220px-Hypatia_Raphael_Sanzio_detail

Hypatia

Da, iar asta se poate demonstra în cel puţin trei feluri: prin apel la autoritate, la precedent şi prin argumentare raţională pornind de la rostul filosofiei însăşi. Vom lămuri aceste chestiuni în rândurile ce urmează.

În primul rând, să îndepărtăm din calea noastră un argument pueril, legat de presupusa superioritate masculină în ce priveşte inteligenţa. Nu de alta, dar la nivelul argumentării de tejghea de cârciumă poţi întâlni şi aşa ceva. Chiar dacă ar fi adevărat ar fi irelevant, pentru că filosofia nu ţine în primul rând de inteligenţă, deşi un IQ mediu spre superior este de ajutor.

Deci, sunt bărbaţii mai deştepţi decât femeile? Dacă este să ne luăm după IQ, atunci nu. Media este cam aceeaşi. Dar dacă aruncăm o privire mai serioasă asupra datelor statistice vom observa că există, totuşi, o diferenţă importantă: la bărbaţi dispersia statistică este mai mare decât la femei. Cu alte cuvinte, femeile tind într-o măsură mai mare decât bărbaţii spre un IQ mediu, pe când bărbaţii tind, într-o măsură mai mare decât femeile, spre extreme. În practică asta înseamnă că dacă ai de-a face cu un individ ce are un IQ ce iese din medie, există şanse statistice mai mari ca el să fie bărbat. Acesta este unul din motivele pentru care fauna din închisori este preponderent masculină. Cam 80%, dacă nu mă înşel. Comparativ cu media populaţiei, cei din închisori au IQ-ul sensibil mai scăzut. Din acelaşi motiv marile genii tind să fie bărbaţi. Nu acesta este singurul motiv, dar este unul important. Extremele sunt domeniul privilegiat al bărbaţilor.

Repet, diferenţa dintre bărbaţi şi femei nu este aceea că bărbaţii sunt mai deştepţi, ci că în măsura în care avem de-a face cu un IQ ce iese din medie (sub sau deasupra, nu are importanţă) există şanse statistice mai mari să avem de-a face cu un  bărbat. Atât şi nimic mai mult. În aceste condiţii există suficiente femei cât se poate de dotate pentru filosofie, în ce priveşte inteligenţa.

În ce priveşte prima din cele trei argumente în favoarea primirii femeilor în tagma filosofilor, adică apelul la autoritate, să ne amintim că Platon s-a exprimat explicit şi fără să se ascundă după deget în această privinţă. Să-l ascultăm:

După ce împlinesc cincizeci de ani, trebuie ca cei ce nu s-au schimbat şi şi-au dovedit vrednicia pretutindeni, în fapte, ca şi în ştiinţe, să fie îndreptaţi către ţintă: ei trebuie ca, înălţîndu-şi lamura sufletului către însuşi cel ce dă lumină tuturor, văzînd ei Binele în­suşi, folosindu-se de el ca de o pildă şi de un model, să orînduiască întru frumuseţe atît cetatea cît şi pe cetăţeni, dar şi viaţa ce le-a rămas, fiecare, atunci cînd îi soseşte rîndul. Cea mai mare parte a timpului se vor îndeletnici deci cu filosofia, dar cînd le va sosi rîndul, se vor trudi şi cu obşteştile treburi, cîrmuitori fiind cetăţii; vor împlini însă această sarcină nu ca pe ceva frumos, ci ca pe ceva silnic, şi astfel, educînd mereu pe alţii pe potriva lor, lăsînd în locul lor paz­nici pentru cetate, pleca-vor ei să locuiască în Insu­lele Fericiţilor! Iar cetatea să le dureze lor morminte si să le aducă jertfe pe cheltuiala obştii; iar dacă şi Pythia ar încuviinţa, să aducă jertfele ca unor spirite bune, iar de nu, ca unor oameni oblăduiţi de spirite bune şi divini.”

,,Minunaţi cîrmuitori, precum un sculptor, ai dăl­tuit, o Socrate!” — exclamă el.

,,Să nu uităm de femeile cîrmuitori, Glaucon. Căci nu socoti că eu mă refer mai mult la bărbaţi decît la femeile care au, în cetate, o fire vrednică.”

,,Adevărat, — spuse el — de vreme ce ele vor împărtăşi totul, în mod egal cu bărbaţii.” (Republica VII, 540a-c)

Interesant text. Avem o descriere punctuală a celei mai de seamă vocaţii, una ce întrece în valoare orice altă chemare, iar Platon găseşte de cuviinţă să precizeze tocmai în acest moment că este şi pentru femei. Ni se reaminteşte, de exemplu, că filosoful adevărat este cel care a văzut Binele, deci este în măsură să ştie ce înseamnă Frumosul şi Dreptatea în esenţa lor. De aceea sunt ei în măsură să aplice aceste idei (în sensul platonic al termenului) în viaţa cetăţii. Ei au ajuns la contemplarea Ideii de dincolo de idei – Binele transcende ideile aşa cum ideile transcend realităţile empirice – după ce s-au dovedit vrednici, atât în fapte cât şi în ştiinţă. În fond, filosofia, respectiv căutarea înţelepciunii, constă tocmai în acea formă de viaţă care îl educă pe cineva să devină „vrednic pretutindeni, în fapte, ca şi în ştiinţe”, deci pregătit pentru scopul final: ridicarea intelectului la Bine. Cine ajunge la ţintă ajunge „oblăduit de spirite bune şi divin”, adică devine „după putinţă cît mai asemănător divinităţii” (Theaitetos 176a). Ceva mai măreţ nu ne putem închipui în această existenţă a noastră. Iar această vocaţie o avem, iată, atât bărbaţii, cât şi femeile. Plato dixit. Pentru mine, cel puţin, e destul.

La apelul la autoritate se cuvine să adăugăm şi argumentul din precedent. Lastenia din Mantinea şi Axiotea din Fliuntes sunt două exemple elocvente, ambele fiind membre ale Academiei platonice, în timpul vieţii Maestrului. Aceasta din urmă şi-a părăsit oraşul natal după ce a citit Republica, şi s-a mutat la Atena. Dar, trebuie să adăugăm, ele au intrat în această şcoală de filosofie în straie bărbăteşti. Iată că şi lipsa de prejudecăţi îşi are, pare-se, limitele sale. Nu că nu s-ar fi ştiut că ar fi femei. Speusip, nepotul lui Platon şi urmaşul acestuia la cârma Academiei (nepotism filosofic, care va să zică) se zice că ar fi devenit, la un moment dat, mai impresionat de feminitatea Lasteniei decât s-ar fi cuvenit. Cel puţin aşa se şuşotea prin şcolile de filosofie concurente. Dar să lăsăm bârfa.

Hypatia, 1885, by Charles William Mitchell (1854 - 1903)

Martiriul Hypatiei, tablou de Charles William Mitchell din 1885

Spre sfârşitul Antichităţii avem exemplul Hypatiei din Alexandria, devenită faimoasă în modernitate ca una din piesele de rezistenţă ale propagandei anticreştine de inspiraţie iluministă. Nu de alta, dar ea a murit linşată de creştini. Cazul este real, ceea ce uită, însă, propagandişti anticreştini moderni este că astfel de cazuri de linşaj public a unor păgâni de către creştini, sau a unor creştini de păgâni era o realitate tristă (deşi relativ rară) în Alexandria acelor vremuri. Nu avem de-a face cu un episod de fanatism religios îndreptat împotriva luminii filosofiei. De asemenea, Hypatia ne este cunoscută prin intermediul scrierilor unor creştini admiratori ai ei, începând cu Synesius din Cirene, filosof platonic, episcop creştin şi discipol al ei. Dar toate acestea nu justifică cu nici o iotă şi nu scuză în nici un fel faptele coreligionarilor mei, desigur.

Am făcut referire la această femeie şi la războiul propagandistic declanşat în numele ei în ultimele secole, pentru că vroiam să subliniez ceva ce mi se pare important. Acest război propagandistic scoate la lumină o serie de prejudecăţi moderne legat de filosofie, prejudecăţi de care trebuie să scăpăm dacă este să luăm în serios valorile pentru care a trăit Hypatia. Prefer să aduc cinstire memoriei sale urmărind acelaşi idealuri. Ori, când este vorba despre acest filosof una din regretele modernilor este că nu avem suficiente date să îi evaluăm cum se cuvine contribuţia la filosofie şi matematică.

Avem aici o viziune asupra filosofiei ce este incompatibilă cu platonismul. Potrivit acestei viziuni un filosof adevărat este unul care nu repetă mecanic ceea ce au spus alţii şi îşi face un nume prin originalitatea sa. Cu cât un gânditor este mai original, pare-se, cu atât mai bine. Cu asta ne-am depărtat cu totul de adevărata filosofie, descrisă, de exemplu, în fragmentul din Republica pe care tocmai l-am citat. Dacă filosofia este calea prin care cineva ajunge să fie „vrednic pretutindeni, în fapte, ca şi în ştiinţe”, până la contemplarea Binelui în sine, atunci nu originalitatea contează şi consecvenţa în cultivarea virtuţilor care disciplinează şi duc la înţelepciune. De asta spuneam că inteligenţa este importantă pentru filosofie, dar nu este cea mai importantă. Căutarea înţelepciunii presupune un stil de viaţă şi capacitatea de a face alegeri în funcţie de un sistem de valori. Partea de doctrină serveşte doar ca informaţie necesară pentru a face alegeri înţelepte. Dar filosof este cel care trăieşte învăţătura, nu cel care o dezvoltă cu originalitate în scrieri, conferinţe şi cursuri. În măsura în care originalitatea se referă la adaptarea unor noi circumstanţe a învăţăturii, este binevenită. Şi atât.

Şi cu asta am ajuns la ceea ce este important despre Hypatia, ceea ce era relevant atunci şi a rămas pentru noi astăzi. Cu ea avem de-a face cu un filosof care a trăit cu adevărat filosofia ca şi cale prin viaţă. Asta este ceea ce i-a impresionat pe contemporanii ei şi asta au reţinut, în primul rând despre ea. Pe cine interesează ce fel de teoremă matematică a descoperit, sau dacă ea a fost cea care a formulat nu ştiu ce teorie sau alta. Doar pe profani. Însă stilul său de viaţă şi exemplul său o fac un adevărat filosof, un gigant al tradiţiei platonice din toate timpurile şi o dovadă a capacităţii platonismului de a forma caractere. Întreaga şleahtă de „filosofi” (bărbaţi) de la Descartes încoace ar comite o blasfemie abominabilă dacă ar îndrăzni să-i sărute urmele sandalelor în colb.

Am văzut, deci, că avem şi exemple concrete de femei filosof, chiar în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Care ar fi argumentul raţional de care am pomenit la început. Să ne gândim doar la ce este filosofia însăşi. Este dragoste de înţelepciune, adică o căutare a cunoaşterii ultime. Această cunoaştere, din moment ce se referă la cele supreme, va cere o căutare cu toată fiinţa noastră şi nu doar cu gândirea. De aceea filosofia este o disciplinare a întregului caracter şi nu doar o formare a minţii. Rezultatul final al acestei căutări este asemănarea cu divinitatea pe cât ne este dat ca oameni aflaţi în trup. Asta se obţine practicând virtuţile (arete): cumpătarea (sophrosyne), drep­tatea (dikaiosyne), curajul (andreia) şi înţelepciunea (sofia).

Ca şi în limba latină, unde virtus derivă din vir (bărbat), termenul grec arete provine de la aner (bărbat). Deci, literal, virtutea înseamnă bărbăţie, adică ceea ce îl face pe un bărbat să fie astfel. Rezultă de aici că virtutea ar fi ceva străin de femei? Nu. Să facem puţină istorie.

La origine arete se referă la virtuţile războinice ale eroului Greciei arhaice. Ca în toate neamurile indo-europene (şi nu numai) bărbatul grec al Eladei preclasice era bărbat în măsura în care era războinic. Acest gen de virtute este, desigur una masculină. Dar în vremuri clasice termenul a suferit o alunecare de sens. Arete a început să se refere la ceea ce face ceva să funcţioneze aşa cum trebuie. Vorbim şi astăzi de virtuţile curative ale unei plante medicinale, sau de virtuozitatea unui violonist. Virtuozitatea violonistului este ceea ce îl face să fie un adevărat violonist, iar virtuţile curative ale plantei medicinale o fac să fie plantă medicinală. În context filosofic virtutea se referă la ceea ce îl face pe un om să fie astfel: un adevărat om. Folosirea în acest fel a termenului arete este legitimată de schimbarea de sens suferită în timp, indiferent de sensul originar şi de etimologie. Deci, chiar dacă la origine arete înseamnă bărbăţie şi se referă la virtuozitatea războinică a eroului, în contextul filosofiei acelaşi termen se referă la omenie, în general. De fapt, dacă ar fi să găsim un corespondent românesc pentru arete, aşa cum este folosit în etica platonică, termenul cel mai potrivit ar fi acela de omenie.

Ori, omenos se cuvine să fie atât bărbatul cât şi femeia. Deci filosofia, ca stil de viaţă, este deschisă, prin natura sa, atât bărbatului cât şi femeii. Sau, mai potrivit ar fi să spunem că filosofia este chemarea omului, atât a bărbatului, cât şi femeii.

Dar atunci de ce există atât de puţine femei filosof? Mi-ar face o deosebită plăcere să pot da o explicaţie ce ar atesta superioritatea bărbatului, dar sunt constrâns să spun, în schimb, adevărul trist. Din moment ce filosofia este un mod de viaţă chemat să disciplineze, ea a fost de obicei rezervată bărbaţilor pentru că noi am fost cei care am avut mai mare nevoie de aşa ceva. În alte vremuri femeile aveau la dispoziţie o libertate mult mai restrânsă. Astfel, ele nu aveau nevoie să fie disciplinate. Aveau destulă disciplinare şi constrângeri pe cap şi aşa. În schimb bărbaţii, care aveau o libertate mai mare aveau şanse mai multe şi posibilităţi mai variate să dea cu bâta în baltă cu alegerile lor. În contextul Greciei antice, pentru o femeie să practice filosofia ar fi însemnat să se lepede de disciplina impusă de cutumă, dar pentru un bărbat ar fi însemnat să se supună unei discipline.

Astăzi, din păcate, atât bărbaţi cât şi femei avem nevoie de filosofie, din aceleaşi motive.

Ajunşi aici cu discuţia noastră, aş adăuga un ultim lucru. Iată ce mă interesează pe mine din toată această problemă, de fapt. Pentru că filosofia a fost, în cursul istoriei sale, formulată la nivel teoretic de bărbaţi etica ei mi se pare cumva unilaterală. Să ne uităm doar pe lista virtuţilor. Una dintre ele, curajul, nu este altceva decât versiunea hoplită a virtuţii războinice arhaice. Numele ei grec, andreia, este etimologic înrudită cu aner (bărbat) şi arete. Dacă vreodată se va ajunge la o reînviere a tradiţiei platonice, adică a filosofiei propriu-zise, atunci femeile vor avea responsabilitatea de a adapta tradiţia pentru propria vocaţie. Nu de alta, dar a fi bărbat sau femeie nu este doar un fapt genetic, ci, mai ales, o vocaţie ce se cere împlinită. A deveni oameni, ceea ce încearcă să ne facă filosofia să fim, nu se poate întâmpla decât potrivit vocaţiei fiecăruia. Există un mod feminin de a fi om şi unul masculin. Din păcate tradiţia platonică nu a cunoscut decât al doilea fel. Eu unul aş fi deosebit de interesat să aflu ce au de oferit tradiţiei şi femeile, spre câştigul tuturor.

Advertisements