Now when the world with sinne gan to abound,
Astraea loathing lenger here to space
Mongst wicked men, whence she drieu’d her race;
Where she hath now an euerlasting place,
Mongst those twelue signes, which nightly we doe see.
The heuens bright-shining baudricke to enhance;
And is the Virgin, sixt in her degree,
And next her selfe her righteous balance hanging bee.
(Spenser, Faerie Queene, Book. V, canto I, 9)
Am menţionat doctrina celor patru vârste ale omenirii în mai multe ocazii, dar încă nu am apucat să discut acest subiect în sine şi fără referinţă la alte teme. Voi face acest lucru urmărind un personaj foarte popular cândva în cultura clasică: Astraea (sau Astraia), fecioara prin excelenţă, identificată cu Dike (dreptatea) şi care regentează două zodii tomnatice uşor de intuit. O găsim mai peste tot, legată la ochi, cu sabia într-o mână şi balanţa în cealaltă. Rolul ei este să cântărească faptele oamenilor şi să vegheze asupra păstrării justei măsuri.
Importanţa acestei juste măsuri devine evidentă parcurgând comentariul lui Hans Krämer la Republica VII 534 b 3 – d 2. În acest fragment Platon vorbeşte despre importanţa definirii Binelui în sine, ca scop final şi culme a parcursului filosofic. Însă el nu oferă cititorilor această definiţie, ci ne cere să ne mulţumim doar cu o aproximare alegorică, asemănând Binele cu Soarele. Definiţia Binelui în sine nu o vom găsi niciunde în corpusul scrierilor platonice, ceea ce înseamnă că această chestiune a rămas în domeniul doctrinelor discutate oral în Academie, adică în cel al aşa ziselor agrapha dogmata ce constituie principala preocupare a Şcolii de la Tübingen. Eseul lui Krämer, unul din reprezentanţii de marcă a acestei şcoli (alături de Konrad Gaiser, Thomas Al. Szlezák şi italianul Giovanni Reale), este dedicat reconstituirii acestei definiţii. Aici nu ne interesează decât concluzia finală, potrivit căreia Binele în sine este „măsură exactă (akribestaton metron), adică întru totul lipsită de părţi, a primei multiplicităţi şi a numărului” (Hans Krämer, Dialettica e definizione de Bene in Platone (Interpretazione e commentario storico-filosofico di «Repubblica» VII 534 b 3 – d 2), Ed. Vita e Pensiero, 1996, Milano, p. 62).
Astraea, prin urmare, este personajul mitologic care veghează asupra aplicării în domeniul social şi politic al Binelui în sine. Asta o aşează în centrul sacru, ceea ce, în virtutea analogiei dintre spaţiul şi timpul sacru corespunde Vârstei de Aur. Atât centrul spaţiului sacru, cât şi Vârsta de Aur reprezintă Obârşia aplicată în respectivele domenii.
De asemenea, merită să pomenim aici şi de zeiţa egipteană Ma’at, care supraveghează cursul astrelor şi dreptatea în societate. Simbolul ei este pana de struţ pe care o poartă la tâmplă, pană ce se va afla în talerul opus al balanţei la judecata finală a inimii după moarte. Ea nu este fecioară ca şi Astraia greacă, soţul ei fiind acel Thot care, identificat cu Hermes, se află îndărătul elenisticului Hermes Trismegistos. Principiile morale pe care egipteanul este chemat să le urmeze în cursul vieţii sale, şi care sunt o aplicare a rânduielii cosmice în plan social, ţin de domeniul acestei divinităţi.
Astraia, a cărei nume în sine este deja un indiciu al caracterului ei astral, este fiica lui Astraios potrivit lui Aratos (Phainomena 96), iar Hyginus (Astronomica II. 25) ne mai spune că mama ei este Eos. Însă tot Hyginos ne mai consemnează o altă tradiţie, pe care el o atribuie lui Hesiod, potrivit căreia părinţii ei ar fi Zeus şi Themis.
Despre acest personaj sursele noastre antice ne lasă un mesaj confuz şi aparent contradictoriu, ceea ce ne cere să nu ne mulţumim pur şi simplu cu preluarea necritică a tradiţiei. Din contră, dacă vrem să înţelegem despre ce este vorba suntem forţaţi să reflectăm asupra ei. Ceea ce voi face în cele ce urmează.
Cel mai indicat punct de pornire ar putea fi faimosul vers al lui Vergiliu: Iam redit et virgo, redeunt Saturnia regna (Se întoarce şi Fecioara şi saturnica domnie, Ecloga IV, 6) la care am făcut deja aluzie în titlul unui articol precedent. Această profeţie a cunoscut un succes deosebit în mediile creştine, unde Fecioara a fost identificată cu Maica Domnului, iar copilul a cărui naştere este anunţată în continuare este identificat la rândul său cu Hristos. Pe mine aici nu mă interesează această interpretare, sau meritele sale, ci mai degrabă mi-am propus să cercetez contextul şi sensul precreştin al imaginilor evocate de poetul latin.
Cine este această fecioară şi de ce este atât de importantă întoarcerea sa? Trebuie spus că nu doar restauraţia înfăptuită de Octavian Augustus a fost privită (şi promovată) ca o restaurare a Vârstei de Aur. Mai târziu, în perioada Renaşterii, monarhi de la Carol Quintul la Filip al II-lea al Spaniei, sau Elisabeta I a Angliei au folosit această imagine clasică în campaniile de legitimare a propriei domnii (Frances A. Yates, Queen Elizabeth as Astraea, Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, Vol. 10. (1947), pp. 27-82, republicat în Astraea, The Imperial Theme in the Sixteenth Century, Routledge & Kegan Paul, London, 1975.). În ce o priveşte pe aceasta din urmă, supuşii ei credincioşi o asociau frecvent cu Astraea, fecioara cerească. Insistenţa cu care propaganda oficială a Curţii proclamă virginitatea ei are mai puţină legătură cu virtuţile creştine şi are mai mult de-a face tocmai cu această asociere, care încearcă să îi acrediteze domnia ca o renaştere a Angliei, eliberată de jugul papal. Colonia americană Virginia a fost numită în cinstea ei, ca monarh ce readuce Vârsta de Aur.
Nimic nou sub soare, deci.
Dar dacă Fecioara e pe punctul de a se întoarce, când ne-a părăsit ea? Aici apar contradicţiile, pentu că sursele antice ne oferă mai multe variante incompatibile între ele. Sau, să fie oare aceste variante cu adevărat incompatibile?
Potrivit lui Ovidiu (Metamorfoze) şi Seneca (Octavia) Ea ne-a părăsit în cursul actualei Vârste de Fier. Însă în Phainomena Aratus ne indică Vârsta de Bronz, ca fiind vremea în care mânată de dezgust a decis să se ridice între nemuritori şi să ne lase în urmă. Hesiod are şi el o observaţie interesantă de făcut pentru subiectul nostru. Potrivit beoţianului ultima fază a actualei Vârste de Fier va începe atunci când Aidos (ruşinea) şi Nemesis (dreapta pedeapsă) părăsesc omenirea, iar acest moment este unul viitor pentru poet. El consideră că vieţuieşte într-o lume în care acestea două influenţează încă societăţile umane şi de aceea face apel la fratele său Perses să se lepede de injustiţie şi să o ia pe calea cea dreaptă.
Aidos şi Nemesis nu pot fi indetificate cu Astraia, dar este vorba de evenimente analoage. Acest indiciu ne oferă cheia unificării acestor legende contradictorii: în diferite momente ale istoriei ciclice ale omenirii suntem părăsiţi de diferite elemente ale dreptăţii, până la tragedia finală de care ne vorbeşte Hesiod, când nu va mai rămâne în mijlocul nostru nici o urmă de dreptate. Acest moment, evident, încă nu a sosit. Urmărind soarta dreptăţii de-a lungul întregului ciclu actual al omenirii vom putea deosebi trăsăturile definitorii ale diferitelor subcicluri din care se compune.
Dreptatea de care vorbim nu este altceva decât legea exoterică de care am pomenit cu diferite ocazii şi asupra căreia insist să insist. Din păcate goana după esoteric şi cunoştinţe tainice ne face orbi tocmai la ceea ce se află în faţa ochilor noştrii: principiile exoterice care rânduiesc lumea (cosmosul şi societatea). Pe acestea din urmă le simţim ca fiind nişte lanţuri ce ne limitează libertatea, în timp ce tainicul şi esotericul îl percepem ca fiind o cale spre eliberare. Nu am nici o îndoială că această popularitate a esotericului este un semn al vremurilor, iar dezinteresul faţă de sacrul exoteric, adică faţă de aplicarea în domeniul social al principiilor cosmice, dă apă la moară forţelor subversiunii care consumă actualul ciclu, împingându-ne spre rectificatio finală.
Este adevărat că dincolo de acea rectificatio ce ne paşte într-un viitor din ce în ce mai apropiat se găseşte o nouă Vârstă de Aur, dar este la fel de adevărat că datoria noastră este faţă de actualul ciclu, pentru că Providenţa ne-a aşezat aici. Punctul nostru de referinţă trebuie să rămână Vârsta de Aur a actualului ciclu.
În ce priveşte subciclul respectiv, el este descris în trăsăturile sale definitorii într-o serie de texte clasice. Principala sa trăsătură este că ea reprezintă o perioadă de dinainte traiului civilizat. Civilizaţia, în diferitele sale ipostaze, este un substitut la acea existenţă fără griji. E vârsta omului care este o imagine a macrocosmosului, autosuficient şi fără nevoi ce să poată fi satisfăcute de alţi oameni. De aceea seminţia de aur nu a format societăţi. Nu existau legi, deci nici pedepse, iar diviziunea sexuală era încă de domeniul viitorului. Nu exista timp şi nici istorie, ci doar autosuficienţă şi coexistenţă paşnică între oameni. De asemenea, nu exista duşmănie nici cu lumea naturală, pentru oamenii nu aveau nevoi de satisfăcut.
Semniţia de aur vieţuia alături de zei în deplină armonie, aşa cum armonia rânduia şi relaţiile cu animalele. Nu cunoşteau teama nici de zei, nici de stihiile naturii, nici de animale prădătoare şi nici de legea umană.
Am văzut cu altă ocazie că pentru Platon, potrivit mitului din Omul politic, acest subciclu luat în sine poate fi contrapus tuturor celorlalte trei, pentru că în cursul acestuia cerul s-a rotit într-o direcţie, pe când în cursul epocilor istorice el s-a rotit în cealaltă direcţie, pe care o cunoaştem şi noi astăzi. Din acest punct de vedere putem vorbi de doar două epoci majore, una sub domnia lui Cronos şi una sub cea a lui Zeus. O formulare precedentă a acestei doctrine o vom găsi, desigur, la Empedocle. Potrivit shamanului din Agrigent Universul trece prin două faze: una în care domină iubirea (philia), şi una în care domină dezbinarea (neikos). Iubirea aduce toate laolată, într-o perfecţiune sferică, după care dezbinarea le separă din nou. Rolul cosmic al iubirii empedocleene îl deţine cerul care fiind rotit de Demiurg în contra direcţiei sale fireşti dă înapoi timpul şi inversează tendinţa spre degradare. Când Demiurgul dă drumul cerului acesta îşi reia rotirea firească, iar noi intrăm în epocile istorice în care timpul (Kronos) îşi devorează odraslele.
Aşa cum am văzut deja această Vârstă de Aur s-a încheiat, în termeni mitologici, în urma unei căderi provocate de nesăbuinţa lui Prometeu, care a separat semniţia noastră muritoare de cea a zeilor. Civilizaţia, a cărui apostol este acest titan, a înlocuit în cursul Vârstei de Argint armonia originară. Legenda căderii noastre, consemnată de Hesiod, ne vorbeşte în mod simbolic despre o schimbare în ce priveşte felul în care ne percepem pe noi înşine, ceea ce a schimbat fatalmente şi felul în care ne vom relaţiona la zei, la ceilalţi oameni şi la vieţuitoarele necuvântătoare.
Concret, căderea noastră a constat în pierderea conştiinţei originare de imagini microcosmice ale macrocosmosului şi înlocuirea acesteia cu o nouă identitate, aceea de fragmente incomplete al unui întreg macrocosmic mai mare. Dacă în cursul domniei lui Cronos omul avea conştiinţa unui microcosmos autosuficient, imagine fidelă şi completă a universului mai mare, pentru restul actualului ciclu, începând cu Vârsta de Argint noi am devenit fiinţe incomplete, ce îşi caută întregirea în Macrocosmos, într-o societate organizată, sau într-o relaţie de iubire. În felul acesta a apărut mitologia, care este prima formă de cunoaştere şi care ne integrează în rânduiala cosmică, dreptatea, care ne integrează într-o comunitate umană în care avem cu toţii roluri complementare şi dragostea erotică ce ne face părtaşi la o hierogamie ca jumătate a unui întreg mai mare.
În dialogul platonic Protagoras personajul eponim ne oferă o altă perspectivă asupra zorilor Vârstei de Argint sub forma unui mit alternativ la cel hesiodic, mit ce îl are ca personaj central pe acelaşi Prometeu. Potrivit sofistului atunci când fiinţele muritoare urmau să apară fratele acestuia, Epimeteu, a cerut să îi fie lăsată în grijă înzestrarea tuturor acestor noi fiinţe. Pe cele necuvântătoare le-a pregătit pentru viaţă cum nu se poate mai bine, împărţind între ele în mod echilibrat darurile pe care le avea pregătite pentru. Dar când a ajuns la oameni, pentru aceştia nu mai rămăsese nimic. Prometeu s-a văzut nevoit să fure meşteşugurile din atelierul în care lucrau Hefaistos şi Atena. Priceperea căştigată în acest fel ne este folositoare ca să ne menţină în viaţă, dar eram pradă uşoară pentru fiare, iar când ne adunam împreună nu rămâneam în comunităţi stabile din cauza nedreptăţilor ce stăpâneau în mijlocul nostru.
Zeus nu a putut să privească indiferent la una ca asta şi l-a trimis pe Hermes la noi că să ne aducă aidos (ruşinea) şi dike (dreptatea). Însă aceaste două temelii ale rânduielii sociale nu au fost distribuite precum meşteşugurile, unui număr restrâns de oameni specializaţi, ci fiecăruia în parte. De aceea în chestiuni publice este firesc, potrivit lui Protagora, să se ceară părerea tuturor în loc să se lase deciziile în seama unei elite. Aceste daruri ale părintelui zeilor au făcut posibil traiul în comun pentru neamul omenesc asigurându-i, în felul acesta, supravieţuirea în faţa fiarelor.
Ceea ce este inedit în privinţa acestei legende este faptul că ignoră complet omenirea Vârstei de Aur. Acea condiţie nu îl interesează pe Protagora, pentru care contează doar istoria noastră postlapsariană, de parcă altceva nu am fi cunoscut. Într-adevăr, istoria în sens propriu nu începe decât cu căderea omenirii din Vârsta originară, pentru că, aşa cum Platon ilustrează sugestiv printr-o imagine cosmică, timpul a început să curgă doar atunci. Dar din povestea sofistului din Abdera lipseşte tocmai punctul de referinţă care transcende condiţia noastră de acum, adică originara noastră condiţie de rude de sânge a zeilor. În felul acesta el legitimează mitic o viziune pur lumească asupra rânduielii sociale. La înrudirea noastră cu zeii se face referire doar ca să se legitimeze cultele publice ale religiei civice, adică legea exoterică în valenţele sale omeneşti.
Muritorii sunt închişi, astfel, în temniţa condiţiei lor efemere, fără posibilitate de scăpare. Aceasta este ideologia sofistă împotriva căreia Platon s-a văzut nevoit să reacţioneze, reafirmând valori permanente ale tradiţiei elene, pe urmele lui Pitagora.
Recunoaştem cu uşurinţă în mitul lui Protagora strămoşul teoriei lui Thomas Hobbes despre starea naturală în care oamenii erau ca fiarele unul pentru celălalt. Pentru Hobbes şi pentru John Locke starea naturală se referă la sălbăticiia postlapsariană a omenirii, dincolo de care nu sunt capabili să vadă. Fără viziunea unei Vârste de Aur originare nu se poate concepe nici o cădere, deci istoria omenirii este istoria unui progres dinspre forme simple de existenţă spre forme din ce în ce mai complexe. Cei doi autori englezi sunt urmaşii legitimi ai lui Protagora.
În schimb, teoria lui Jean Jacques Rousseau privind o stare naturală idilică îşi are originea în legendele hesiodice ale Vârstei de Aur. Doar că Rousseau este un fiu bastard al lui Hesiod şi a celorlalţi antici. Starea naturală la care se referă elveţianul este inspirată, în mod evident, de condiţiile Vârstei de Aur, de aceea el concepe ieşirea din aceasta nu ca un pas înainte, ci ca o cădere. Însă lui îi lipseşte ideea timpului ciclic şi retrograd, de aceea i se pare că acea cădere de la început a fost un eveniment regretabil şi în afara rânduielii fireşti. Din contră, renunţarea la civilizaţie ar însemna, chipurile, o revenire la rânduiala firească, adică la starea naturală.
În realitate, starea noastră naturală variază în funcţie de momentul în care ne aflăm în cursul devenirii noastre ciclice. Acum ne aflăm în momentul în care aşa zisa stare a treia reconfigurează societatea potrivit valorilor ce-i sunt specifice, adică potrivit succesului material şi asta este starea noastră naturală în conformitate cu momentul ciclic.
De asemenea, el are impresia că cel care a căzut este individul sau omenirea formată din indivizi. De fapt, individul este rezultatul căderii, pentru că pierderea condiţiei primordiale a însemnat tocmai trecerea de la om ca microcosm autonom, la individul ca parte a unui macrocosm şi a unei societăţi. Cu alte cuvinte, omul care s-a născut liber şi cel care este peste tot în lanţuri nu sunt unul şi acelaşi om şi ambele condiţii sunt întru totul naturale, doar că se referă la două epoci diferite: una a lui Cronos şi una a lui Zeus. Rostul nostru acum este tocmai acela de a fi „înlănţuiţi” în realităţi mai mari decât noi: o societate faţă de care avem îndatoriri, un macrocosm pe care trebuie să-l descoperim ca să ne putem integra în rânduiala sa, sau o relaţie de dragoste erotică ce să ne împlinească în acest domeniu particular. Putem redeveni liberi dacă recâştigăm condiţia originară paradisiacă, dar asta se face cu ajutorul iniţierilor în Mistere.
Ideologiile politice moderne precum liberalismul şi socialismul au la bază o viziune incompletă, respectiv una falsificată a stării noastre originare.
* * *
Dacă vorbim despre Astraia, fecioara tomnatică a dreptăţii şi a justei măsuri, trebuie să amintim şi de Ore (horai), pentru că Dike, sau dreptatea, este una din ele. Pentru noi astăzi acestea sunt două duzini de intervale de timp, care împart ziua în diviziuni egale. Pentru antici acestea erau în primul rând nişte divinităţi ale devenirii ciclice, dar identificate de cele mai multe ori cu anotimpurile. La Atena se cinsteau prin tradiţie două, dar la unii autori apar trei sau mai multe. În cele din urmă au ajuns în număr de douăsprezece, şi împărţeau, până în zorii modernităţii, ziua lumină în intervale de lungime variabilă în funcţie de anotimp şi latitudine. Orele de mărime fixă reprezintă o noutate.
Această trecere de la împărţirea anului în anotimpuri la împărţirea zilei în ore este de înţeles, dacă luăm aminte la faptul că diferitele subcicluri care compun un ciclu mai mare sunt rânduite potrivit legilor analogiei. Deci este natural ca aceleaşi divinităţi care ordonează anul să ordoneze şi reflectarea acesteia la scară redusă, respectiv ziua. De asemenea, viaţa omului este un ciclu analog cu cel al anului şi al zilei, împărţit în patru vârste ce se succed potrivit aceloraşi legi ale devenirii. Cele care veghează asupra sorţii omului muritori sunt Moirele, aşa cum Orele veghează asupra rânduieli cosmice şi sociale.
Orele sunt, alături de Moire, fiicele lui Themis şi Zeus, adică a legii divine şi a stăpânului universului. Aşa cum am văzut Astraia are aceeaşi părinţi potrivit lui Hesiod. Themis reprezintă legea originară care precedă conveţia umană (nomos), acea lege pe care Antigona o apără în faţa decretelor lui Creon. Hotărârile regelui teban intră în categoria nomosului, care nu poate fi cu adevărat legitim decât dacă se află în armonie cu rânduiala divină nescrisă. Atunci când sofiştii au pus problema originii rânduielilor din cetăţile greceşti, respectiv dacă ele sunt potrivit naturii (kata physin) sau potrivit convenţiei umane (kata nomon), ei şi-au scandalizat mulţi dintre contemporanii mai conservatori, pentru care legea cetăţii nu putea decât să fie o prelungire a legii divine, altfel ar fi fost zadarnică. Această criză de legitimitate a legilor cetăţii l-a împins pe Platon să elaboreze şi să propună un proiect politic în care legile au o intemeiere cosmică, iar legislatorii sunt, în acelaşi timp, şi cunoscătorii tainelor naturii lucrurilor.
Themis este fiica Gaiei, zeiţa originară a pământului, care alături de Uranos a format primul cuplu al istoriei lumii. Gaia este cea care, înaintea altora, se află în spatele oracolelor, iar această funcţie a ei este moştenită tocmai de Themis. Zeus devine o divinitate care regentează oracole (precum cel de la Dodona) în virtutea faptului că este soţul ei. Tatăl zeilor delegă această calitate a sa unuia dintre fii lui, respectiv lui Apollo, care devine zeul oracular prin excelenţă al religiei civice greceşti.
Rolul oracolelor publice, precum cele apolinice de la Dephi şi Cumae, este acela de a guverna viaţa muritorilor în conformitate cu decretele divine, de aceea ele au un rol politic hotărâtor. Este binecunoscut, de exemplu, rolul Oracolului de la Delphi în ce priveşte expansiunea colonială greacă. În acest fel ele împlinesc un rol pe care l-am putea numi „themisian”.
Un alt rol „themisian” revine Orelor, care dănţuiesc pe melodia lirei lui Apollo şi a cântului Muzelor. Dansul Orelor este în sensul cel mai propriu o horă, şi regentează trecerea anotimpurilor, adică timpul circular.
Potrivit unei alte tradiţii ele sunt fiicele lui Helios şi a Selenei. Aceste două posibilităţi nu se exclud, ci se completează. În mituri părinţii, soţii sau iubiţii au rostul de a descrie mai bine trăsăturile şi funcţia unui personaj. În acest caz Orele sunt fiicele lui Zeus şi Themis în sensul în care am văzut, dar sunt şi fiicele Soarelui şi Lunii în sensul că timpul care curge este măsurat de astre. La nivel ceresc astrele, adică Helios, Selene şi stelele (copii lui Astraios şi Eos) se rotesc pe orbite stabile măsurând trecerea vremii. Pe pământ anotimpurile se succed an de an, reflectând aceeaşi devenire circulară, dar la un nivel inferior.
Pentru Homer Orele sunt păzitoarele porţilor Olimpului şi, de asemenea, sunt anotimpurile a căror rotire aduce, cum am spus, trecerea anilor, deci au de-a face cu rânduiala naturală. Însă potrivit lui Hesiod (Naşterea Zeilor, 901) şi Pindar (Ode Olimpiene, 13) Orele sunt legate de buna rânduială a comunităţii umane aşa cum ne spune şi numele lor: Eunomia (buna rânduială), Dike (dreptatea) şi Eirene (pacea). Pentru alţii, precum Pausanias sau Hyginus numele lor sunt Thallo, Auxo şi Karpo. Prima este ora primăverii, după cum îi sugerează şi numele, când plantele înmuguresc; numele celei de-a doua ne spune că ea regentează vara, când plantele cresc, iar ultima, tot după nume, este protectoarea toamnei, când natura ne dăruieşte fructele sale.
Alte elemente importante ale funcţiei Orelor găsim în mitul naşterii Afroditei. Aceasta s-a ridicat goală din spuma mării şi a fost primită la mal de fecioarele devenirii ciclice, care au îmbrăcat-o în veşminte şi au împodobit-o cu bijuterii de aur şi oricalc asemănătoare cu ale lor. Tot ele sunt acelea care împodobesc tâmplele Pandorei cu o ghirlandă. După cum este de aşteptat în aceste condiţii, sunt asociate adesea cu Graţiile (Charites).
Asocierea lor cu Afrodita nu se opreşte aici. Când zeiţa o naşte pe Harmonia ele îi sunt naşe, iar la hora pe care o încing pe melodia lui Apollo şi a muzelor, alături de ele şi de Graţii participă şi zeiţa dragostei alături de fiica ei şi de Hebe (tinereţea).
În astrologie se păstrează această asociere. Dintre cele două zodii care se află sub semnul Fecioarei dreptăţii a doua este domiciliul lui Venus.
Această asociere dintre dreptate şi Afrodita ne poate duce cu gândul la faimoasele tribunale ale dragostei din Franţa meridională a Evului Mediu. Suntem în perioada de glorie a trubadurilor şi a iubirii curteneşti, iar această iubire îşi are legile sale. La curtea unor importante doamne funcţionează aceste tribunale în faţa cărora se pot înfăţişa îndrăgostiţii care doresc să li se facă dreptate. Astfel de tribunale imită pe cel al lui Venus, din mitologia clasică. Metamorfozele (Măgarul de Aur) lui Apuleius este una din scrierile păstrate în Evul Mediu şi citite. Aici întâlnim sufletul (Psyche) târât în faţa scaunului de judecată a zeiţei iubirii, care trebuie să treacă prin nenumărate încercări ca să ajungă la apoteoza finală. În orice caz, aşezarea într-un scaun de judecată a Afroditei – respectiv a reprezentantei ei în persoana doamnei unei curţi nobiliare – are o temeinică justificare mitologică.
În mitologia noastră vom găsi ielele, care în inima codrului joacă o horă ce pârjoleşte iarba. Dacă le întâlneşti pe drumul tău rişti să le superi şi să te pocească. Dar dacă ştii cum să le dai bineţe îţi vor răspunde frumos şi te vor lăsa în pace. Găsim aici aceeaşi asociere între hora jucată de nişte fiinţe legate de rânduiala naturii şi autoritatea de a judeca vrednicia unuia sau altuia.
Vedem, deci, că Orele veghează atât asupra bunei rânduieli a naturii, cât şi asupra bunei rânduieli a comunităţii umane. Ce-a de-a doua trebuie să fie o imagine a primeia, aşa cum legea cetăţii (nomos) trebuie să reflecte ordinea cosmică (themis) adică natura (physis). Orele, ca şi mama lor, Themis, sunt legate de legea exoterică ce rânduieşte cosmosul şi comunitatea umană potrivit decretelor divine. Nu este deloc o întâmplare faptul că deviza principalului centru oracular al Greciei, Delphi, era: „cunoaşte-te pe tine însuţi” în sensul de „cunoaşte-ţi limitările ca muritor ce vine în faţa Zeului”. Aceasta însumează exemplar spiritul religiei civice, adică a legii exoterice: lumea este divizată în nivele ierarhice, iar muritorii sunt subordonaţi nemuritorilor, cărora trebuie să le arate cinstirea cuvenită. Un muritor care nu arată reverenţa cuvenită zeilor se face vinovat de hybris şi va fi pedepsit de soartă.
Asta s-a întâmplat, potrivt lui Hesiod, cu oamenii Vârstei de Argint, care a urmat imediat după Căderea prometeică. Potrivit beoţianului acest neam nu a arătat cucernicia cuvenită zeilor. De aceea Zeus a pus capăt şederii lor pe pământ. În schimb Ovidiu ne spune altceva. Din poemul său aflăm că în cursul acestei epoci oamenii au ieşit din peşteri şi grote, unde locuiau înainte, şi au început să-şi construiască singuri adăposturi. Tot acum s-a început şi cultivarea pământului. Însă nu ni se spune nimic despre pietatea, sau lipsa de pietate, a acestei generaţii. Din contră, când poetul pomeneşte în treacăt de oamenii Vârstei de Bronz ne spune despre ei că erau violenţi, dar nu erau încă lipsiţi de cucernicie. De unde această contradicţie dintre cei doi poeţi antici?
Spre deosebire de Ovidiu, Aratus nu se sfiază să vorbească despre păcatele oamenilor din acele vremuri. Dacă poetul roman trece cu uşurinţă peste neajunsurile oamenilor Vârstei de Argint, iar despre cei ai Vârstei de Bronz nu ne spune mare lucru, predecesorul său din perioada elenistă pune sub lupă tocmai aceste realităţi. El ne povesteşte despre Fecioara celestă, întruparea dreptăţii, care locuia în mijlocul oamenilor în cursul Vârstei de Aur, pe care îi chema la adunări şi în mijlocul cărora se simţea în largul ei. Dar după ce aceştia au dispărut, iar locul lor a fost luat de oameni de calitate mai joasă, ea a început să îi evite şi să le vorbească doar ca să îi mustre. În cele din urmă, văzând că în loc să se înbunătăţească lucrurile totul pare să meargă de râpă nu a mai putut răbda. Când oamenii Vârstei de Bronz au început să îşi verse sângele unul altuia Fecioara, pradă unui dezgust complet, a părăsit pământul şi muritorii.
Deocamdată să ne oprim asupra a două informaţii pe care le avem până acum: generaţiile primei epoci de după Căderea prometeică au dispărut din cauza hybrisului faţă de zei. Cei din epoca următoare au dispărut din cauza conflictelor dintre ei. Diferenţa dintre versiunea hesiodică şi cea ovidiană, pe care am văzut-o, este probabil doar una aparentă, în sensul că lipsa de cucernicie care a intrat în lume prin Cădere la care se referă primul şi cea specifică Vârstei noastre, la care face aluzie cel de-al doilea, nu sunt acelaşi lucru.
În versiunea hesiodică lipsa de respect faţă de zei şi lipsa de respect faţă de semeni par să fie trăsăturile care dau specificitatea fiecăreia din cele două Vârste postlapsariene de care vorbim. Evident, nu avem nevoie de prea multă intuiţie să ne dăm seama că păcatele oamenilor Vârstei de bronz decurg din păcatele celor din Vârsta precedentă: lipsa de respect faţă de zei a degenerat în lipsă de respect faţă de semeni, din moment ce ordinea divină stă la temelia ordinii politice. În schimb Ovidiu ne spune că cei din epocile care ne-au precedat n-au fost îngeri, dar nu au fost lipsiţi de pietate, aşa cum suntem noi acum. Dacă Hesiod compară diferitele rase (genoi) una cu cealaltă, Ovidiu le compară cu generaţia noastră.
Versiunea lui Aratus subliniază gravitatea căderilor succesive dintr-o Vârstă în alta. Dacă Fecioara cerească este cea care era alături de noi în Vârsta de Aur, atunci ea nu este Dike dăruită nouă de Zeus după căderea noastră, ca să putem forma comunităţi stabile. Adică, ea nu este dreptatea legii exoterice, ci reprezintă armonia paradisiacă, a cărei reflecţie sărăcită este dreptatea politică. Această armonie paradisiacă, ce ar trebui să guverneze peste o comuniune de muritori egali, alături de fraţii noştri de sânge nemuritori, este serios compromisă în Vârsta de Argint, şi dispare cu totul mai târziu, când ridicăm armele unii împotriva celorlaţi.
Ceea ce ne rămâne, este Aidos (ruşinea) şi Dike în sensul de dreptatea exoterică, despre care ne-a mitologhisit Protagora. Acestea două nu vor lipsi până când vor exista comunităţi umane, pentru că fără ele ne transformăm în fiare. Este posibil, desigur, ca la încheierea unui subciclu să asistăm la o pregustare a haosului final, dar nu mai mult. Însă Hesiod ne atrage atenţia asupra unui lucru important. Această dreptate exoterică se va degrada şi ea potrivit caracterului retrograd al timpului ciclic. Atunci când până şi dreptatea exoterică ne va părăsi, alături de ruşine, ea nu va mai fi Dike, ci Nemesis, pedeapsa dreaptă. Vom intra în ultima fază a Vârstei întunecate atunci când din dreptate nu va mai rămâne nici măcar pedeapsa.
Atunci când ne vom fi emancipat complet de orice constrângere naturală sau socială haosul primordial va avea frâu liber iar lumea se va cufunda în „marea fără sfârşit a neasemănării” (Omul Politic 273 d)