odin_ravens_by_grassel

Saga neamului Volsung are ca temă centrală faptele vitejeşti ale lui Sigurd. Acesta este destinat să îl ucidă pe Dragonul Fafnir, să ajungă să cunoască limba păsărilor şi să se acopere cu aur. Toate acestea sunt, evident, motive iniţiatice, dar nu ne vor reţine de data aceasta, pentru că suntem interesaţi de altceva. Potrivit unei tradiţii mai vechi, păstrate în poemul anglo-saxon Beowulf, eroul care răpune balaurul şi ia în posesie comoara sa este Sigmund şi nu fiul său Sigurd. În rândurile care urmează mă interesează acest personaj.

Din câte ştiu Volsunga Saga nu a apărut tradusă în limba română, de aceea voi rezuma acele episoade care ne interesează pe noi aici, cu riscul de a lungi vorba. Fragmentul din Beowulf care îl pomeneşte pe Sigmund poate fi citit la sfârşitul acestei postări.

Pentru început, iată neamul Volsung, de la strămoşul divin, până la eroul cel mai reprezentativ: Odin → Sigi → Rerir → Volsung → Sigmund → Sigurd. Cel care ne interesează aici este, deci, penultimul, Sigmund, fiul lui Volsung, şi sora lui geamănă, Signy.

Volsung, bunicul lui Sigurd şi nepotul lui Sigi cu care începe legenda, este fiul unui tată sterp. Se naşte în urma unei intervenţii divine, când tatăl său, Rerir, fiul lui Sigi, cere zeiţei Frigg un copil. Aceasta pledează cauza lui Rerir în faţa soţului ei, Odin, iar părintele zeilor are grijă ca neamul fiului său Sigi să continue.

Într-o zi, pe când Rerir, stă pe colina regală, bunicul său divin îi trimite, prin intermediul fiicei uriaşului Hrimnir, un măr. Rerir îl arată soţiei lui, îl mănâncă (el, nu ea), iar femeia rămâne însărcinată. Rodul acestei intervenţii divine este Volsung, care, ajuns rege, o ia de soţie pe Hliod, fiica lui Hrimnir – emisara lui Odin, pe care am întâlnit-o mai înainte – şi îşi ridică un edificiu regesc, demn de rangul şi neamul său. Acestă clădire ne interesează, pentru că este vorba de o sală ridicată în jurul unui copac, lăsat în pământ. Pomul se numeşte Branstock şi este un măr.

in-the-hall-of-volsung-odin-thrusting-a-sword-into-branstock-alan-lee-illustration-1984

Odin lasă spada în trunchiul lui Branstock, de Alan Lee

La vremea cuvenită Volsung devine tată, iar cei mai frumoşi şi mai importanţi copii ai săi vor fi gemenii Sigmund şi Signy. Fata va fi dată ca soţie regelui din Gautland, Siggeir, împotriva voinţei ei. La ospăţul oferit de Volsung noilor însurăţei apare în sală un drumeţ străin, cu un singur ochi, care împlântă o sabie în trunchiul lui Branstock şi decretează că cel care o va putea scoate o va primi, şi nu va avea parte, vreodată, de un paloş mai bun. Străinul este, desigur, Odin însuşi. Cu toţii îşi încearcă pe rând puterea, inclusiv mirele, dar numai Sigmund o poate scoate din trunchiul pomului. Siggeir se oferă să cumpere sabia, dar eroul îl refuză, amintindu-i că dacă i s-ar fi cuvenit, ar fi putut să o dobândească singur.

Mirele decide să plece acasă cu suita şi mireasa lui, după prima noapte de ospăţ, împotriva cutumei. Dar, ca să nu îi jignească pe cei care l-au găzduit îi invită, la rândul său, în Gautland. Signy îi cere tatălui ei să anuleze căsătoria, avertizându-l de pericolul la care se expune prin această alianţă matrimonială. Îi aminteşte de darul previziunii pe care cei din neamul lor îl au, dar tatăl ei este de neclintit.

Într-adevăr, Volsung şi fii săi, ajunşi în Gautland în fruntea unui alai înarmat, sunt întâmpinaţi de Siggeir cu o armată. În bătălia ce urmează Volsung moare, iar fii săi sunt luaţi prizonieri şi executaţi, cu excepţia lui Sigmund, care scapă cu ajutorul surorii sale. Fiind singur nu poate spera la răzbunare, dar Signy îl vizitează deghizată şi concep un fiu, pe Sinfjotli, care îşi va ajuta tatăl împotriva lui Siggeir şi a curţii sale. Cei doi, tată şi fiu, vor distruge regatul duşmanului lor, şi îi vor arde palatul. Signy va aduce în faţa lor copii avuţi cu soţul ei şi le cere să îi ucidă. Sigmund refuză, dar Sinfjotli le curmă viaţă fără să stea pe gânduri. În cele din urmă, cei doi eroi scapă, iar Signy va alege să ardă şi ea în flăcările care înghit palatul lui Siggeir.

sigmund-and-sieglinde-hjordis-f-leeke-oil-on-canvas-1895

Sigmund şi Sieglinde (Hjordis), tablou de F. Leeke, 1895

Sigmund şi Sinfjotli se întorc în ţara neamului lor şi acolo primul se căsătoreşte. Dar se iscă un conflict între regină şi Sinfjotli, în urma căruia aceasta îl otrăveşte pe fiul soţului ei, ca să îşi răzbune rudele răpuse de acesta. Sigmund o exilează pe regină, rămânând complet singur. La bătrâneţe este ales ca soţ de prinţesa Hjordis, în faţa unui rival mai tânăr. Din uniunea lor va fi zămislit Sigurd. Dar, înainte ca acesta să se nască, Sigmund va trebui să plece la luptă împotriva fostului său rival. În cursul bătăliei Odin apare din nou, se îndreaptă spre Sigmund cu lancea lui, Gungnir, pe care se va rupe sabia regelui. În acest moment fiul lui Volsung ştie să i-a venit ceasul şi se împacă cu soarta. Sabia frântă va rămâne în grija lui Hjordis, iar Sigmund moare, fără să apuce să îşi vadă copilul.

Hjordis se va recăsători, iar sabia refăurită va primi numele de Gram. Cu ea Sigurd va deveni cel mai renumit erou al lumii germanice.

Urmărind aceste evenimente suntem martorii desfăşurării a ceea ce tradiţia hindusă numeşte lege a karmei. Odin pregăteşte un erou, iar pentru asta dă naştere unui neam. Dar acţiunile unora din acest neam pun în pericol proiectul divin, şi numai în urma unor tragedii sângeroase se poate reveni pe făgaşul preordinat.

Aşa cum putem ghici, comparând episodul scoaterii sabiei din trunchiul lui Barnstock cu cele două episoade analoage din ciclul arturian, eroul predestinat să împlinească misiunea neamului Volsung este Sigmund. Însă el îşi va rata destinul şi doar Sigurd va putea împlinii rostul neamului său. Greşala fatală pentru Sigmund o va face tatăl său Volsung, iar cei doi gemeni vor plăti preţul. Dar să urmărim povestea de la început.

Totul începe cu un fiu al lui Odin, care este nevoit să fugă din ţara lui şi îşi încropeşte un domeniu într-o ţară străină. Fiul său, însă, deşi ajuns rege, nu are copii şi trebuie să intervină zeii. În felul acesta saga ne subliniază originea divină a acestui neam, care este legat de două ori de regele din Asgard. Felul în care este conceput primul din neam nu ni se spune, dar tocmai de aceea conceperea lui Volsung de către Rerir ne este descrisă cu lux de amănunte.

odin-and-the-ravens

Odin şi corbii săi, Hugin şi Munin

Rerir cere intervenţia zeiţei Frigg, după cum se şi cuvine în astfel de cazuri. Însă Odin va fi cel care v-a interveni, aşa cum el este cel care l-a conceput pe Sigi, cu care începe saga. Regele se află pe colina regală atunci când primeşte un măr prin intermediul lui Hliod. Ce este această colină? De obicei este o movilă artificială, în care sunt înmormântaţi strămoşii unui rege, iar acesta împarte dreptate pentru poporul său de pe ea. Este, deci, locul în care sunt reuniţi cei din lumea aceasta şi cei din lumea de dincolo, şi locul în care se face judecată. Este, deci, un centru, adică un punct în care axa lumii trece prin tărâmul nostru, făcând posibilă comunicarea cu alte lumi, deasupra sau dedesupt. Astfel, este fons et origo pentru rânduiala tărâmului nostru, inclusiv rânduiala obştii. Mărul trimis de zei coboară, deci, de-a lungul axei lumii.

De aceea, vlăstarul lui Rerir, Volsung, îşi va clădi o „casă a miedului” în jurul unui măr, iar pomul va fi tocmai axa clădirii. În mod normal, în centrul unui astfel de edificiu se află o vatră care să lumineze şi să încălzească, el însuşi fiind o imagine a centrului. În trunchiul lui Branstock va împlânta Odin spada destinată eroului istorisirii. Această armă este, deci, una destinată eroului care merită să stea în centru, în dreptul axei lumii, exact ca un suveran. Încercarea la care îi supune drumeţul cu un singur ochi pe meseni este o iniţiere-investirură. Este evident, deci, că din moment de Sigmund este cel care obţine sabia, el este cel destinat să răpună balaurul şi să fie rege. Potrivit versiunii mai vechi, păstrată în Beowulf, asta se şi întâmplă. Şi, totuşi, nu aşa se întâmplă în versiunea aceasta a legendei. De ce? Iată subiectul nostru în această postare.

Cele două tradiţii nu se opun. Asta pentru că legendele operează cu o logică diferită de cea a lumii empirice. Este inutil şi chiar contraproductiv să căutăm motivaţii istorice sau psihologice pentru acţiunile eroilor legendari. Miturile sunt istorisiri sacre, de aceea nu se supun regulilor rânduielii cosmice. În mituri şi legende se încalcă cele mai elementare reguli ale moralei obişnuite, iar asta nu trebuie să ne surprindă. Sacrul este punctul în care axa lumii trece prin tărâmul nostru, ordonându-l, adică transformându-l din haos în cosmos. Însă centrul tărâmului nostru este doar originea ordinii, el însuşi fiind dincolo de ea. În centru regulile care transformă haosul în cosmos sunt suspendate.

Ceea ce s-a spus despre miturile celtice este valabil şi în acest caz:

(…) unul din paradoxurile existenţei umane este că îşi ia sensul dintr-un ţinut mitologic, ai căror locuitori se comportă într-un fel ce este opus faţă de normalul din comportamentul şi experienţa de zi cu zi. [(…) it is one of the great paradoxes of human life that it derives its deepest meaning from a mythological realm the inhabitants of which conduct themselves in a way that is antithetical to what is normal in every-day behavior and experience.] (Alwyn Rees and Brinley Rees, Celtic Heritage, Ancient Tradition in Ireland and Wales, Thames and Hudson, 1961, p. 211)

De aceea

Ar fi greşit să încercăm să căutăm înţelesul acestor tradiţii sfâşiindu-le în bucăţi, presupunând că este vorba de un amalgam inform de motive. Tocmai ambiguitatea lor este esenţa mitologiei. [It would be wrong to try to make sense of these traditions by tearing them to fragments on the assumption that they are a confusion of motifs. Their very ambiguity is the essence of mythology.] (Celtic Heritage, p. 235)

Rerir primeşte mărul de la Odin, care îi va prelungi neamul, în timp ce se află acolo unde se află pentru că „Zeii apar de-alungul acestui tăiş ascuţit între fiinţă şi nefiinţă şi aici imposibilul devine posibil. (It is along this knife-edge line between being and non-being that the gods appear, and the impossible becomes possible)” (Celtic Heritage, p. 237) Acest tăiş ascuţit este un loc în care vălul lumii este sfâşiat şi influenţele din alte lumi îşi pot face simţită prezenţa. De aceea trebuie să fim pregătiţi să întâlnim ciudăţenii.

Una din aceste ciudăţenii este, cum spuneam, faptul că tradiţiile alternative, din Beowulf şi Volsunga Saga nu se exclud, ci se completează. Dacă în primul caz lucrurile se opresc la Sigmund, în al doilea caz eroul este dedublat în Sigmund-Sigurd, ceea ce îi dă ocazia povestitorului să ne spună mai multe despre războinicul ucigător de balauri. Ca să fie demn de a lupta cu fiara, eroul trebuie să se califice, iar Sigmund va trece printr-o parte din necesarele purificări. Alegerea povestitorului de a ne istorisii faptele a doi eroi, tată şi fiu, în locul unuia singur, îi vor da ocazia să insiste mai mult asupra procesului iniţiatic. Ceea ce contează în cazul legendelor sacre este acurateţea lor în a transmite tradiţia sacră şi nu fidelitatea faţă de corpusul de legende moştenit, sau faţă de o presupusă istoricitate a acestor legende.

O altă ciudăţenie vom întâlni îndată.

edward-robert-hughues-the-valkyries-vigil-before-1915

Veghea valchirei, tablou de Edward Robert Hughues, 1915

Ceea ce îl va deturna pe Sigmund de la destinul lui este nunta sorei sale gemene. Este clar că avem de-a face cu o altă dedublare a eroului. Signy se opune acestui mariaj şi invocă previziunea sa. Această capacitate intuitivă a sa este ceva specific neamului şi va juca un rol foarte important în viaţa unei descendente Volsung de mai târziu, Aslaug (soţia lui Ragnar Lodbrok). În lengendele germanice astfel de intuiţii feminine se cuvin urmate. Faptul că tatăl său nu o face va duce la dezastrul care urmează.

Ceea ce urmează este o temă binecunoscută în mitologia germanică, dar şi în cea greacă sau celtică. O femeie pleacă din ţara ei şi va deveni motiv de încăierare între două popoare, ce va duce la distrugere reciprocă. Este povestea Elenei, al lui Branwen, din a doua ramură a Mabinogionului, şi dintr-o serie de saga scandinave, de exemplu cea de faţă, sau saga regelui Hrolf Kraki.

Dacă în cazul Elenei, trăsătura de bază a personajului este ambiguitatea, Signy depune toate eforturile pentru a duce de râpă casa soţului ei, după ce acesta aproape că i-a exterminat neamul. În cazul lui Branwen avem o dedublare interesantă, ea asumân un rol paşnic, fratele ei, Eifnisien, fiind cel care va provoca conflictul şi distrugerea aproape totală a Irlandei şi a galezilor. Adică în versiunea galeză a poveştii cuplul Branwen – Eifnisien corespund unui singur personaj din saga neamului Volsung: Signy.

Ca să se răzbune pe soţul ei, Signy va dărui fratelui ei un fiu, fără cunoştinţa acestuia. Sinfjotli va fi cel care îl va ajuta pe tatăl-unchiul său să răvăşească duşmanii săi. Acest incest îi pune în dificultate pe unii comentatori. De exemplu pe traducătorii în română al lui Beowulf. Dacă în poemul anglo-saxon eroul Sigemund este însoţit de nepotul său Fitela, în Volsunga Saga Sigmund este însoţit de Sinfjotli fiul-nepotul său. „Se pare că în vechea lume germanică incestul nu era considerat o crimă, în anumite cazuri” (Beowulf, p. 148) se văd nevoiţi să scrie traducătorii într-o notă.

Nimic mai fals, însă. În lumea germanică incestul nu numai că era o crimă, dar în Völuspa apare drept unul din semnele ce prevestesc Ragnarök, în mijlocul haosului de la final de ciclu. Importanţa acestui episod stă tocmai în faptul că nu se potriveşte moralei curente a societăţii germanice. În felul acesta ni se atrage atenţia că nu avem de-a face cu un roman psihologic modern, ci cu o legendă sacră.

leighton-stitching_the_standard

Pregătind stindardul, tablou de Frederic Leighton

Să ne amintim că perechea Sigmund-Signy a rezultat dintr-o dedublare. În felul acesta vom realiza că Sinfjotli reprezintă o încarnare a unui set de posibilităţi ale tată lui său. Concret, este vorba de posibilităţile inferioare ale sale, care îl vor ajuta să treacă peste nişte probe, dar care tebuie lăsate în urmă la un moment dat.

În sens exoteric, Sinfjotli este rezultatul alegerii greşite a regelui Volsung. Dându-şi fiica lui Siggeir, împotriva sfatului acesteia, el expune întregul neam pericolului exterminării. Din uniunea celor doi gemeni se naşte acest personaj, numai bun să distrugă tot ceea ce Sigmund trebuie să distrugă. Însă el nu este capabil să facă altceva. Îndată de Siggeir şi ai său sunt eliminaţi, el devine periculos pentru ai lui. Ca eroul predestinat să se poată naşte, Sinfjotli trebuie eliminat şi el. De aceea, autorul sagăi îl pune în conflict cu noua soţie a tatălui să şi cei doi se vor elimina reciproc.

În sens ezoteric, Sinfjotli reprezintă potenţialităţile inferioare ale eroului, care trebuie epuizate şi resorbite. Atât timp cât eroul trebuie să se opună unor asalturi externe, aceste posibilităţi inferioare sunt utile. Dar, după ce acestea au fost învinse, agresivitatea şi spiritul marţial devin contraproductive. De aceea Sinfjotli îl împiedică pe Sigmund să se aşeze la casa lui, unde Sigurd, eroul predestinat, poate să se nască.

Ca să folosim o metaforă străină acestei legende, putem spune că Sinfjotli este proiectarea în jos al lui Sigurd. Este umbra pe care o lasă eroul solar încă necurăţat. După purificare, această umbră va dispărea, pentru că eroul a devenit complet translucid, iar lumina soarelui l-a umplut complet.

Dacă vom ţine cont de aceste lucruri, vom înţelege mai bine detalii precum cel al uciderii copiilor lui Signy şi Siggeir. Sigmund ezită la cererea sorei sale, dar Sinfjotli îi masacrează fără să stea pe gânduri. Atât Signy, cât şi Sinfjotli trebuie eliminaţi pentru ca neamul Volsung să îşi poată împlini destinul. Toate acestea au avut loc din cauza întrăinării unui membru al familiei.

La nivel ezoteric, eroul solar, învingătorul balaurului, trebuie să se cureţe de ceea ce îl decentrează şi îl înstrăinează de sine. Dacă va face acest sacrificiu necesar – al posibilităţilor sale inferioare, ce sunt întoarse spre exterior – atunci va ajunge un învins, cu spada ruptă. Aşa cum Odin în persoană a venit să ia cu sine trupul neînsufleţit al lui Sinfjotli, tot strămoşul divin al neamului este cel care îi frânge spada lui Sigmund, spadă pe care i-o dăruise înainte. Ajuns în acest punct, Sigmund pierde tot ce a avut: spadă, misiune, familie şi chiar viaţa. Defapt, el renunţă la viaţă singur, când îşi dă seama că Odin i-a ieşit împotrivă. Această renunţare de sine totală este necesară că să se facă loc naşterii eroului.

Rostul lui Sigurd va fi tocmai acela de a reface spada şi de a împlini destinul neamului său.

Astăzi considerăm că o operă literară este cu atât mai valoroasă cu cât este mai „profundă”, adică mai interesată de viaţa psihică a personajelor. Nimic de genul acesta în legendele vechi.  Acolo personajele arată cine sunt prin acţiunle lor, fără prea multă introspecţie. Asta pentru că legende de acest fel pot fi intepretate atât la nivel exoteric, cât şi la unul ezoteric. Dacă vom avea în vedere şi acest al doilea aspect, ne vom da seama cât de bogate şi profunde sunt cu adevărat, dincolo de valoarea lor literară (incontestabilă).

*  *  *

Din când în când, iarăşi, vreun curtean dintr-ai craiului, / ştiutor de fapte de slavă, de stihuri strugar, / vistier de viteze poveşti şi versuri din vremi, / cuvând din cuvânt lunecând în cântec curat, / legenda îşi leagă; acel luptător / băsni de-a lui Beowulf bătălie bărbată, / şi meşter adaose minunată poveste, / în măiestre măsuri, despre marele fapte / de el auzite în saga lui Sigemund. / Năstruşnice, nepomenite iznoave –  / despre vlăstarul lui Wals, şi-ai lui mulţi viteji, / de-nverşunatele vrajbe şi vrăjmăşii, / neaflate de fiii pământului, afar de Fitela, / căruia el câte ceva catadicsit-a să-I zică, / unchiul către nepot; căci pururi au fost / împreună umăr la umăr în urgiile luptei; / mare mulţime din spiţa de monştri/ cu spadele lor sfârtecase. S-au spus despre Sigemund, / când de pe pământ petrecut-u-sa, puternice laude; / căci biruitor bărbat răzbise un balaur, / străjuitor al comorii; sub stânca cea sură, / singur acel athelin săvârşi / falnica faptă, fără de faţă Fitela. / Însă aşa s-a-ntâmplat că spada străpuns-a / zmeul zăcaş şi în zid s-a înfipt / criţa crăiască – şi-n chin s-a curmat căpcăunul. / Şi astfel ajunse acel athelin, aprig în arme, / stăpân după plac pe nepreţuita comoară,  / în voie s-o vânture; un vas a-ncărcat. (Beowulf, fragm. din Cântul XIII, trad. Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, Editura Pentru Literatură Universală, 1969)

Advertisements