famous_speeches_history

Pe aceste pagini nu m-am ocupat până acum cu subiecte de actualitate, deşi eram pe punctul de a scrie acest post de mai multe ori în ultimii ani. Am renunţat de fiecare dată, dar acum cred că o voi face, totuşi, ca să îmi iau o piatră de pe suflet.

În esenţă problema ar fi următoarea: intru în discuţii pe variate teme, iar cei cu care discut rămân neplăcut surprinşi să afle că sunt de acord cu o formă radicală a dreptului la liberă exprimare. Unii rămân surprinşi, pentru că nu s-ar fi aşteptat de la mine,  un adept al dreptei radicale[1], la aşa ceva. Alţii nu reuşesc să înţeleagă de ce ar trebui să accepte existenţa unor vederi pe care le consideră imorale, şi au impresia că dacă nu caut să chem asupra „celor răi” braţul lung al legii, înseamnă că ceva e în neregulă cu moralitatea mea.

Ce cred sau nu cred alţii despre mine şi moralitatea mă preocupă mai puţin (când eşti un radical de dreapta nu îţi poţi permite luxul să-ţi pese de aşa ceva), însă mi se pare că după peste un sfert de veac de „libertate” noi încă nu am învăţat ce este aceasta şi care e rolul ei într-o societate ca a noastră. Din păcate şi Occidentul o ia din ce în ce mai mult pe calea polarizărilor ideologice, iar podurile care cândva legau diferite sectoare ale societăţii încep să se năruie.

Motivul imediat care m-a făcut să mă aşez acum la masa de scris e o discuţie pe care o am pe un site intitulat Cultura Vieţii, de unde am aflat că în Ungaria militanţi pro-avort au înscenat în public o Liturghie catolică în care un cetăţean costumat în preot cumineca tovarăşii săi cu pilule contraceptive, sau ceva de genul acesta. Aceştia au fost arestaţi de autorităţi şi condamnaţi de un tribunal ungar. După părerea mea nu era nevoie de arest şi condamnare şi am scris acest lucru la comentarii, după care mi s-a atras atenţia că dreptul la liberă exprimare nu este absolut. În continuare aş vrea să încerc să arăt de ce acest drept ar trebui să fie absolut, în sensul că autorităţile statului ar trebui să rămână strict neutre în aceste dezbateri, fără să intervină în cazul unor manifestări care nu sunt violente fizic.

Am ales această ocazie pentru că ceea ce au făcut respectivii militanţi merge direct împotriva convingerilor şi sensibilităţilor mele religioase. Taina Euharistică este elementul central al religiei mele, de aceea batjocura la adresa ei mi se pare între cele mai grave lucruri posibile. Cu toate acestea nu doresc să văd braţul secular intervenind în favoarea opiniilor şi sensibilităţilor mele, cu riscul de a fi desconsiderat de coreligioanrii mei.

Pe de altă parte, cu altă ocazie am văzut cunoştinţe de-ale mele bucuroase din cale-afară când în nu ştiu ce localitate s-a dat o lege cum că taximetriştii nu au voie să asculte manele în propriile maşini când sunt cu clienţii. Pe mine unul nu m-a nemulţumit doar regula ca atare, ci m-a dezamăgit în primul rând atitudinea unor cunoştinţe cu pretenţii intelectuale care profitau de ocazie să arate ce gusturi rafinate au, bălăcărind manelele. Nici cu acea ocazie nu am reuşit să conving lumea că dacă nu sunt de acord cu respectiva lege, asta nu înseamnă că îmi plac manelele.

Pentru o grămadă de lume este întru totul firesc să vrei să scoţi în afara legii ceva ce nu îţi place, iar controlul pe cale politică a alegerilor făcute de semeni pare să fie un mod de a-şi vântura moralitatea sau sensibilitatea artistică în faţa celorlaţi.

Din contră, eu unul prefer să trăiesc într-o societate liberă, iar prin societate liberă înţeleg una în care cei din jur sunt liberi să facă alegeri pe care eu le consider greşite, imorale, sau lipsite de graţie artistică. De asemenea, o societate liberă este una în care eu sunt liber să critic aceste alegeri, dar în limita unor proporţii: unor cuvinte sau gesturi le voi opune cuvinte sau gesturi şi nu poliţia. În caz de violenţă fizică mă voi apăra şi voi face apel la poliţie şi la autorităţile statului. Asta înţeleg prin proporţionalitate.

Asta implică un lucru: o astfel de societate liberă va fi plină de tot felul de lucruri care mie nu o să îmi convină şi o grămadă de oameni vor fi liberi să facă alegeri greşite sau prosteşti, iar eu nu voi avea decât persuasiunea de partea mea. Acesta e un preţ pe care eu unul sunt dispus să îl plătesc, pentru că mi se pare cel mai bun aranjament pentru toţi.

Care ar fi argumentul în favoarea acestei poziţii?

Aş începe spunând că argumentul nu este de ordin moral, ci de ordin practic. Nu sunt un adept al libertăţii pe motiv că libertatea ar avea vreo valoare morală. În realitate libertatea nu este decât un instrument în vederea realizării unui scop, iar scopul respectiv este liniştea socială, aşa cum voi arăta îndată.

Mă grăbesc să mai aduag ceva înainte să trec la miezul acestei postări. Tocmai am spus că libertatea nu o vad ca o valoare de ordin moral. De asemenea nu am vreun ataşament emotiv faţă de ea. Însă pot spune că am un dispreţ total şi fără rezerve pentru aceia care invocă sfânta libertate cu ochii umeziţi şi sunt capabili să dea lecţii (stric verbale, desigur) în apărarea ei fără să vadă bârna din ochii proprii. Mă gândesc aici la acei intelectuali secularişti, degrabă vărsători de fiere şi flăcări când vine vorba de Biserica medievală sau Hitler, dar care în secunda următoare se entuziasmează să vadă braţul secular impunând cu forţa propria lor moralitate şi ideologie şi pedepsind pe cei care nu au aceleaşi gusturi ca şi ei în ce priveşte stilul de viaţă. Pot înţelege un inchizitor medieval care nu are noţiunea libertăţii de exprimare, dar nu pot să iau în serios un pseudo-liberal pentru care libertatea nu e decât un idol fără aplicare practică. Acesta din urmă nu face decât să maimuţărească sloganuri la modă astăzi, aşa cum în Germania anilor ’30 ar fi fost un bun nazist, iar acum cinci secole ar fi fost un sprijinitor de nădejde al eforturilor Inchiziţiei.

În schimb, îi pot înţelege pe cei care pe un site precum Cultura Vieţii vor considera că trebuie să existe nişte limite în ce priveşte libertatea exprimării, chiar dacă nu sunt de acord cu ei. În cazul lor argumentul meu este unul de ordin strict practic şi nu am cum să-i acuz de ipocrizie dacă nu îl vor accepta.

Care ar fi, deci, argumentul în favoarea liberei exprimări fără limite şi a unei societăţi libere în care răspunsul legitim va unul proporţional: la argumente prin argumente, la atacuri fizice prin autoapărare şi coerciţie din partea autorităţilor statului?

Propun un experiment mental. Să ne închipuim o comunitate din timpul Reformei protestante în care toţi sunt catolici. În acest moment istoric încă nu există ideea „libertăţii de exprimare”. Am ales acest caz, pentru că acesta va fi contextul în care libertatea opiniei şi a cuvântului vor fi formulate la capătul unor lupte de putere.

Pentru experimentul nostru nu are importanţă dacă e vorba de o ţară sau doar de o localitate, lucrurile vor funcţiona la fel. Atât o ţară, cât şi un oraş au o autoritate centrală care este responsabilă pentru bunul mers al lucrurilor. Atunci când întreaga comunitate are o singură religie, sau există o religie clar dominantă, este de înţeles ca autoritatea centrală să trateze aceasta cu deferenţă. Dar atunci când o parte semnificativă devine protestantă şi comunitatea se divizează vom avea o situaţie nouă.

Să presupunem că o parte a comunităţii rămâne catolică, o altă parte acceptă reforma luterană, iar o altă parte devine calvinistă. Nici una din aceste versiuni ale creştinismului nu va putea accepta celelalte şi cu toţii vor lupta pentru acapararea puterii centrale ca să îşi impună propria ideologie asupra întregii comunităţi.

Ce se întâmplă atât timp cât puterea centrală nu este neutră faţă de chestiuni religioase, ci va considera de datoria sa să impună o viziune sau alta asupra întregii comunităţi. În aceste condiţii fiecare partid religios se va găsi în situaţia în care cucerirea puterii nu e doar o cale de a elimina concurenţa, ci şi o cale de a opri alţii să facă acelaşi lucru. Deci cucerirea puterii va fi o chestiune de viaţă şi de moarte pentru fiecare partid religios în parte. Victorie sau eliminare. Altă soluţie nu există.

Supravieţuirea unui partid religios (devenit implicit şi politic) va depinde de capacitatea sa de mobolizare şi motivare a propriilor partizani. O astfel de situaţie va fi în favoarea elementelor radicale, pentru că radicalizarea va mobiliza mai eficient. Va avea câştig de cauză partidul cu un grad mai mare de mobilizare, deci cu un grad mai mare de motivare în rândul membrilor propri. Contează mai puţin ponderea numerică pentru cucerirea puterii şi mai mult motivarea şi dedicaţia membrilor. Nu numai că entuziaştii nebuni se vor găsi în elementul lor şi se vor trezii ascultaţi şi urmaţi, dar va fi firesc pentru respectivele comunităţi religioase (şi politice) să îi aducă în faţă şi să le dea ascultare, pentru propria supravieţuire. Entuziasmul, radicalizarea şi mobilizarea merg mână în mână.

Atunci când într-o comunitate divizată există o putere centrală care are instrumentele şi voinţa eliminării unei părţi sau a alteia, diferitele partide vor tinde, astfel, spre radicalizare şi nu vor avea nici un fel de interes să facă compromisuri cu celelalte partide, decât alianţe temporare pentru eliminarea unui duşman comun. Asta au făcut catolicii şi luterani când au fost nevoiţi să îşi unească forţele ca să elimine anabaptiştii din Munster.

Un alt lucru la care merită să luăm aminte, pentru că este relevant şi pentru situaţia noastră este fenomenul demonizării adversarilor. În cursul încleştării pentru putere lupta nu va fi mereu dreaptă. Frica de oponenţii noştri şi de ce ar putea să ne facă dacă vor câştiga ne va face să comitem acte pe care altfel le-am găsi reprobabile. În acest caz conştiinţa noastră ne va împinge să îi demonizăm pe duşmani: cu cât îi vom vedea ca fiind mai răi şi mai inumani, cu atât conştiinţa noastră va găsi mai uşor scuze pentru mârşăviile pe care le comitem împotriva lor.

În cursa mortală pentru cucerirea puterii radicalizarea proprie şi demonizarea oponentului merg mână în mână şi sunt inevitabile, pentru că ţin de natura umană. Cu cât lupta se prelungeşte cu atât se ascute mai mult şi se reduce posibilitatea unui compromis, pentru că se adună ranchiunele de toate părţile. Mintea umană are o capacitate deosebită în a nu reţine propriile fapte condamnabile şi în a deforma imaginea duşmanului. Cu cât lupta se prelungeşte cu atât compromisurile morale, pe care nu avem cum să le evităm dacă vrem să nu pierim,  ne vor apropia de demoni. Cu cât vom lua asupra noastră mai mult chipul şi asemănarea demonilor, cu atât mai mult îi vom demoniza pe cei care ni se opun.

Istoricii din viitor vor privi înapoi şi vor crede că am fost cuprinşi de nebunie, sau ceva similar, pentru că oameni normali nu se comportă aşa cum ajungem noi să ne comportăm. În realitate, comportamentul nostru nu este nici rezultatul unei posesii demonice, nici rezultatul unei nebunii clinice şi nici efectul dimensiunii iraţionale a convingerilor noastre religioase.

Acum nu demult regretatul părinte Gabriele Amorth, un cunoscut exorcist catolic, a ieşit în faţa presei declarând că după părerea lui Hitler era posedat. Alţii se jură că era nebun de legat, ceea ce e varianta secularizată a ceea ce spunea bunul părinte. Lumea cum se cade de astăzi priveşte înapoi la războaiele religioase dintre catolici şi protestanţi şi dă vina pe iraţionalitatea credinţei religioase. Toate acestea sunt soluţii uşoare pentru adormit conştiinţele contemporane: ei au fost altfel decât suntem noi, ei erau în neregulă, noi suntem ok şi nu am putea face niciodată ce au făcut ăia de erau posedaţi-nebuni-fanatici.

Adevărul trist este că cele mai îngrozitoare orori ale istoriei au fost operele unor oameni perfect sănătoşi şi perfect lucizi. Atât timp cât nu vom vedea potenţialul demonic în propriul suflet şi nu vom pricepe mecanismele care ne pot transforma în diavoli cu faţă umană (da, pe mine şi pe tine, cititorule!) studiul istoriei nu ne va fi de nici un folos şi ne amăgim singuri.

* * *

Dar să presupunem că diferitele partide religioase (şi politice) îşi dau seama că au ajuns într-un impas şi nu au cum să câştige militar pe termen lung. Dacă vor continua lupta pentru putere nu vor face decât să prelungească măcelul fără perspectiva unei soluţii definitive într-un viitor previzibil pentru că nici unul nu are capacitatea de a elimina definitiv concurenţa. Ajunşi în această situaţie diferitele partide se pot înţelege să revoce autorităţii centrale puterea de a decide în chestiuni religioase. În această nouă situaţie priorităţile diferitelor partide se vor schimba drastic, pentru că din partide religioase şi politce se vor trasforma în simple comunităţi religioase fără miză politică, a căror interes este să convieţuiască fără incidente cu celelalte comunităţi religioase. În aceste noi condiţii elementele radicalizante vor deveni periculoase şi se va tinde spre marginalizarea lor pentru că s-au schimbat priorităţile. Dacă existenţa ta ca şi comunitate religioasă nu mai depinde de cucerirea puterii, atunci nu mai ai nevoie de nebunii entuziaşti mobilizatori. Din contră, aceştia vor sta în calea bunei convieţuiri cu ceilalţi. Tendinţa generală va fi spre o treptată de-radicalizare, care îi va nemulţumii pe mulţi ce vor vedea în ia o mediocrizare şi o cale a compromisului dezamăgitor, dar în felul acesta societatea divizată va putea cunoaşte din nou pacea.

Care este legătura cu situaţia noastră de astăzi? Lecţiile secolelor ce au urmat Reformei protestante sunt valabile şi astăzi. În societăţi divizate ideologic soluţia este neutralitatea puterii statului în faţa ideologiilor. Atunci când statul va căuta să impună o anumită ideologie (seculară sau religioasă, nu are importanţă) în faţa altora asta va duce la radicalizare. Pericolul comunismului a dus la radicalizarea multor veterani ai Primului Război Mondial, care au pus bazele fascismului în Italia şi a nazismului în Germania.

screen shot 2016-03-31 at 4.02.25 pm

Un celebru veteran al Primului Război Mondial, ajuns la închisoare în urma unui putsch nereuşit

Cei care au acces la putere au interesul să se radicalizeze ca să păstreze puterea, iar opoziţia trebuie să se radicalizeze ca să se poată mobiliza eficient în lupta pentru putere. De asemenea, cei care au puterea şi o folosesc ca să ţină pe alţii departe de ea au toată şansa să se găsească mâine victime ale aparatului coercitiv pe care l-au administrat, când opoziţia se mobilizează radicalizându-se şi cucereşte puterea.

Există un motiv profund uman pentru care Imperiul Roman, spre sfârşitul perioadei păgâne s-a radicalizat în anticreştinismul său, mânat de filosofi neoplatonici şi gruprui sacerdotale legate de centrele importante de cult[2]. După această experienţă creştinii ajunşi la putere au preluat aparatul coercitiv al statului împotriva vechilor lor persecutori, rămânând mereu vigilenţi ca aceştia să nu poată reveni la putere. Persecuţiile sângeroase care au însoţit creşterea şi apoi impunerea creştinismului în Imperiul Roman nu ţin de un presupus fanatism al păgânilor sau al creştinilor, care le-ar fi inerentă, ci se leagă de dinamica pe care am descris-o ceva mai sus.

Încleştarea de astăzi între ideologii seculare (islamismul politic este o ideologie seculară totalitară cu o spoială înşelătoare de spiritualitate orientală) nu poate decât să se desfăşoare potrivit aceleiaşi dinamici. Soluţia nu poate fi, după părerea mea, decât retragerea mandatului puterii centrale de a impune o ideologie particulară asupra întregii comunităţi divizate. Că trăim în societăţi fragmentate nu cred că este ceva ce trebuie să demonstrez, pentru că ţine de domeniul evidenţei.

Ceea ce este important pentru noi să reţinem din toate acestea este că toleranţa nu înseamnă să învăţăm să acceptăm lucruri cu care nu suntem de acord şi să le găsim valoroase, ci înseamnă să ne abţinem să folosim violenţa sau puterea coercitivă a statului faţă de opiniile, gusturile şi opţiunile de viaţă cu care nu suntem de acord. Dar înseamnă şi să fim liberi să aducem argumente într-un forum public în favoarea opţiunilor proprii şi împotriva opţiunilor altora, fără să ne temem că vom ajunge la secţia de Urgenţe sau în duba poliţiei.

719_WeThePeople-banner

Uitându-mă în jur ceea ce mă sperie cu adevărat nu este manelistul care îşi ascultă muzica sau stângistul care şi-a pierdut orice simţ al decenţei. Ceea ce mă sperie este înstrăinarea din ce în ce mai mare între diferitele secţiuni ale societăţii şi polarizarea politică din ce în ce mai accentuată. Această radicalizare a stângii şi mai nou a dreptei merge mână în mână cu demonizarea adversarului, potrivit unei logici din păcate imbatabile. Uitându-mă în jur nu sunt surprins deloc de ceea ce văd. Ce se întâmplă astăzi este o piesă foarte veche de teatru cu actori mereu noi:

Toate lucrurile se frământă, și niciun om nu poate să spună [de ce]; ochiul nu se satură să vadă și urechea nu se umple cu ceea ce aude. Ceea ce a fost va mai fi și ceea ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare. Ar putea fi un lucru despre care să se spună: „Iată, acesta este nou!”, dar el a fost deja în vremurile care au fost înaintea noastră. Nu este amintire despre cele care au fost mai înainte și nici nu va fi amintire despre cele care vor fi la sfârșit la cei care vor fi după. (Ecleziastul 1: 8-11)

În ce mă priveşte, dacă lucrurile vor continua aşa nu îmi va rămâne decât să mă raliez dreptei radicale antiglobaliste[3] pentru că acela e tribul meu ideologic de suflet. Cu cât se va ascute încleştarea între dreapta şi stânga (deocamdată între facţiunile marginale alt-right şi antifa – dar acesta e doar începutul) cu atât va creşte presiunea asupra moderaţilor să se ralieze unui trib politic, până când centrul va ceda. Aş prefera totuşi să nu se ajungă acolo. Dar având în vedere că nu prea văd multă lume în jur care să aprecieze valoarea practică a libertăţii – aşa incomodă cum este – mi-e teamă că următoarele decenii vor fi din ce în ce mai violente în întreaga Europă şi peste ocean.

Oare mai există cale de întoarcere? Cred că nu. Aş vrea să cred că da.

[1] Prin dreaptă radicală mă refel la dreapta reacţionară care nu vede cu ochi buni procesul democratic parlamentar şi nu este dispusă să se spună regulilor ei.

[2] Vezi pe acest subiect Elizabeth DePalma Digeser, A threat to public piety : Christians, Platonists, and the great persecution, Cornell University Press, 2012. De asemenea, vezi şi Dominic J. O’Meara, Platonopolis, Platonic Political Philosophy in Late Antiquity, Oxford University Press, 2003, pentru valenţele politice ale neoplatonismului păgân.

[3] Prin globalism mă refer la un proiect politic al elitelor politice, intelectuale şi media a ţărilor civilizate. Acesta constă în două lucruri (deocamdată). Pe de o parte destabilizarea şi a reducerea la anarhie neguvernabilă a unor ţări din Orientul Mijlociu în numele răspândirii modelului democraţiei occidentale şi a detronării unor dictatori incomozi. Faza a doua constă în invitarea unor mase de barbari neeuropeni în ţările noastre sub pretextul unei presupuse datorii morale pe care am avea-o faţă de ei. În acest context rolul dreptei radicale antiglobaliste va fi să se opună pe de o parte cabalei care ne guverneză la nivel european şi pe de altă parte invaziei barbare care urmează să ne înlocuiască demografic pe propriul continent.

Advertisements