vitriol rosicrucian inner earth symbolLimbajul interiorităţii supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda faptului că şi-a pierdut aproape complet sensul originar. Este, cu adevărat, uimitor la ce au reuşit să reducă modernii ideea de interioritate, idee care, aşa deformată, nenoroceşte nenumărate vieţii prin aşteptările false pe care le induce. Atunci când cineva moare, trupul său îşi păstrează o vreme forma chiar aşa părăsit de suflet, înainte să se facă oale şi ulcele. La fel, un adevăr uitat se mai păstrează o vreme, ca limbaj ce şi-a pierdut sensul originar.

La ce se referă, dar, interioritatea, de fapt. În sens propriu, nu înseamnă nimic altceva, decât că axa verticală a cosmosului se proiectează în individul uman sub forma axei orizontale exterior-interior. Ceea ce este superior la nivel macrocosmic este interior la nivel microcosmic, şi invers. În acest context, coborârea în sine reprezintă o secvenţă de salturi calitative, de la un nivel al sufletului la altul, salturi ce corespund călătoriei prin nivelele cosmosului.

La ce se referă, în schimb, interioritatea modernilor. În esenţă la o trăire emotivă, experimentată la intensităţi diferite. Având în vedere că o astfel de „interioritate” se măsoară în intensitate şi nu în profunzime, avem clasica reducere a calitativului la cantitativ. O astfel de pseudointerioritate este sursa a o bună parte din nefericirea şi alienarea resimţită de omul modern, pentru că acesta este lipsit, în acest fel, de punctele ferme ce l-ar putea orienta într-o lume ce se prezintă ca fiind străină de sinele însingurat.

Ca să înţelegem mai bine sensul interiorităţii să ne amintim faimoasa maximă alchimică ce rezumă întreaga lucrare: Visita Interiora Terræ Rectificando Inveninens Occultum Lapidem (Veram Medicinam). Acronimul VITRIOL(UM) este, desigur, binecunoscut celor ce se ocupă sau se interesează de alchimie. Dar ce înseamnă să cobori în măruntaile pământului ca să găseşti acolo piatra ascunsă, după o rectificare dusă la bun sfârşit? Înseamnă să cobori în propria fiinţă, ca, în urma unei operaţii anume, să găseşti acolo piatra filosofală. Maxima are sens pentru că pământul are un rol anume în univers, iar acestuia îi corespunde o anumită parte a fiinţei umane. În virutea acestei analogii există o corespondenţă între coborârea în pământ şi coborârea în propria fiinţă. De fapt visita interiora terræ se referă, concret, la moarte, iar alchimistului tocmai asta i se întâmplă în timpul lucrării. Moartea fizică, moartea iniţiatică şi coborârea în măruntaiele pământului sunt realităţi analoage, fiecare fiind o aplicare în diferite planuri ale celorlalte două.

În cursul unor rituri de iniţieri neofitul coborară într-o grotă fizică, naturală sau artificială. Nu este vorba de o simplă reprezentare a morţii, adică de o metaforă în sensul în care modernii folosesc acest termen. Coborârea, ca rit, efectuează moartea în sens cât se poate real. Asta tocmai în virtutea analogiei de care pomeneam. La fel, moartea fizică poate deveni, în urma unei pregătiri corect făcute, un rit prin care se efectuează moartea iniţiatică. Platon ne spune:

Să ne închipuim un suflet care se desparte de trupul său în stare de puritate,ca unul care de-a lungul vieţii nu s-a însoţit cu el de bună voia sa, ci, dimpotrivă, fugind de el, s-a adunat el însuşi în el însuşi, făcîndu-şi din aceasta un exerciţiu neîntrerupt, făcînd adică, în sensul cel mai drept, filosofie, adică, de fapt,  deprinzîndu-se stăruitor să se despartă eu uşurinţă de viaţă,  căci oare nu aceasta e filosofia, o stăruitoare pregătire pentru moarte?

(…)

Iar dacă starea lui, murind, este aceasta, atuncea el se duce către ceea ce îi seamănă, spre nevăzut, spre ceea ce este divin şi e nemuritor şi înţelept, spre locul unde, scăpat de rătăcire, de ne­săbuinţe şi de spaime, de sălbatice iubiri, de toate relele vieţii omeneşti, îl aşteaptă, la capătul drumu­lui său, fericirea. Spre locul unde, după cum se spune, asemeni celor care au primit iniţierea, sufletul îşi va petrece pentru totdeauna timpul printre zei. (Phaidon 80d-81a)

Filosofia este tocmai această pregătire pentru moartea iniţiatică, obţinută definitiv prin moartea fizică. Calea interiorităţii este tocmai progresiva desprindere de trup, pentru că trupul este ceea ce avem ca înveliş exterior. Adunarea în sine a sufletului, despre care s-a vorbit aici, constă în descoperirea de către acesta a nivelelor sale superioare. În virtutea corespondenţei dintre micro şi macrocosm, facultăţile cu care participăm la nivelele superioare ale universului sunt facultăţile noastre interioare. Aşa cum coborârea în grotă corespunde, ca rit iniţiatic, urcării prin sferele cereşti, interiorizarea sufletului constă în accederea la inteligibului pur, dincolo de tot ce este trupesc şi supus devenirii. Numai această interiorizare aduce fericire, şi numai această interiorizare este demnă de acest nume. Doar în acest caz putem vorbi de beata solitudo, sola beatitudo.

Din păcate, ceea ce trece în lumea noastră drept interioritate nu este decât o încurcare în plasa facultăţilor inferuioare ale sufletului, cele legate de trup. Adică nu este vorba deloc de o interioritate, în sens propriu. Asta se vede îndată, dacă stăm să ne gândim că acest fel de “interiorizare” îl izolează pe individ de cele din jur. Dar, paradoxal, îl şi dau pe mâna lumii exterioare. Din moment ce este vorba despre facultăţile cele mai de jos, sau cele mai exterioare ale sufletului, cine se lasă condus de ele îşi va pierde interioritatea:

Astăzi, lipsită de experimentarea individuală a lumii, sufletul fiecăruia nu face altceva decât să reproducă reprezentarea lumii pe care mass-media le oferă în mod egal pentru oricine, de aceea nu numai că sufletul devine coextensiv lumii, fără nici o separaţie între exterioritate şi interioritate, dar se ajunge până acolo încât conţinutul vieţii sufleteşti a fiecăruia ajunge să coincidă cu reprezentarea comună a lumii. Nu mai avem de-a face cu sufletul şi aventura sa în lume, ci cu o adevărată coincidere, fără nici un fel de distanţă a celor două, sau mai precis cu coincidere dintre suflet şi ceea ce mass-media dau drept lume. (Umberto Galimberti, “Psiche e techne – l’uomo nell’età della tecnica”, Ed. Feltrinelli, Milano, 1999, pag. 641.)

Dacă aceste cuvinte par a fi prea dure să urmărim un alt fragment din cartea gânditorului italian, o persoană care nu poate fi bănuită de simpatii tradiţionaliste, sau de platonism:

La depsihologizarea sufletului contribuie zgomotul de fond al mediului ambiant, adică acea înrobire acustico-vizivă prin care avem din ce în  ce mai puţin locuri liniştite şi neinundate de imagini, ce să permită sufletului o minimă introversiune. (…) Privaţi, cum suntem, de posibilitatea de a nu asculta şi a nu vedea, recunoaştem propriile organe de senzaţie ca fiind organele lipsei noastre de libertate, pentru că nu ne mai este permis să luăm poziţie într-o lume ce ne e băgată cu forţa pe gât, fără să o putem experimenta cât de puţin. Fiind lipsiţi de posibilitatea de a distinge realitatea de aparenţe întrucât, ca efect al mediaţiei tehnologiei, lumea a devenit “reprezentare”, într-un fel pe care nici Schopenhauer nu ar fi putut să îl bănuiască, sufletul fiecăruia creează propria lume pornind de la imaginile cu care suntem cu toţii în mod egal adăpaţi, şi de aceea, chiar şi cu cea mai mică tentativă de introversiune, cu toţii vor regăsii în străfundul sufletului nimic mai mult decât ceea ce se derulează pe micile ecrane domestice. (…) Reduşi fiind la statutul de repetitori ai monologului colectiv, sufletul fiecăruia devine identic cu sufletul celuilalt, iar trăsăturile specifice ale acestuia, neavând la dispoziţie un vocabular în care să se poată exprima, ce să nu fie cel al monologului colectiv, ori tace în acea linişte pe care o simte fiecare atunci când se întâlneşte pe sine, ori ajunge să ia drumul nebuniei. (Umberto Galimberti, “Psiche e techne – l’uomo nell’età della tecnica”, Ed. Feltrinelli, Milano, 1999, pag. 663-664)

Cu alte cuvinte, interioritatea modernă nu este decât un simulacru de interioritate. De fapt, am păstrat limbajul pentru a denota ceva ce nu are nimic de-a face cu interioritatea. În fond, este tocmai reversul ei. Interioritatea modernă este tocmai concentrarea pe ceea ce avem mai exterior. Din păcate limbajul folosit ne trage pe sfoară, pregătindu-ne ştreangul.

Interiorizarea propriu zisă este şi o descoperire a lumii, pentru că enstaza (adunarea în sine) microcosmică va corespunde unui extaz (ieşire din sine) la nivel macrocosmic. Lumea este departe de a fi un duşman şi o piedică în calea interiorizării. Din contră: în urma morţii şi renaşterii iniţiatice ne redescoperim ca fiind o oglindă ce reflectă lumina inteligibilă. Însă această descoperire pe care o facem despre noi vine mână în mână cu descoperirea a tot ceea ce ne înconjoară ca fiind un sistem de oglinzi reflectante. Cu alte cuvinte, realizăm calitatea de simbol a tot ceea ce există, noi înşine fiind doar nişte simboluri ce arată spre mai sus (sau, spre interior).

În aceste condiţii nici măcar trupul nu este ceva rău, fiind o expresie exterioară a ceea ce se ascunde sub acest înveliş, adică a sufletului. Astfel au sens riturile pe care le efectuăm aici în lumea sublunară şi de asta ele funcţionează.

Însă pentru cel care a luat calea interiorităţii moderne, lumea exterioară va deveni un duşman. Auzim mai tot timpul despre nevoia de a fi tu însuţi, de a fi original, de a scăpa de influenţe exterioare. În aceste condiţii, interiorizarea ar corespunde unei individualizări. Ori asta e pură amăgire. Individul uman nu este ceva concret, ca să se poată vorbii de un “eu însumi”. Acesta nu e decât fluxul continuu şi continuu schimbător al propriilor gânduri, ataşamente, aspiraţii, temeri, sentimente şi altele ce sunt lipsite de orice stabilitate. Întors către acest râu curgător, individul va ajunge să fie luat şi dus la vale. Nici nu e de mirare că pentru multă lume „toate sunt relative”. Dacă „toate” constă în acest râu curgător, în care nu poţi coborî de două ori, atunci, evident, totul este relativ.

De asemenea, aşa cum am văzut, toate aceste ataşamente, aspiraţii, speranţe, frici şi condiţionări sunt nişte produse culturale, pe care le preluăm din mediul social. Ca indivizi suntem rezultatul influenţelor pe care le-am suferit şi nimic mai mult. Numai detaşându-ne de individualitatea noastră putem scăpa de influenţele exterioare, care îneacă sufletul, aplatizându-l. Sau, putem să continuăm să ne amăgim ferecându-ne în propria lume interioară, care nu e chiar aşa de interioară şi personală pe cât ne place să credem.

Advertisements