scot în evidenţă ceea ce se află în spatele ei: principiul gnoti seautoncunoaşteţi locul, muritorule. Asta este ceea ce Socrate înţelege din toată păţania, şi cred că are dreptate:

dar de fapt, cetăţeni, mă tem că înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelep­ciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic; şi mi se pare că acest lucru îl numeşte „Socrate”, folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă, ca şi cum ar spune : „Oameni buni, cel mai înţelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cît priveşte înţelepciunea, nu e bun de nimic.” Iar eu chiar şi acum, mergînd peste tot, caut şi iscodesc după cuvintele Zeului pe orice atenian sau străin care îmi pare a fi înţelept; şi dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt acelui om, întărind vorba Zeului, că nu e înţelept. Şi din cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci mă aflu în mare sărăcie, în slujba Zeului cum sînt. (Apărarea lui Socrate 23a,b)

Iată-l pe Socrate într-o misiune de profet, aducând mesajul zeului în cetatea sa. Despre el se pot spune multe, dar nu şi că ar fi fost un om lipsit de cucernicie. Din nou duhul religios al filosofiei este pus în lumină, spirit pe care modernii profani nu mai reuşesc să îl aprecieze cum se cuvine.

Iată un mic episod biblic, ce urmează unei judecăţi:

Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:18,19)

Şi iată ce le spune Socrate judecătorilor săi:

Atenieni, în ceea ce mă priveşte vă mulţumesc şi vă sînt recunoscător, dar mă voi supune mai degrabă Zeului decît vouă şi, cîtă vreme voi mai avea suflare în mine şi voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filosofez şi să vă îndemn, precum şi să atrag atenţia mereu oricui mi-ar ieşi în cale, spunîndu-i după obicei: „O, preabunule, tu care eşti atenian, din cetatea cea mai mare şi mai vestită în înţelepciune şi putere, nu ţi-e oare ruşine că de bani te îngrijeşti, ca să ai cît mai mulţi, şi cît mai multă glorie şi cinstire, iar de cuget, şi de adevăr, şi de suflet ca să fie cît mai frumos, nu te îngrijeşti şi nu-ţi pasă?” Şi dacă cineva dintre voi se va împotrivi şi va spune că se îngri­jeşte, nu-l voi lăsa să plece îndată şi nu mă voi îndepărta de el, ci-l voi întreba şi-l voi cerceta şi-l voi mustra, iar dacă mi se va părea că n-a dobîndit virtutea dar spune că a dobîndit-o, îl voi certa că pune foarte puţin preţ pe cele mai însemnate lucruri şi cel mai mare preţ pe lucruri de nimic. Aşa voi face eu cu orice om pe care-l voi întîlni, fie tînăr, fie bătrîn, străin sau cetăţean, dar mai ales cu voi, cetăţenii, pentru că-mi sînteţi mai apropiaţi prin obîrşie. Căci aşa porunceşte Zeul, fiţi siguri de asta. Şi socotesc că voi n-aţi avut încă parte în cetate de un bine mai mare decît supunerea mea la porunca Zeului.

Căci nu fac nimic altceva decît să colind oraşul încercînd mereu să vă conving, şi pe tineri şi pe bătrîni, să nu vă îngrijiţi de trup şi de bani nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cît mai bun, spunîndu-vă că nu virtutea se naşte din avere, ci din virtute vin şi averea şi toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate. (Apărarea lui Socrate 29d-30b)

Singurul fel în care filosofia se contrapune religiei, este prin elanul său reformator şi restaurator. Filosofia reprezintă o provocare, în duh profetic, pentru forme anchilozate de religiozitate goală. Socrate şi ai săi nu sunt cu nimic mai mult nişte duşmani ai religiei, în numele raţiunii, decât profeţii Vechiului Testament, persecutaţi şi ucişi de autorităţile din vremea lor.

Acum suntem mai în măsură să judecăm, dacă filosofia, prin programul său de reîntoarcere la ceea ce este divin în om, adică părţile superioare ale sufletului, a încălcat porunca zeului de la Delphi.

Să observăm că avem de-a face cu două feluri de înţelepciuni: una umană, care se referă la cele omeneşti, şi una divină. Prima dintre acestea nu valorează nimic în raport cu cealaltă. A acorda, în felul acesta, locul potrivit înţelepciunii umane în faţa celei divine împlineşte porunca de la Dephi. Numai înţelepciunea divină este demnă de acest nume, adică „înţelept este numai Zeul”. Dar să ne amintim de analogia dintre micro şi macrocosmos: ierarhia nivelelor universului se reflectă în fiinţa umană sub forma ierarhiei facultăţilor sufletului. În macrocosm zeii îşi au lumea lor acolo sus, iar noi oamenii aici jos. În microcosm noi avem facultăţi sufleteşti cu care participăm la lumea omenească, adică la ceea ce ne este exterior, dar şi facultăţi cu care participăm la lumea zeilor, adică la ceea ce ne este interior. Filosofia a aplicat principiul delphic la nivel microcosmic, în sensul cultivării facultăţilor superioare ale sufletului. În acest fel a păstrat duhul principiului.

Problema apare în vremuri moderne, când identificăm „eu însumi” cu acele facultăţi ale sufletului ce sunt legate de trup şi le hrănim, identificându-ne complet cu ele. În acest caz am falsificat complet principiul enunţat de Apollo şi readaptat de Socrate.

Advertisements