chronos_by_santo_saccomanno_1876_cimitero_monumentale_di_staglieno

Bătrânul Saturn, statuie de secol XIX într-un cimitir italian

Despre planeta Saturn tradiţia astrologică este unanimă în a-i atribui o influenţă malefică. Nu e de mirare, deci, că pentru mulţi dintre cei care iau aminte la influenţa boltei cereşti asupra tărâmului sublunar poziţionarea acestei planete în astrograma personală poate să creeze neplăceri. Iar pentru cei care sunt născuţi sub semnul său pare să le hărăzească o soartă grea. Nu întâmplător un saturnian precum Marsilio Ficino a scris o întreagă lucrare în trei cărţi cu titluri grăitoare (De vita sana, De vita longa şi De vita cælitus comparanda), despre cum se poate supravieţui unei astfel de năpaste.

Dar şi înainte de Ficino, un poet contemporan lui Dante şi membru alături de acestă al cercurilor Credincioşilor dragostei (Fedeli D’Amore) are de spus următoarele lucruri frumoase despre ultima planetă:

Quella triste stella / Tarda di corso e di virtù nimica / Che mai suo raggio non fé cosa bella.

(Cecco D’Ascoli, L’Acerba)

Acea tristă stea / Înceată în mers şi duşman al virtuţii / A cărei rază n-a împlinit nicicând ceva frumos.

Cuvinte grele, într-adevăr. Dar atunci cum se justifică următoarea observaţie a lui Plotin:

Dacă cineva admiră această lume sensibilă privindu-i mărimea şi frumuseţea, ordinea mişcării sale perpetue, zeii din ea, unii vizibili, alţii invizibili, daimonii şi toate animalele şi plantele, atunci, înălţându-se până la modelul ei şi până la realitatea veritabilă, să privească acolo toate inteligibilele şi realităţile care sunt eterne datorită ei, într-o cunoaştere şi viaţă proprie lor, ca şi inteligenţa pură din fruntea acestora, înţelepciunea de neatins şi viaţa veritabilă a lui Cronos, un zeu care este deplinătate şi inteligenţă. Căci ea le cuprinde în sine pe toate cele nemuritoare, toate inteligenţele, toţi zeii, toate sufletele, într-o veşnică nemişcare. (Plotin, Enneade, V.1.4.)

Deci pentru acesta viaţa filosofică este o viaţă saturniană prin excelenţă. De fapt, Plotin identifică pe bătrânul Saturn cu Inteligenţa (Enneade III.5.50). Într-un alt loc (V.1.7) revine asupra acestei identificări, dar completează tabloul, punând semnul egalităţii între Uranos, care îl naşte pe Cronos, care la rândul său îl naşte pe Zeus, pe de o parte şi Unul (hen) din care provine Intelectul (nous) şi care generează Sufletul (psyche). Astfel, el identifică Demiurgul din Timaios care plăsmuieşte Sufletul lumii cu Cronos care îl naşte pe Zeus (V.1.8). De aici rezultă că filosoful care îşi cultivă partea nemuritoare a sufletului se întoarce la Vârsta de Aur, care s-a aflat sub regenţa lui Saturn.

elysian-fields-arnold-bocklin

Câmpiile Elizee, tablou de Arnold Bocklin

Într-unul din dialogurile sale minore Platon se joacă şi el cu această idee, în felul său ironic. Unul din personaje îl compară pe Socrate cu Cronos în felul următor:

Pesemne, Socrate, a intervenit atunci Dionysodoros, că eşti asemenea lui Cronos, de vreme ce ţi-ai găsit să-ţi aminteşti ce-am spus noi la început. Dacă am spus ceva anul trecut oare o să-ţi vină în minte astăzi, în timp ce cu argumentele noastre de acum nu prea ai şti ce să faci? (Euthydemos 287b)

În context această asemănare se doreşte a fi un reproş. Sofistul îi reproşează filosofului că acesta a trecut peste tema de acum a discuţiei şi s-a întors la un subiect precedent. Doar că într-un text de Platon astfel de remarci sunt cât se poate de semnificative. Soluţia la problemele ridicate în Euthydemos este tocmai doctrina cunoaşterii ca anamneză, formulată în Menon, ori aici Socrate este cel care ajută la rememorare, iar anamneza îl aseamnănă lui Cronos.

Plotin, deci, are temeiuri serioase să spună ceea ce spune. Iar Macrobius în Comentariul la Visul lui Scipio, ce va forma generaţii de oameni de litere în cursul Evului Mediu latin, scrie că sufletul ce coboară în trup este înzestrat în sfera lui Saturn cu două facultăţi: logistikon şi theoretikon. Primul dintre aceşti termeni nu se referă pur şi simplu la capacitatea de a raţiona, pentru că asta ţine de sfera lui Mercur. Ceea ce Saturn oferă este capacitatea de a pătrunde cu mintea raţiunile (logoi) ultime ale lucrurilor, adică ceea ce Platon ar numi Ideile inteligibile din spatele obiectelor sensibile. Theoria, în schimb este capacitatea de a contempla, ce precede în importanţă darul jupiterian al capacităţii de a acţiona, primită în sfera imediat inferioară. Deja în cazul lui Platon idealul de viaţă pentru filosof este viaţa contemplativă (bios theoretikos), iar Macrobius la asta face referinţă când alege termenul pe care îl foloseşte.

În concluzie, în vremurile noastre filosoful este cel care parcurge sferele cereşti în sus, spre sfera lui Saturn, cultivându-şi facultăţile superioare, respectiv se întoarce în timp înapoi în Vârsta de Aur, în timpul domniei lui Cronos. În ori ce caz, el (sau ea, după caz, pentru că vorbim de o tradiţie pitagoric-platonică deschisă femeilor) este prin natura lucrurilor on personaj saturnian. De aceea prezenţa unei influenţe saturniane în horoscopul personal poate fi un lucru de folos pentru acel bios theoretikos la care e chemat filosoful, deşi pentru viaţa de zi cu zi poate fi ceva destul de neplăcut, să recunoaştem.

Însă filosoful nu este decât încarnarea cea mai recentă a unei vocaţii semidivine, care în alte vremuri privea altfel de personaje. În mod concret este vorba de daimonii Vârstei de Aur şi de eroii Vârstei ce le poartă numele.

Diogene Laertios ne păstrează o anecdotă despre naşterea lui Platon, care, ca anecdotele de acest gen, este clasată la raftul de curiozităţi inutile a studiilor platonice. Potrivit acestui zvon tatăl filosofului atenian ar fi tocmai Apollo. Ariston, soţul mamei lui Platon a încercat s-o aibă cu forţa pe Perictione, dar a fost lovit de impotenţă. Când s-a lăsat păgubaş zeul însuşi i-a dat de ştire să o lase în pace pe tânără, ceea ce el a şi făcut până la naşterea copilului[1].

Ca sursă a acestui episod Diogene Laertios ne înşiră trei autori, între care şi Speusip, nepotul lui Platon şi urmaşul acestuia la conducerea Academiei. Deci anecdota este cât se poate de veche, datând din timpul primei generaţii după filosoful nostru. Ea este importantă pentru felul în care primii platonici percepeau miza platonismului, iar pentru noi este importantă pentru că ne dă un indiciu despre felul în care s-ar cuveni să ne apropiem de mesajul atenianului.

Înainte de orice e bine să facem un efort şi să rezistăm tentaţiei fireşti de a apropia acest episod de cea a naşterii virginale a Mântuitorului. Este vorba de un mediu cultural diferit unde aceleaşi cuvinte, gesturi, întâmplări sau istorisiri au sensuri diferite.

Pentru lumea greacă un copil născut din relaţia unui zeu cu o muritoare nu era ceva neobişnuit, doar că nu era ceva obişnuit pentru epoca lui Platon. Mai târziu, pentru Alexandru Mecedon s-a invocat o origine divină, ceea ce a lansat o modă. Dar asta se va întâmpla mai târziu, în perioada elenistică.

După cum se ştie, potrivit istoriei sacre a tradiţiei elene omenirea acestui ciclu trece prin patru vârste: de Aur, de Argint, de Bronz şi, cea de faţă, de Fier. Ultima vârstă este precedată, însă, de un important intermezzo: Vârsta heros-ilor. Aceştia se remarcă tocmai prin faptul că vin pe lume din împreunarea unei fiinţe divine şi a uneia muritoare. Pentru Grecia perioadei clasice a pretinde filiaţie divină pentru o persoană însemna a o alătura heros-ilor de la începul actualului subciclu (de Fier), când zeii nemuritori se amestecau cu muritorii.

Vârsta Eroică nu este, în sens, propriu, o vârstă separată, aşa cum s-ar părea din istorisirea lui Hesiod, ci este perioada de deschidere a actualului subciclu. Ori, fiecare subciclu reflectă devenirea ciclului întreg din care face parte. Astfel, ceea ce Vârsta de Aur este pentru întregul ciclu, Vârsta eroilor este pentru subciclul care e Vârsta de Fier.

elysium-relief-decoration-base-on-which-stood-a-lekythos-hermes-attic-workshop-near-the-end-of-the-5c-bc-national-archaeological-museum-athens

Elysion, basorelief atic din secolul V î. Hr.

Asta se poate vedea din descrierea hesiodică a acestor epoci. Peste omenirea Vârstei de Aur domnea Cronos, iar în vremea lui muritorii aveau un trai asemeni zeilor, fără griji, veşnic tineri. Pământul rodea de la sine, fără ca oamenii să îl lucreze.

Eroii, în schimb, au fost un neam răboinic, ce şi-a dus traiul sub domnia lui Zeus. Dar după moarte, în virtutea înrudirii lor cu neamul zeilor, eroii au fost duşi în Insula Fericiţilor, sau Câmpiile Elizee, unde domneşte Cronos, eliberat de Zeus din Tartar. Un heros ajuns aici îşi duce veacul ferit de elemente şi fără trudă, pentru că pământul rodeşte de la sine.

Câmpiile Elizee şi Insulele Fericiţilor reprezintă una şi aceeaşi realitate: starea divinizată a eroilor de după moarte, după modelul oamenilor Vârstei de Aur. Nu este vorba doar de nişte locuri aflate într-un spaţiu mitic, dincolo de lumea muritorilor, ci şi de realităţi cultuale. Astfel, potrivit unei tradiţii denumirea de makaron nesos (Insulă a Fericiţilor) era aplicat unui loc anume al Kadmeei, acropola oraşului Teba. Acest loc este tocmai acela în care Semele, mama muritoare a lui Dionysos a fost fulgerată de Zeus[2]. Ori, elysion, ca termen, se referă tocmai la un spaţiu devenit sacru în urma unei lovituri a fulgerului[3].

Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că moartea prin fulgerare este, în unele cazuri, o apoteoză, adică o divinizare, lucrurile încep să prindă contur: eroii reprezintă legătura noastră, a oamnilor Vârstei de Fier cu starea primordială când ne duceam veacul alături de zei în virtutea înrudirii noastre cu ei, înaintea episodului prometeic.

În aceste condiţii înţelegem importanţa cultului eroilor pentru religia civică a polisului grec. Ei reprezintă legătura comunităţii cu acea origine din care izvorăsc toate. Dacă Tradiţia primordială este moştenirea noastră paradisiacă, respectiv anamneza Vârstei de Aur fără de care nu există tradiţii particulare regulare, atunci heros-ul unei cetăţi greceşti este mediatorul acesteia şi garantul legitimităţii sacre a polisului.

Asta însă nu e tot. Cultele eroilor particulari îşi au importanţa lor politică, pentru legitimarea cetăţii, dar starea eroică reprezintă o cale de acces trans-politică la realităţi de dincolo de aceată lume sublunară. Vârsta eroică este şi cheia recuperării acelei înrudiri cu zeii de care vorbeşte Hesiod, sau asemenării cu zeii pe cât este posibil de care vorbeşte Platon.

Să mai zăbovim, totuşi, asupra dimensiunii politice a personajelor mitologice de care vorbim. În Omul politic Platon spune despre rege că arta politică este arta păstoririi oamenilor (267c), iar regele este „păstor şi crescător al turmei omeneşti” (268c). În continuare ne prezintă un mit al Vârstei de Aur ca să ne explice natura regalităţii, adică rolul omului politic. El pleacă de la legenda lui Atreus şi Thyestes, doi fraţi care îşi dispută dreptul de a domni. Potrivit acestei legende, redată de Apolodor în Biblioteca sa (Epitome 2, 10-16), Thyestes propune ca cel care are în posesie mielul de aur dăruit lui Atreus de către Hermes, acela să devină rege. Atreus cade de acord, fără să ştie că soţia lui necredincioasă i-a dăruit fratelui său animalul. Thyestes arată tuturor că el are în posesie mielul şi devine, astfel, rege de drept. Însă Atreus îl provoacă la încă o încercare. Dacă soarele îşi va schimba mersul pe cer cei doi îşi vor schimba rolul. Thyeste este de acord, iar Zeus face în aşa fel încât soarele să apună la răsărit, consacrându-l pe strămoşul atreizilor ca basileu.

Exegeza pe care o face Platon acestei legende este foarte curioasă. Evenimentele în cauză se situează, cronologic, în Vârsta eroilor, dar atenianul ne spune că ele sunt un ecou al unor vremuri mult mai îndepărtate. Am văzut deja că Vârsta eroică în sine nu este decât o diviziune a Vârstei de Fier, şi anume cea care corespunde Vârstei de Aur în cadrul acestui subciclu. De aceea autorul nostru pare să facă acest salt în timp în mod justificat. Totuşi, Platon merge mult mai departe decât ne indică legenda, pentru că în Omul politic ne vorbeşte de o mişcare în sens invers a întregii sfere cereşti, pe când Apolodor ne pomeneşte doar de soare. Sau poate că el avea cunoştinţă de alte variante, mai ales că despre textul atribuit lui Apolodor din Atena ştim astăzi că nu-i aparţine şi că datează din perioada romană.

În orice caz, sensul legendei este destul de clar. Mielul de aur legitimează domnia, pentru că aurul ţine de regalitate. De asemenea, acest metal este legat de soare, deci a doua probă, care îl consacră pe Atreus este echivalentă în simbolismul său cu prima. Acesta demonstrează că este stăpân peste soare, aşa cum fratele lui a arătat că este stăpân peste aur.

În cursul dialogului platonic Socrate ce tânăr, auzind pomenite numele celor doi fraţi, în contextul definirii regalităţii, se gândeşte prima dată la mielul de aur şi are toată îndreptăţirea. Interlocutorul său tocmai s-a referit la regi ca păstori ai oamenilor, iar Thyestes la asta face apel atunci când propune proba care îi va da câştig de cauză. Într-adevăr, faptul că fratele lui Atreus are mielul fermecat arată că el este păstorul de drept.

Însă Platon vrea să meargă mai departe. El vrea să dea un temei mai solid vocaţiei politice, şi de aceea face apel la miracolul solar, care îl consacră pe beneficiarul ei drept cosmocrator. Ceea ce noi suntem chemaţi să reţinem de aici este că un om politic nu este doar un conducător priceput al poporului său, ci şi unul care învârte roata cosmică, stând în centrul ei. Imaginea este, desigur, cea a unui chakravartin.

Însă acesta este doar punctul de plecare pentru filosoful nostru. Aurul lânii şi aflarea în centrul roţii cosmice îl duc cu gândul dincolo de lumea eroilor, până în vremea domniei lui Cronos. Iar despre aceste vremuri Platon are să ne spună lucruri foarte interesante.

schwabe_carlos_elysian_fields

Câmpiile Elizee, tablou de Carlos Schwabe

De exemplu faptul că pe tot parcursul Vârstei de aur cerul s-a rotit în sens opus faţă de sensul său firesc, cum spuneam. Ori, din moment ce timpul este o magine mobilă a veşniciei înseamnă că în acele vremuri timpul nu curgea potrivit regulilor cu care suntem obişnuiţi în lumea de dincoace. Asta ne poate duce cu gândul la basme şi legende răspândite în toată Europa, ce ne vorbesc despre oameni care trec în lumea zânelor sau a elfilor şi descoperă la întoarcere că timpul s-a scurs foarte diferit acolo faţă de lumea noastră. Evident nu este vorba de acelaşi lucru, pentru că în poveştile cu zâne avem un timp ce se scurge în aceeaşi direcţie, doar cu viteză diferită, pe când în Omul politic avem o vreme în care timpul curge în sens opus. Dar în ambele cazuri avem de-a face cu două lumi, una de dincolo şi una de dincoace, în care timpul nu respectă aceleaşi reguli.

În vremurile acelea vieţuitoarele de pe pământ erau păstorite de zei trimişi de Demiurg şi de aceea nu exista vrajbă între speciile de animale sau între animale şi om. Să vedem şi pasajul platonic, pe care am mai avut ocazia să-l citez în alte dăţi, dar profit de ocazie să-l mai redau o dată:

De fapt, atunci, la început, Divinitatea (o theos) era conducătoare, îngrijindu-se de toată această mişcare circulară, şi acelaşi lucru era făcut pe zone de către zeii care le conduceau (theon archonton), căci toate părţile Universului le erau distribuite lor; şi, desigur, şi vieţuitoarele au fost distribuite pe neamuri şi turme, după cum le primiseră ca lot geniile divine (daimones), fiecare „păstor divin” fiindu-şi suficient sieşi pentru tot ce privea pe oricare dintre cei pe care el îi păsto­rea, astfel că nu existau nici sălbăticiuni şi nici obişnuinţa de a se mînca între ele; şi, de asemenea, nu exista la ele defel război sau vreo altă vrajbă; dar despre toate cîte au urmat unei astfel de rînduieli a lumii ar fi de po­vestit mii de lucruri. Aşadar ceea ce s-a spus despre vieţuirea de la sine a oamenilor a fost explicat după cum urmează. Un zeu îi păstorea pe aceştia, el însuşi fiindu-le  supraveghetor,  aşa  cum  astăzi  oamenii,  un neam de vieţuitoare de o natură mai divină, păstoresc alte neamuri de vieţuitoare inferioare lor; şi, pe cînd păstorea acest zeu, nu existau nici constituţii, nici pro­prietatea asupra femeilor şi copiilor.(Omul Politic 271c-e)

Noi astăzi „păstorim” animalele, fiind mai divini decât ele, imitând ceea ce fiinţe mai divine decât noi făceau atunci. În mijlocul nostru cei care sunt mai divini sunt chemaţi să păstorească o comunitate umană. Teoria platonică a regilor filosofi nu este pur şi simplu fantasmagoria unui visător, ci reiterarea puterii temporale de drept divin, în contra legitimării populare propovăduite de democraţii de ieri şi astăzi. Filosoful este care are „ceva daimonic” (daimonion ti, Apologia lui Socrate 31d), pentru că este cea mai recentă încarnare a unui model ce îşi are originea la începutul acestui ciclu, când daimonii intermediari între zei şi oameni guvernau lumea noastră.

arcadia-by-artist-thomas-eakins

Arcadia, tablou de Thomas Eakins

Evident această tradiţie o păstrăm şi noi astăzi sub forma îngerului păzitor personal, ce mediază între noi şi Dumnezeu, respectiv a sfinţirii ca o cale de angelificare.

Trebuie spus, însă, că dacă proiectul politic Platonic, care este o reluare a precedentului proiect politic pitagoric antidemocratic, este unul fidel Tradiţiei sacre el a eşuat totuşi. Deja contrarevoluţia pitagorică, ce pornise într-un mod atât de promiţător în Magna Grecia, a fost înnecată în sânge spre sfârşitul vieţii întemeietorului, iar potrivit unor tradiţii Pitagora însuşi şi-ar fi pierdut viaţa în acea tragedie. Academia platonică, ce îşi dorea să formeze o elită conducătoare, a rămas în istorie mai mult ca o şcoală de studiu ştiinţific, pentru că nu a reuşit să îşi îndeplinească principalul scop.

În aceste condiţii noi astăzi, care ne aflăm într-o fază mai avansată a Vârstei de Fier, nu ne putem aştepta să avem mai mult succes. Acum când anti-tradiţia este înlocuită din ce în ce mai mult cu contra-tradiţia rolul filosofului nu mai este acela de a fi un urmaş în domeniul politic al daimonilor Vârstei de Aur, sau al semizeilor Vârstei eroilor. Acum scopul nostru a rămas doar acela să ne amintim şi să dăm mai departe ceea ce am primit celor care după noi vor dori să-şi amintească şi ei. Cu ajutorul lui Saturn putem răzbi.

[1] „Speusip, în lucrarea intitulată Banchetul funebru al lui Platon, Clearh, în al său Elogiu al lui Platon, şi Anaxilaides, în Cartea a doua a lucrării sale Despre filosofi, ne spun că exista o poveste la Atena cum că Ariston ar fi încercat s-o siluiască pe Perictione, în floarea frumuseţii, şi n-a izbutit, iar după ce a încetat să o ia cu sila i-a apărut în vis Apollo şi, ca urmare, a lăsat-o neatinsă până ce a născut copilul”. Diogenes Laertios, Despre vieţile filosofilor III, 2, 1.

[2] Nu lipsesc, de altfel, tradiţiile potrivit cărora Semele nu a murit în urma fulgerării ei de către Zeus, cu a fost divinizată.

[3] Gregoty Nagy, The Best of the Achaeans, Concepts of the Hero in Archaic Greek Poetry, The Johns Hopkins University Press, 1999, p. 281

Advertisements