et-in-arcadia-ego-by-guercino

Et in Arcadia Ego, tablou de Guercino

Fericirea nu este ceva ce se cuvine muritorilor. Ceea ce ni se cuvine nouă este doar căutarea fericirii. Tragedia şi şansa noastră este că suntem chemaţi să urmărim un scop ce ne va scăpa mereu, prin însăşi natura lucrurilor. Şi cu toate acestea, rostul nostru aici în lumea generării şi coruperii este să urmărim această himeră.

Numai cei împliniţi pot cunoaşte fericirea, ori, împlinirea n-au cunoscut-o decât înaintaşii noştrii din Vârsta de Aur, atunci când încă nu eram scindaţi. Miturile care ni-i prezindă drept sferici se referă tocmai la această împlinire, care îi făcea să nu ducă lipsă de nimic. Aceştia nu avea nevoie unul de celălalt şi nu trăiau în societăţi ierarhice. Nu făureau, pentru că primeau totul de la natură. Erau prieteni cu animalele şi nu îşi făceau nici un fel de griji. Nu cunoşteau nici înţelepciunea, nici arta de a trăi împreună şi nici vreun alt meşteşug ce să le îmbogăţească sau să le uşureze viaţa – pentru că nu aveau nevoie de nimic ce să le îmbogăţească sau să le uşureze viaţa.

N-au înfăptuit nimic şi n-au lăsat nimic în urmă.

vita-somnium-breve-by-artist-arnold-bocklin

Vita somnium breve, tablou de Arnold Bocklin

Tot ce ne-a rămas de la ei este o vagă intuire a faptului că rostul nostru nu poate fi împlinit cu ceea ce avem acum, de aceea hăituim himere în speranţa că ele ne vor aduce împlinire. Câţiva, din ce în ce mai puţini, îşi dau seama că soluţia nu se găseşte în lumea din jurul nostru şi în cuceririle şi înfăptuirile noastre, ci într-o modificare a propriei conştiinţe. Atunci când ne lepădăm de conştiinţa noastră de fiinţe scindate, în căutarea unei împliniri din exteriror şi găsim în noi înşine întreaga rânduială cosmică a cărei reflectare la scară suntem, vom deveni autosuficienţi.

Această trecere de la conştiinţa noastră postlapsariană de fiinţe fragmentate într-un macrocosmos, la conştiinţa originară specifică unui microcosm este alchimia fericirii (titlul unei scrieri de Al Ghazali). Înfăptuind în noi acel rebis hermetic, care nu e altceva decât androginul originar, transformăm plumbul saturnian în aurul Vârstei originare.

Însă pentru hoi polloi e rezervată o altă cale, iar aceasta este rânduită de aceeaşi Providenţă care a rânduit toate potrivit Binelui şi Frumuseţii: calea alchimiei nefericirii. Cele două condiţii sine qua non ale acesteia sunt incapacitatea individului scindat de a ajunge la fericire, pe de o parte, şi iluzia că totuşi acest lucru este posibil, pe de altă parte. Spre deosebire de alchimia fericirii care constă în retragerea în sine potrivit formulei V. I. T. R. I. O. L. (visita interiora terrae rectificando inveniens occultum lapidem), alchimia nefericirii îl scoate pe om din sinele său, orientându-l spre exterior. Aici în exterior el (sau ea) va căuta împlinirea în lucruri iluzorii, mereu sperând să ajungă la fericire prin atingerea vreunui ţel propus.

O astfel de iluzie este căutarea cunoaşterii sacre, prin care avem acces la tainele lumii rânduite. Aceasta e apanajul castei sacerdotale, iar această ispită este specifică ei. Cultivând disciplinele sacre ce se ocupă de principiile dindărătul lumii vizibile (cosmos aisthetos), principii ce constituie lumea inteligibilă (cosmos noetos), căutăm să ne satisfacem setea de cunoaştere şi sperând că dacă vom pătrunde tainele universului vom găsi fericirea. Aceasta e o iluzie, desigur, pentru că setea de orice fel se naşte dintr-o neîmplinire şi nu poate fi satisfăcută complet nicicând. Numai prin detaşarea de setea de cunoaştere (sau de putere sau de avuţie – în funcţie de ispita ce ne e specifică fiecăruia) ne putem reculege în sinele nostru, unde vom găsi Sinele.

În plus, lumea vizibilă nu reflectă decât într-un model imperfect şi aproximat lumea inteligibilă. În cartea lor Hamlet’s Mill Herta von Dechend şi Georgio de Santillana[1] ne dau o idee despre impactul descoperirii precesiunii echinocţiilor în trecutul îndepărtat. Înaintaşii noştrii au realizat că cerul, pe care l-au luat ca model divin pentru rânduiala de pe pămând, nu este atât de armonios aranjat pe cât credeau.

La rândul ei, lumea inteligibilă nu este decât o palidă reflectare a Principiului Prim în domeniul pluralităţii. Niciodată nu va fi posibilă, deci, o doctrină sacră ce să dea răspunsuri satisfăcătoare pe deplin.

Însă cântecul de sirenă al cunoaşterii sacre este esenţial ca să îi facă pe oameni să cultive artele sacerdotale, aşa cum oamenii fericiţi ai Vârstei de Aur nu au simţit nevoia să o facă, rămânând în ignoranţă.

O altă himeră importantă este cea a instaurării unei ordini politice şi sociale drepte. Această iluzie este importantă pentru făurirea de imperii şi pentru frământări politice intestine. Care să fie rânduiala cea mai dreaptă? Ne luăm gâtul unii altora pe străzile cetăţii în lupta disperată pentru impunera unei viziuni sau împiedicarea impunerii alteia. Iar când am convenit asupra unei formule în care credem simţim nevoia să trecem graniţele ca să fericim şi alte popoare cu găselniţa noastră.

charles-edward-halle-sic-transit-gloria-mundi

Sic Transit Gloria Mundi, tablou de Charles Edward Halle

Dacă avem ceva de învăţat din istorie este tocmai acest lucru: în spaţiul sublunar nu există rânduială politică întru totul dreaptă. Dar fără iluzia dreptăţii ordinea socială s-ar desface, iar noi am cădea în rândul fiarelor. Este soarta noastră să depindem, în domeniul politic şi social, de ceva irealizabil, iar polisul, ca spaţiu civilizat, va rămâne în picioare doar atât timp cât vom vedea în iluzia dreptăţii o posibilitate reală şi realizabilă.

În sfârşit, putem căuta fericirea şi în succesul material. Nu mă refer aici neapărat la bogăţii personale, ci la un tip de civilizaţie care vede totul prin prisma utilităţii materiale, cuantificată economic. Inutil să mai spun că aşa ceva nu poate aduce fericire. Dar poate aduce altceva: infrastructura tehnologică ce ne înconjoară a făcut în aşa fel încât mortatilatea infantilă a scăzut drastic în lumea modernă. O femeie care moare la naştere este o excepţie rară, deşi mai de curând era încă ceva obişnuit. Cantitatea de cunoaştere care ne stă la dispoziţie este imensă, iar cei de acum câteva sute de ani nici nu şi-ar fi putut închipui că poţi păstra o bibliotecă de mii de volume pe un obiect minuscul cum e un hard extern. Faptul că această înbunătăţire ţine de cantitate şi nu de calitate, este o altă poveste. În fond trăim în vremea domniei cantităţii.

Toate aceste minunăţii nemaiauzite, care constituie modernitatea, s-au născut din himerica vânare a fericirii prin bunăstare materială. Fără iluzia fericirii prin avuţie nu am fi ajuns aici unde suntem.

Acum se naşte o lume în care fericirea se caută prin urmărirea poftelor de moment. Reversul acesteia este întărirea statului, care preia din ce în ce mai multe din responsabilităţile noastre. Să ne gândim doar la următorul paradox: acelaşi stat care teoretic are încredere în noi când trebuie să decidem soarta ţării prin vot practic nu are încredere că noi putem să decidem responsabil în ce priveşte propria soartă individuală. De aceea o serie din ce în ce mai lungă de substanţe sunt interzise sau restrânse. S-a început cu drogurile, s-a continuat cu tutunul, iar acum a venit vremea diferitelor alimente zise nesănătoase.

Evident lucrurile nu se vor opri aici, iar statul asistenţial se va transforma din ce în ce mai mult dintr-o democraţie într-o tehnocraţie binevoitoare şi mămoasă care în cele din urmă ne va lua şi dreptul la vot, pentru că acolo sus nişte birocraţi ştiu mai bine care este interesul nostru. Cu trecerea vremii ni se vor restrânge din ce în ce mai mult posibilităţile de a ne ruina singuri viaţa şi în felul acesta ni se vor restrânge din ce în ce mai mult libertăţile. Spre binele nostru, desigur.

În felul acesta democraţia va fi în locuită de dulocraţie, adică de o societate orientată spre idelurile tipice ale sclavilor: libertate fără responsabilităţii, securitate şi o stăpânire benevolă ce să ne întreţină de la naştere şi până la moarte. Iluzia dulocraţiei constă în căutarea fericirii prin eliminarea responsabilităţilor, ce e percepută ca o despovărare şi care, în realitate, este o înrobire în faţa unui aparat birocratic.

Am văzut, deci, iluziile specifice celor patru caste, sau stări: iluzia cunoaşterii sacerdotale, iluzia dreptăţii aristocrate, iluzia bunăstării burgheze şi, în sfârşit, iluzia lipsei de responsabilităţi a robului. Parcurgând toate aceste posibilităţi, de-a lungul unui ciclu, omenirea îşi realizeză întregul potenţial în toate domeniile. Când nu a mai rămas nimic de realizat, ciclul epuizat se încheie într-un cataclism, iar din cenuşa sa se va închega un alt ciclu.

edward-john-poynter-a-day-dream-1863jpg

Visare cu ochii deschişi, tablou de Edward John Poynter, 1863

O altă iluzie binecunoscută este cea a fericirii prin iubire. Ori, iubirea erotică nu poate aduce fericire, pentru că nu este decât o reflectare prin unire a unităţii originare. Fericirea aparţine androginului înainte de scindare. Noi nu avem acces decât la momente trecătoare, în care vălul acestei lumi este sfârtecat pentru moment şi ne găsim faţă în faţă cu realităţile „de dincolo”. În acele clipe dualitatea „eu şi tu” dispare într-o unire ce e dincolo de „noi” şi devine „totul”, adică plenitudine divină. Este şi aceasta o ocazie în care intuim esenţa non-duală a realităţii ultime, din spatele pluralităţii aparente.

Sper că nu am lăsat impresia unei atitudini pesimiste spunând ceea ce am spus până acum. Nu există nimic pesimist în această viziune. Toate aceste iluzii sunt necesare pentru că sunt fecunde în posibilităţi de realizat. Să nu uităm că ceea ce este iluzie (maya) dintr-o perspectivă este energie creatoare (shakti) dintr-o altă perspectivă, şi invers. Atât Advaita Vedanta cât şi diferitele tradiţii shakta sunt întru totul justificate din perspectivele pe care şi le asumă.

Cei din Vârsta de Aur erau fericiţi şi lipsiţi de iluzii – adică de energie creatoare – şi nu au împlinit nimic pentru că erau împliniţi. Acesta a fost rostul lor potrivit rânduielii Providenţei. Rostul nostru este să căutăm împlinirea pe care nu o avem, şi astfel să împlinim lucruri măreţe în diferite domenii, potrivit momentului ciclic şi vocaţiei proprii.

Cât despre iubire şi iluziile legate de ea, eu unul sper să o guste cât mai mulţi şi să sufere de otrava ei. O iubire adevărată nu ne va aduce nici fericire şi nici împlinire până la capăt. Dar fără ea suntem mai săraci.

gather-ye-rosebuds-while-ye-may-by-artist-waterhouse

Gather ye rosebuds while ye may, tablou de John William Waterhouse

[1] Georgio de Santillana and Herta von Dechend, Hamlet’s Mill, An essay on myth and the frame of time, Macmillan, London, 1970.

Advertisements