symposium-with-flute-girl

O flautistă în mijlocul banchetului

Ideea sufletului pereche, de care ne-am despărţit la origine, ca să-l reîntâlnim în îmbrăţişarea unificatoare a dragostei, este probabil cea mai cunoscută moştenire platonică. Pasajul din Banchetul este cunoscut şi citit până astăzi dincolo de cercurile restrânse ale cercetătorilor istoriei filosofiei, ceea ce este, să recunoaştem, destul de remarcabil. Doar că acel pasaj ne mai spune ceva ce prea des uităm, sau trecem cu vederea: Zeus, care ne-a spintecat în două ameninţă că o va face di nou dacă va fi nevoie. Mai mult decât atât, personajul Aristofan din dialogul lui Platon revine mai târziu asupra acestei prevestiri, subliniindu-i astfel importanţa.

eros-playing-flute-athenian-red-figure-lekythos-c5th-b-c

Eros cântând la flaut

Cu această ocazie mi-am propus să cercetez semnificaţia acestei aminţări divine şi relevanţa sa pentru noi astăzi, când, iată, începe să se împlinească sub ochii noştrii. Dar pentru început să vedem pasajele respective şi să citim şi nişte fragmente paralele din Timaios, ca să ştim despre ce vorbim:

Zeus după o lungă gândire a spus: „Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă totuşi nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior”. (Banchetul 190d, trad. Petru Creţia)

Este, aşadar, de temut ca nu cumva, dacă vom greşi faţă de zei, să fim despicaţi încă o dată, ca nişte arşice, astfel încât să umblăm, asemeni oamenilor care se văd în profil, în basorelief, pe pietrele de mormânt, tăiaţi de sus în jos pe linia nasului. Iată de ce trebuie să-i dăm fiecărui om îndemnul de a arăta zeilor deplină cucernicie, pentru ca astfel, şi ei văzându-l pe Eros drept cârmuitor şi căpetenie, să scăpăm de asemenea soartă şi să dobândim ceea ce numai Eros poate să ne dea. Nimeni dintre noi să nu-i stea împotriva lui Eros: ar însemna să ne atragem ura zeilor. (Banchetul 193a-b)

În starea sa primordială, deci, omul arăta destul de diferit de cum e acum, rămas doar pe jumătate:

Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturi formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelate pe măsură. Făpturile acestea, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înainte, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncând-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în Soare, cel femeiesc în Pământ, cel bărbătesc-femeiesc în Lună, Luna ţinând şi de Soare şi de Pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele, cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. (Banchetul 189e-190b, trad. Petru Creţia).

Înainte ca Zeus să ne taie în două eram sferici şi ne rostogoleam pe pământ. Dar, unde am mai întâlnit acestă formă? În Timaios, desigur:

Acesta a fost, în întregul său , raţionamentul zeului veşnic existînd, gîndit cu privire la zeul ce urma să fie cîndva; potrivit acestui raţionament, el a făurit un corp neted, uniform şi pretutindeni egal faţă de centru, întreg şi desăvîrşit, alcătuit din corpuri desăvîrşite. După ce a pus sufletul în mijlocul universului. Demiurgul l-a întins prin tot corpul acestuia şi, mai mult, l-a înfăşurat pe din afara lui , formînd un univers care se roteşte în cerc, unic, fără pereche, singuratic şi avînd prin propria sa virtute puterea de a coexista cu sine, neavînd nevoie de nici un altul, pe deplin conştient şi iubitor de sine însuşi . Din aceste motive, Demiurgul a zămislit universul ca pe un zeu fericit. (Timaios 34b)

Iar motivul pentru care Universului i s-a dat forma sferică nu este deloc un secret:

În acest fel, Demiurgul a aşezat între foc şi pămînt apa şi aerul şi le-ă dispus, atît cît era posibil, într-un acelaşi raport, astfel încît ceea ce este focul faţă de aer este aerul faţă de apă, iar ceea ce este aerul faţă de apă este apa faţă de pămînt, îm-binîndu-le astfel la un loc şi alcătuind un univers vizibil şi tangibil.

Din aceste cauze şi din astfel de materii, patru la număr, a fost născut corpul universului, concordînd prin proporţie geometrică şi dobîndind de aceea Iubire (philia), astfel încît, întorcîndu-se asupra lui însuşi, a devenit de nedesfăcut de către altcineva decît de către cel care l-a făcut.

În alcătuirea lumii a intrat fiecare dintre cele patru elemente în întregul său. Într-adevăr, Demiurgul a alcătuit universul din tot focul, toată apa, tot aerul şi tot pămîntul, nelăsînd afară nici o parte şi nici o pu-ţi tere a nici unuia, urmărind mai întîi ca totul să fie o vieţuitoare cît mai întreagă cu putinţă şi desăvîr sită, alcătuită din părţi desăvîrşite; apoi ca universul să fie unic, nelăsînd în afară nimic din care s-ar fi putut naşte o altă asemenea lume: şi, în sfîrşit, ca universul să fie lipsit de bătrîneţe şi boli. Demiurgul ştia, potrivit cunoaşterii sale desăvîrşite, că cele calde şi cele reci, precum şi toate cîte au puteri violente, împrejmuind din afară şi lovind un corp compus, îl dizolvă, şi, aducînd asupră-i boli şi bătrîneţe, îl fac să piară. Din această cauză şi potrivit acestui raţionament, Demiurgul a alcătuit universul din toate elementele în întregul lor, ca un tot unic, desăvîrsit nesupus bătrîneţii şi bolii. Iar ca formă, i-a dat-o pe cea potrivită şi înrudită ca natură. Pentru vieţuitoarea care urma să cuprindă în sine toate celelalte vieţuitoare, forma cea mai potrivită era aceea care cuprindea în sine toate celelalte forme. De aceea, Demiurgul a făurit universul în formă de cerc şi de sferă, avînd peste tot extremele la fel de depărtate de centru — dintre toate formele, cea mai desăvîrşită şi mai asemănătoare cu sine. (Timaios 32c – 33b, trad. Cătălin Partenie)

Sfercitatea Universului este legată de completitudinea, incoruptibilitatea şi veşnicia sa. De aici putem deduce că starea aceea sferică în care vieţuiam in illo tempore ne făcea părtaşi la completitudine, incoruptibilitate şi veşnicie.Green apples

Acest pasaj din Timaios ne duce cu gândul la fiinţa sferică parmenidiană, dar influenţa cea mai clară asupra lui Platon o are aici Empedocle cu Universul său aflat când sub influenţa iubirii (philia), când sub cea a dezbinării (neikos). Atunci când Universul se află sub influenţa philiei acesta se adună într-o desăvârşire sferică. Simplicius în comentariul său la Fizica lui Aristotel ne lasă următoarea mărturie despre filosoful din Magna Grecia:

Philia, făurind prin unificare Sfera, pe care o numeşte şi „zeu”, nici un al nume nu-i dă vreodată: „Sferă ce peste tot egală-i cu sine însăşi.” (Empedocle, fragm. B 29, trad. Felicia Ştef)

Şi în acest caz forma sferică se leagă de ideea autosuficienţei, deci a perfecţiunii:

Sfera rotundă era peste tot egală cu sine. / Şi infinită în tot, se-nvârtea ea plină de forţă / În solitara-i [viaţă] (Empedocle, fragm. B 28)

220px-empedocles-2-sizedCadrul empedoclean al cosmologiei platonice ne oferă cheia interpretării androginiei ariginare din Banchetul. Empedocle vorbeşte despre două ere alternative prin care trece Universul, unul aflat, cum spuneam, sub semnul philiei, care adună toate lucrurile, până la desăvârşirea sferică finală, iar cealaltă sub semnul discordiei, care dezbină această armonie. Noi astăzi ne aflăm în era dezbinării, când Cosmosul merge spre disoluţie de la o perfecţiune originară.

Unde vom regăsi această filosofie a istoriei? Desigur în Omul Politic, unde Platon ne vorbeşte despre o eră aflată sub domnia lui Cronos, când cerul se roteşte în sens opus faţă de cum e normal, deci când timpul curge înapoi. În această perioadă toate înaintează spre vindecare şi însănătoşire. Oamenii şi Universul întreg se află sub păstorirea directă a zeilor, de aceea toate merg spre bine. Însă după aceasta vine o altă eră, cea în care ne aflăm acum, şi în care lucrurile sunt lăsate în voia naturii lor proprii, fără o intervenţie divină. În această eră a lui Zeus lucrurile tind spre dezagregare, culminând cu disoluţia finală care va pune capăt la toate, urmând o nouă Vârstă de Aur saturniană ce să vindece lumea.

Alăturând cele două filosofii ale istoriei, ce, iată, sunt analoage, ne dăm seama că sfericitatea primilor oameni se referă la faptul că aceştia aparţineau Vârstei de Aur, sau epocii philiei de care vorbeşte Empedocle. Prin urmare, spintecarea lor (a noastră) de către Zeus se referă la căderea din această perfecţiune saturniană originară.

Dacă am ajuns să pătrundem sensul primei noastre spintecări, vom înţelege cu uşurinţă şi avertizarea lui Aristofan în Banchetul privind cea de-a doua tăiere ce ne paşte. Deocamdată să observăm că avem de-a face cu trei perioade distincte, în care domnesc trei norme diferite: o perioadă în care norma este perfecţiunea sferică a androginului, o altă perioadă în care norma este reprezentată de divizarea în sexe complementare şi o perioadă finală în care această diferenţiere pe sexe complementare va deveni doar o amintire.

Să analizăm pe rând aceste trei normalităţi.

Sub domnia lui Saturn omenirea vieţuieşte într-o Vârstă de Aur a armoniei naturale şi sociale desăvârşite. Zeii nemuritori şi oamenii muritori mănâncă la aceeaşi masă, corpul social nu este încă scindat în diferite clase, anotimpurile nu sunt încă diferenţiate, iar androginul originar încă nu s-a schindat în cele două sexe complementare.

Starea naturală a omului este cea a realizării spirituale prin Misterele Mici. După cum ştim, orice individ este în acelaşi timp un microcosm autosuficient şi un fragment al macrocosmosului. Ei bine, în această perioadă a philiei empedocleene cu toţii suntem microcosmosuri ce nu au nevoie de completare. Fiecare din noi îşi trăieşte realizarea spirituală, pe care o avem în mod natural şi fără efort. În aceste condiţii nu avem nevoie unii de alţii, pentru că tot ceea ce ne trebuie găsim în noi înşine. În acest sens suntem cu toţii liberi de orice constrângere exterioară, atât din partea zeilor, cât şi din partea societăţii sau chiar a unei iubiri. Această libertate constituie norma vârstei saturniene.

Prima cădere a omenirii a fost cea din Vârsta de Aur în istorie şi a constat tocmai în trecerea de la conştiinţa specifică fiinţei umane ca microcosm autosuficient la conştiinţa de a fi un fragment al macrocosmosului. În aceste noi condiţii fiecare dintre noi suntem parte a unui întreg mai mare: a universului guvernat de zeii cărora le datorăm sacrificii, a societăţii guvernate de reprezentanţii lor cărora le datorăm cinstire sau a unei relaţii de iubire în care avem nevoie de altcineva care să ne completeze. Această nevoie de a fi completaţi de ceva exterior, fie că este vorba de rânduiala cosmică, fie că este vorba de rânduiala socială, fie că este vorba de o iubire pentru o altă persoană, reprezintă norma celorlalte epoci.

Cele trei vârste ale omenirii aflate sub guvernarea lui Zeus, cea de Argint, de Bronz şi de Fier, au fiecare trăsăturile proprii, dar ceea ce au în comun este prezenţa unei legi, fie cosmice, fie sociale, care guvernează vieţile oamenilor din exterior.

Tot ceva specific acestei perioade jupiteriene este şi scindarea dintre cunoaşterea ezoterică şi legea exoterică. Cunoaşterea ezoterică este moştenirea saturniană care traversează toate vârstele omenirii şi care constituie esenţa fiecărei tradiţii spirituale regulare. Legea exoterică ţine împreună lumea căzută pradă diferitelor scindări, ordonând relaţiile dintre cele cuvântătoare, cele necuvântătoare şi lucrurile fără viaţă. În perioada precedentă această distincţie între ezoteric şi exoteric nu are sens, pentru că starea naturală este ce a realizării spirituale pe care disciplina ezoterică încearcă să o atingă prin iniţieri.

De asemenea, epoca lui Cronos este cea a unităţii, epocile lui Zeus în schimb se află sub semnul uniunii, ca substitut al unităţii. Asta se vede foarte bine în cazul iubirii dintre bărbat şi femeie: oamenii Vârstei de Aur sunt androgini, adică reprezintă o unitate de sine stătătoare; oamenii celorlate vârste, în schimb, sunt scindaţi în două sexe, şi astfel au nevoie unul de celălalt.

Acelaşi lucru este valabil şi la un nivel mai larg. Oamenii vârstei saturniene nu au nevoie unii de alţii, de aceea nu există o rânduială socială, iar diferenţierile de clasă sunt necunoscute. În vremea lui Zeus fiecare om este parte a unei ierarhii sociale în care are anumite responsabilităţi şi în care îi revin anumite beneficii fără de care nu ar putea supravieţui.

Dacă am instistat atât de mult asupra primei căderi a omenirii, ce a avut loc în vremuri suficient de îndepărtate încăt să preceadă istoria, asta este pentru că fără să înţelegem acel eveniment nu vom înţelege nici aceasta a doua cădere ce se conturează deja în jurul nostru. Totuşi, înainte să trec la această nouă spintecare în două a noastră cred că nu ar fi fără folos dacă aş mai insista asupra rostului lui Eros sub domnia lui Zeus, adică în cursul perioadei pe care o lăsăm în urmă acum. Asta cu atât mai mult cu cât în ultimele decenii – din anii ‛70 ai secolului trecut, mai precis – un nou tip de literatură a început să inunde rafturile de „ezoterism”.

Youth on the Prow, and Pleasure at the Helm 1830-2, exhibited 1832 by William Etty 1787-1849

Tinereţea la prova şi Plăcerea la cârmă – tablou de William Etty, 1830

Potrivit acesti literaturi, ce îşi trage seva din revoluţia sexuală a deceniului precedent, moralitatea sexuală restrictivă este ceva exclusiv rău şi aducătoare numai de frustrări. Din contră, erosul fizic ar reprezenta o poartă uitată, şi chiar ferecată intenţionat, către culmi de spiritualitate. În fiecare an sute de titluri se publică la nivel internaţional ce promit dezvăluirea unor noi taine suprimate ale sexualităţii sacre, unele abuzând de tradiţiile tantra hinduse, altele pretinzând o filiaţie occidentală. Însă toate, indiferent de sursa lor de inspiraţie orientală sau occidentală, promit dezvăluirea unor taine ezoterice, până acum ascunse intenţionat ca să fie păzite de ochii vigilenţi şi autoritatea opresivă a adepţilor moralismului îngust.

Nu mai pomenesc de volumele dedicate unui subiect ciudat de în vogă, cum este magia sexualis, volume ce trădează o uimitoare ignoranţă în ce priveşte subiectul fascinant al tradiţiei magice europene, inclusiv al valenţelor sale legate de sexualitate. În schimb aceste cărţi sunt foarte bogate în opinii personale şi fantezii subiective ce nu au nimic de-a face cu un subiect totuşi destul de tehnic, cum este cel al magiei, fie şi al magiei erotice.

eros-stringing-his-bow-roman-copy-of-greek-statue-by-lysippus

Eros îşi pregăteşte arcul, copie romană după un original grec de Lysippos

Fără îndoială dragostea erotică, inclusiv cea trupească, are o dimensiune spirituală. Fără îndoială doi îndrăgostiţi care se strâng în braţe şi se unesc pierzându-se unul în celălalt participă la un rit sacru, în sensul propriu şi tehnic al termenului, chiar şi atunci când ei nu realizează acest lucru. De asemenea, nu încape îndoială că este mai bine pentru ei dacă realizează întreaga miză a ceea ce fac, sau li se întâmplă, pentru că altfel pierd mult. Nu am nimic, deci, cu intenţiile ce animă această literatură antimoralistă. Însă intenţiile bune nu sunt suficiente. Ceea ce mi se pare a fi contrarpoductiv la această modă a pseudo-ezoterismului erotic este ignoranţa, adesea crasă, a autorilor, care nefiind înrădăcinaţi în propria tradiţie spirituală (care este cea occidentală în cele mai multe cazuri), ci pornind la drum mânaţi de fantezii şi aşteptări tipic moderne deformează complet sensul disciplinelor sacre a căror profeţi pretind şi se cred că sunt.

Astfel, restricţiile puse asupra lui Eros de către o anumită moralitate nu sunt deloc lipsite de temei, la fel cum eliberarea energiilor sexuale, într-un mod necontrolat, nu va duce la mai multă fericire şi împlinire personală, ci la haos interior şi social – ceea ce se întâmplă deja sub ochii noştrii.

Putem reproşa, e drept, moralismului de ieri două lucruri. Primul ar fi acela că traduce în termeni morali restricţii ce la origine nu au nici un fel de valenţă morală, ci una strict tehnică. Bunăoară, corpul omenesc, în special cel feminin, este subiectul unor tabuuri întru totul justificate pentru cei care au noţiuni elementare de magia sexualis. După cum se ştie, aceste tabuuri se leagă de funcţii perfect fireşti şi necesare. Dacă ele există (restricţiile) asta este pentru că trupul omenesc este şi el o imagine în domeniul empiric al unor realităţi ce transcend această realitate. Organele sexuale, de exemplu, sunt expresia cea mai firească a unor realităţi cosmice, fiind, astfel, în virtutea caracterului lor profund simbolic, purtătoare ale unor „energii” care trebuie gestionate cu înţelepciune. Ori, nu te poţi aştepta ca orice individ să poate face asta, aşa că este nevoie de restricţii sociale care să suplinească înţelepciunea individuală.

Să luăm un exemplu concret, ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba. Diferitele tradiţii au impus femeilor aflate la ciclu, sau a celor care tocmai au născut, anumite restricţii privind contactul cu cele sacre. Din păcate, aceste restricţii au au fost reinterpretate în cheie moralistă, de unde s-a ajuns la ideea complet greşită că ar fi vorba de ceva „murdar”. Nimic mai fals, aşa cum ştie oricine cât de cât versat în noţiuni elementare de igienă. De unde vine însă această idee şi la ce se referea ea la origine? Ei bine, totul porneşte de la faptul că un copil care se naşte reflectă naşterea cosmosului ordonat din Haosul primordial. Acest haos primordial este materia prima, sau mula prakriti ce se află în contrapoziţie cu Purusha, sau Principiul prim. Ambele sunt importante pentru constituţia lumii: fără Principiul prim lumea nu ar avea formă, ci s-ar dizolva în materia prima, iar fără Haosul primordial lumea nu ar avea consistenţă, ci s-ar reabsorbi în Principiul prim. La nivelul trupului sângele în care se naşte copilul (şi implicit sângele menstrual din fiecare lună) este o reflectare a materia prima, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Evident, o femeie aflată în această situaţie se află în legătură cu realităţi ce sunt potenţial extrem de periculoase pentru ordinea sacră, indiferent că ea este conştientă sau nu şi indiferent dacă îşi doreşte asta sau nu. Însă a transforma impuritatea rituală, ce are un caracter strict tehnic, în murdărie morală este ceva profund regretabil.

plinyelder_360x450

Pliniu cel Bătrân

Pentru Pliniu cel Bătrân sângele menstrual reprezintă un pericol pentru grâne şi pomi fructiferi (Istoria naturală, Cartea VII, 15) la fel ca şi Luna în anumite faze ale sale (Cartea XVIII, 68). Efectele celor două sunt comparabile pentru că ele sunt înrudite în economia simbolică a lumii manifestate. Luna este regenta lumii zise, deloc întâmplător, sublunare, adică a realităţii empirice supusă generării şi coruperii. Acest lucru se leagă de faptul că Luna trece printr-un ciclu de creştere şi descreştere, după care este modelată creşterea şi descreşterea lucrurilor în domeniul pe care această planetă le regentează. Cu alte cuvinte, Luna reprezintă materia sub acţiunea formei, şi implicit mutabilitatea şi inconsistenţa lucrurilor generate prin unirea formei cu materia. La fel, sângele menstrual reprezintă tot materia, dar în faza sa ce precede acţiunea formei. De aceea Pliniu scrie, preluând o prejudecată comună a epocii sale, că aceasta este materia primă asupra căreia acţionează sămânţa bărbătească pentru generarea unei noi fiinţe umane. Dovada pe care o aduce este aceea că femeile care nu au ciclu menstrual nu pot concepe. Asta pentru că, spune autorul nostru, nu au materia din care să se închege o nouă fiinţă.

Teoria urmată aici de Pliniu este cea aristotelică. Pentru stagirit laptele matern şi sângere menstrual este, în esenţă, acelaşi lucru (De Generatione Animalium, 739b). Doar că în primul caz avem de-a face cu materia primă din care se încheagă o nouă viaţă sub influenţa formei ce vine din contribuţia bărbatului, iar în cel de-a doilea caz de materia care hrăneşte această viaţă deja existentă.

Avem de-a face aici cu confunzia dintre planuri diferite. Realităţi de natură metaempirică sunt scoase din contextul lor firesc şi sunt folosite pentru explicaţii naturaliste cu caracter ştiinţific. Evident, astfel de teorii ştiinţifice nu pot să reziste în timp, pentru că pentru explicaţii de natură empirică este nevoie de observaţii empirice.

Totuşi, în spatele diferitelor superstiţii culese de Pliniu cel Bătrân, sau a unor teorii ştiinţific aristotelice, se află, nişte cunoştinţe importante, degradate la extrem şi aplicate prost. Iar interacţiunea dintre această scurgere de sânge şi lucrurile înşirate de istoricul roman ne dau indicii importante inclusiv asupra valorii simbolice a lucrurilor în cauză, de aceea culegerile de superstiţii de genul Istoriei Naturale sunt adevărate mine de aur privind valoarea simbolică a realităţilor empirice din jurul nostru. Astfel, autorul nostru ne asigură că în contact cu sângele menstrual vinul nou se oţeteşte, fildeşul îşi pierde luciul, diferite metale sunt atacate de rugină, lama unui cuţit se va toci, iar oglinda în care se va reflecta va păli (Cartea VII, 15). Toate aceste informaţii sunt lipsite de o valoare empirică, dar ele pot fi utile pentru a înţelege valenţele simbolice ale obiectelor în cauză.

Dar, ceea ce ne interesează pe noi aici, însă, este acest proces de degradare, de la impuritate rituală, care este legată de o economie simbolică a realităţii, la superstiţie empiricistă şi, în cele din urmă la necurăţie morală.  În cazul pe care l-am discutat acum, ciclul lunar feminin este ceva întru totul firesc şi dispreţuirea sa este, în cel mai bun caz, contraproductivă.

Această translaţie a unor restricţii rituale fireşti în valori morale ar fi, deci, primul lucru ce îi putem reproşa moralismului de ieri. Să observăm, totuşi, că îndărătul acestui moralism nu se află decât o confuzie de planuri, şi că „eliberarea” de aceste tabuuri, sau a unora similare, nu este o soluţie, ci este încă un pas în direcţia greşită.

A doua problemă cu moralismul de care vorbim este acela că amestecă fără discernământ restricţii ce se referă la realităţi complet diferite. În timpul domniei lui Zeus, când avem de-a face cu o distincţie necesară între disciplinele ezoterice şi legile exoterice, fiecare din acestea vine cu propriul set de restricţii, iar motivaţia din spatele lor este radical diferită. Pentru cineva care doreşte să realizeze starea saturniană a oamenilor Vârstei de Aur şi pentru asta se va supune iniţierii, abandonarea unor lucruri ce sunt perfect fireşti în cursul vârstelor succesive este o condiţie esenţială. De exemplu, refuzul iubirii erotice şi alegerea celibatului strict este firească pentru cineva care nu se mulţumeşte cu uniunea erotică, ci aspiră la unitatea originară. Asta pentru că iubirea erotică îl întregeşte pe omul spintecat în două, dar îl şi confirmă în această stare căzută, prin faptul că acesta caută întregirea în exteriorul propriei persoane, cu o persoană distinctă. Cel care vrea să recâştige starea originară va trebui să se întoarcă în interior şi să abandoneze tot ceea ce îi poate veni oferit din exterior. Acesta este sensul originar al celibatului şi al refuzului dragostei erotice.

Ca şi în cazul ciclului menstrual de care am vorbit mai sus, problema apare atunci când restricţii de natură strict tehnică, sau rituală sunt traduse în termeni morali. Uniunea fizică dintre un bărbat şi o femeie este firească începând cu Vârsta de Argint. Exact aşa cum vinul a fost dat omenirii muritoare ca substitut pentru nectarul nemuririi, această uniune ne este dată ca substitut pentru unitatea originară pierdută. Pentru cei care vor să guste din nectarul zeilor, vinul este doar o diversiune de evitat. La fel şi în cazul iubirii erotice.

Să observăm natura duală a dragostei. Ea vine ca un substitut pentru ceva mult mai important: starea androginică originară. De aceea ea este ceea ce ne apropie cel mai mult de acea stare după căderea din Vârsta de Aur. În acest sens ea este o cale spre transcendenţă, pentru că este cea mai bună aproximare a ceea ce am pierdut în această lume post-lapsariană. Dar, în acelaşi timp, fiind doar un substitut, practicarea sa ne confirmă în statutul nostru de fiinţe scindate, ce au nevoie de o altă fiinţă umană pentru a-şi găsi împlinirea. În acest sens, şi strict în acest sens, iubirea erotică este aducătoare de moarte.

Două erori putem comite, deci, când vine vorba de iubire, atunci când vom încerca să reducem această realitate complexă la o singură dimensiune a sa. Pe de o parte, putem să cădem în eroarea de a vedea în ea ceea ce ne aduce moartea spirituală, judecând în mod abuziv o realitate post-lapsariană după criteriile Vârstei de Aur. Pe de altă parte, putem să ne limităm în a vedea în ea doar o dimensiune sacră pozitivă şi să condamnăm ca neavenite o serie de restricţii şi tabuuri sănătoase cu care cutuma a înconjurat-o.

Iubirea fizică, în speţă, nu are nimic „murdar” moral, la fel cum părţile corpului ce participă la ea nu sunt „murdare”. Dacă un anumit moralism reductiv ne-a învăţat astfel asta este pentru că acel moralism poartă cu sine într-o formă degradată şi aplicată prost anumite restricţii şi tabuuri ce sunt departe de a fi de natură morală la origine. Din păcate impuritatea rituală ce se leagă în anumite condiţii de iubirea trupească, şi care are o valoare strict tehnică, a degenerat în necurăţie morală şi chiar aversiune fizică pentru anumite realităţi perfect fireşti şi pentru anumite părţi ale corpului ce îşi au rostul lor perfect natural.

De aici şi reacţia virulentă, antimoralistă, a unor curente de opinie şi a unor ideologii care văd în restricţiile puse libidoului nişte unelte ale opresiunii şi luptă pentru înlăturarea oricăror obstacole puse „exprimării libere” a propriilor impulsuri de natură sexuală. În acest caz, ceea ce caută să realizeze aceste curente de gândire este subjugarea totală a sufletului pasiunilor sale inferioare, considerând că tocmai aceste pasiuni inferioare sunt ceea ce individul ar avea mai autentic. Departe de a aduce o revenire la normalitate după secole de opresiune moralistă, aceste ideologii ale eliberării sexuale reprezintă încă un pas pe calea degenerării.

Ajunşi la acest punct, suntem acum în măsură să înţelegem unul din pasajele din Banchetul pe care l-am citat la început:

CH1984.16

Eros arcaş, pe un vas antic

Iată de ce trebuie să-i dăm fiecărui om îndemnul de a arăta zeilor deplină cucernicie, pentru ca astfel, şi ei văzându-l pe Eros drept cârmuitor şi căpetenie, să scăpăm de asemenea soartă şi să dobândim ceea ce numai Eros poate să ne dea. Nimeni dintre noi să nu-i stea împotriva lui Eros: ar însemna să ne atragem ura zeilor. (Banchetul 193a-b)

De ce atragem ura zeilor dacă îi stăm împotriva lui Eros? Putem găsi răspuns la această întrebare dacă ne gândim că dragostea care uneşte două persoane ce se completează reciproc în vederea unităţii este ceva sacru în acelaşi sens în care sistemul sacrificial sângeros al religiei civice este sacru. În cursul sacrificiilor publice un animal este ucis şi împărţit între zei şi oameni, zeilor revenind părţile care rezistă mai mult în timp, cum se cuvine unor nemuritori, iar oamenilor părţile comestibile, aşa cum se cuvine unora care sunt supuşi generării şi coruperii. În continuare, distribuirea cărnii se face în funcţie de statutul social al participanţilor. În acest fel, sistemul sacrificial al religiei civice leagă împreună pe nemuritori şi pe muritori, făcându-i părtaşi la unul şi acelaşi ospăţ, şi adună indivizii într-un corp social articulat ierarhic. Fără aceste sacrificii oamenii s-ar rupe de zei, corpul social s-ar pulveriza, şi totul ar regresa în haosul primordial, de dinaintea acţiunii Formei. Dar, în acelaşi timp, aceleaşi sacrificii confirmă cezura dintre zei şi muritori, la fel cum sunt şi un instrument de perpetuare a ierarhizării sociale.

Cu alte cuvinte, sacrificiile civice perpetuează condiţiile existenţei noastre post-lapsariene şi astfel previn întoarcerea noastră la condiţia Vârstei de Aur. Revenirea la condiţiile epocii saturniene, când oamenii şi zeii comunicau faţă în faţă, în temeiul originilor noastre comune (vezi, de exemplu primul vers din a şasea odă nemeeană a lui Pindar), presupune refuzul sacrificiilor sângereoase care îi despart pe muritori şi nemuritori potrivit naturii fiecăruia. De aici şi revolta orfică împotriva sacrificiilor sângerose şi vegetarianismul atât de popular în tradiţia platonică (sacrificiile publice fiind singura sursă de carne în lumea greacă).

În acelaşi fel, dragostea erotică este ceva profund sacru, în sensul că oferă o imitaţie a unităţii originare, dar este doar un substitut al acestei unităţii. Cei care urmează această cale îşi confirmă statutul de fiinţe scindate ce caută în altcineva ceea ce le lipseşte. Dar este la fel de adevărat că cei care au ca vocaţie abandonarea iubirii erotice pentru a recăştiga condiţia Vârstei de Aur sunt puţini. Noi ceilalţi suntem suficient de binecuvântaţi cu posibilitatea realizării unităţii alături de fiinţa iubită, cu condiţia să fim conştienţi de întreaga dimensiune şi valoare sacră a dragostei erotice.

Ei bine, Eros este acela care ne adună într-o uniune ce imită unitatea originară, la fel cum sacrificiile civice ne adună ca şi corp social într-o uniune politică ce imită unitatea originară. Cucernicia datorată zeilor nemuritori, care ne confirmă în statutul nostru de muritori cu statut ierarhic inferior lor, este strâns înrudită (mutatis mutandis) cu devoţiunea pe care o datorăm persoanei iubite, cu care suntem chemaţi să formăm o uniune ce ne confirmă în statutul nostru de fiinţe scindate.

În contra unei anumite literaturi de extracţie ocultistă ce doreşte să trateze erosul sacru drept ceva aducător de cunoaştere ezoterică, trebuie spus că acesta prin însăşi natura sa ţine de sacralitatea exoterică. Cunoaşterea ezoterică se referă la natura noastră de dinaintea scindării, pe când dragostea erotică defineşte natura noastră scindată. Să spui aşa ceva nu înseamnă să dispreţuieşti dragostea, ci doar să o aşezi la locul ce-i revine, potrivit rânduielii fireşti.

Este adevărat, totuşi, că asocierea dintre dragostea erotică şi cunoaştere ezoterică, chiar aşa greşită cum este, rămâne ceva de înţeles. Tensiunea erotică ce se naşte între două fiinţe complementare şi trăirile prin care trec aceştia se leagă de deschiderea unei porţi spre alte realităţi, ce transcend lumea noastră. Să ne gândim doar la următorul lucru: un centru spiritual, ce se află în miezul oricărei civilizaţii tradiţionale, este poarta acesteia către transcendent. Ori, una din trăsăturile definitorii ale unui centru spiritual este faptul că, fiind un centru prin care trece axa lumii, în el toate se reîntorc în unitate şi contrariile ajung să coincidă. Ori, ce altceva este o tensune erotică, dacă nu contrapunerea a două fiinţe complementare, ce caută să coincidă, adică să se unească fără rest, de parcă restul lumii nu ar mai conta. Într-adevăr, în cazul lor restul lumii nu mai contează, pentru că un astfel de cuplu reprezintă un microcosm suficient sieşi. Atunci când tensiunea erotică se naşte între două persoane ce se completează, în vălul manifestării se produce o ruptură prin care ei au acces direct la trasncendenţă. De aici şi pericolele ce îi pasc pe cei doi, de obicei complet nepregătiţi să facă faţă unei astfel de experienţe, şi de aici diferitele tabuuri cu care a fost îngrădită această parte a existenţei noastre. Gardienii tradiţiilor sacre nu îşi pot permite să lase nepăzite porţile deschise spre alte lumi.

În orice caz, într-o lume modernă desacralizată dragostea erotică este singurul domeniu în care oamenii obişnuiţi mai pot experimenta ceva din realităţile transcendente. Deşi probabil în cele mai multe cazuri e mai bine dacă nu sunt conştienţi cu ce au de-a face.

După toate acestea, suntem în măsură să lămurim şi cea din urmă spintecare în două a oamenilor de către părintele zeilor. Dacă prima tăiere a fost o metaforă pentru pierderea unităţii androgine înlocuite de uniunea erotică între două persoane complementare, a doua tăiere nu poate fi decât pierderea uniunii erotice ca şi substitut al unităţii şi căderea indivizilor scindaţi într-un solipsism ce va face comunicarea între sexe imposibilă.

Ori, asta este tocmai ceea ce începem să observăm în jurul nostru, prin relativizarea tot mai accentuată a diviziuni sexuale tradiţionale. În Occident cultura oficială a fost preluată de forţe ostile acestei diviziuni tradiţionale în două sexe complementare, şi sub sloganul apărării dreptului la diferenţă această divizare este pusă din ce în ce mai mult sub semnul întrebării. Nu este vorba doar de simple excentricităţi ale extremei stângi, pentru că, aşa cum s-a văzut în cazul căsătoriei homosexuale, ceea ce ieri a era o absurditate astăzi este o realitate pe care nu ai voie să o conteşti, decât cu riscul de a fi catalogat homofob. În acelaşi fel, ceea ce astăzi pare încă o absurditate, mâine va fi literă de lege în „lumea civilizată”.

Iată ce scrie Starhawk, una din autoarele cheie a mişcării Wicca/Goddess Spirituality:

Însă acum nu aş mai descrie calitatea esenţială a fluxului de energie erotică ce susţine universul ca fiind polaritatea feminin-masculin. A face astfel ar face din relaţia umană heterosexuală modelul elementar al tuturor fiinţelor, alungând alte feluri de atracţie în sfera deviantului. O astfel de catalogare nu numai că ar ascunde realitatăţile lesbienelor, bărbaţilor homosexuali şi a oamenilor bisexuali; dar ne şi izolează pe toţi, indiferent de preferinţa sexuală, de dansul complex al energiei şi atracţiei pe care am putea-o împărţi cu copacii, florile, pietrele, oceanul, o carte bună sau o pictură, un sonet sau sonată, un prieten apropiat sau o stea depărtată. Pentru că energia erotică genrează prin natura ei şi sărbătoreşte diversitatea. Iar religia Zeiţei, la bază, ţine tocmai de dansul erotic al vieţii de-alungul întregii naturi şi culturi. (Starhawk, The Spiral Dance, Harper One, 1999)

Aici avem de-a face cu fuziunea dintre un „ezoterism” de lar consum şi stânga culturală radicală. Însă Starhawk nu este singura. Iată alţi doi autori, a căror cărţi pot fe găsite la secţia de „spiritualitate” ale bibliotecilor şi librăriilor din Vest, unul italian, altul francez:

antique-hindu-diety-ardhanarishvara-statue-half-parvati-half-shiva

Ardhanarishvara – divinitate hindusă androgină, formată din reuniunea lui Shiva şi a soţiei lui, Parvati

 

Astăzi, în timp ce legăturile de familie şi etica muncii se află în declin, li se substituie idealul unei vieţi mai nomade, constituit din legături fluctuante, din căutarea unei experienţe religioase şi a învăţăturilor metafizice. Eroul vremurilor noastre nu se identifică cu nici un rol şi este mereu gata să intre în transă şi să exploreze nivele neobişnute ale fiinţei.

(…)

În aceste noi condiţii androginul nu mai alarmează. Ironia şi fluierăturile ce întâmpină creaturile de sex nedeterminat’ se pierd în amintirea unui trecut pe care îl lăsăm în urmă cu repeziciune. Mai mult decât atât, bărbatul şi femeia totală, fără ambiguităţi, vor părea în curând anomalii iritante, o sufocantă negare a potenţialităţiilor latente. Modelul unei bine temperate androginii pluteşte deasupra ambelor sexe şi se propune drept un nou criteriu pentru ambele, ca încarnare a omului cosmic. (Elemire Zolla, Incontro con l’Androgino, L’esperienza della completezza sessuale, Red Edizioni, Como, 1995, p. 12, 13)

Ţelul omenirii este progresiva reintegrare a sexelor până la a se ajunge la androginie, oamenii mai evoluaţi tinzând spre bisexualitate. (Alain Danielou, Gods of Love and Extasy, Inner Traditions, 1992, p. 66)

Putem observa îndată greşeala de bază a autorului care promovează androginia, ca expresie a unei noi spiritualităţi, ruptă de puritanismul trecutului: consideră că omul sublunar, în carne şi oase, poate accede la androginia primară, rămânând în acelaşi spaţiu sublunar. Asta nu este decât o banală confuzie de planuri. Androginia în sens propriu nu există decât în lumea Ideilor, sau, în termeni mitologici, în persoana Omului Primordial. În lumea generării şi coruperii nu participăm la androginia omului cosmic decât prin medierea celor două arhetipuri subordonate primului: cel al virilităţii şi cel al feminităţii. Aici jos suntem oameni prin medierea virilităţii sau feminităţii noastre, de aceea, a deveni oameni cere, implicit să împlinim vocaţia particulară a sexului nostru. Nu este deloc o întâmplare faptul că atunci când am găsit persoana potrivită aceasta ne va face să ne simţim cu adevărat bărbaţi, respectiv cu adevărat femei (după caz). Eros ne face să împlinim vocaţia specifică a propriului sex.

Este adevărat că, aşa cum ne aminteşte Alain Danielou: „măsura virilităţii şi feminităţii variază” (Alain Danielou, Shiva and the Primordial Tradition, Inner Traditions, 2007, p. 41) de la persoană la persoană. Cu alte cuvinte, a fi bărbat sau femeie nu este ceva dat de la natură, în mod deplin. Dar nu pot fi de acord cu concluzia lui Danielou, cum că persoanele de sex nedeterminat reflectă androginia primordială. Din contră, faptul că de la natură nu suntem pe deplin determinaţi sexual – sau, mai bine zis, suntem determinaţi într-o măsură ce variază de la individ la individ, fără ca cineva să fie bărbat absolut sau femeie absolută – nu este decât un motiv să căutăm să ne împlinim chemarea.

Din moment ce un bărbat şi o femeie nu sunt decât încarnări trecătoare ale arhetipului originar la care participă, sau a Ideii, este de la sine înţeles că virilitatea-în-sine şi feminitatea-în-sine nu va apărea în spaţiul sublunar decât într-o formă imperfectă. Tot ceea ce ţine de lumea generării şi coruperii păstrează un rest de nedeterminare, oricât de bine ar participa la Ideea sa. Unii ajung chiar să trăiască un conflict între sexul trupului lor şi cel al sufletului (cel inferior, desigur, pentru că numai acesta este sexuat), din cauza unei defectuoase informări a materiei din partea Ideii. La sfârşit de ciclu ne putem aştepta ca asta să se întâmple din ce în ce mai des. Nu este vorba de un pas înainte pe calea evolutivă a omenirii, ci de unul din semnele vremurilor.

Androginia originară este una, iar hermafroditismul psihic şi fiziologic de astăzi este o reflecare a sa răsturnată.

De altfel, mi se pare foarte grăitor faptul că Revoluţia sexuală a pornit la drum cu promisiunea eliberării erosului şi a ajuns acum să îi conteste însăşi temelia: împărţirea în două sexe complementare. Departe de a fi dus la eliberare, a impus domnia confuziei şi a dezrădăcinării.

Totuşi, ceea ce mi se pare cel mai îngijorător nu este această victorie culturală şi politică a  curentelor ce contestă diviziunea tradiţională a sexelor. Îndărătul acestor noi devieri se află o plagă mai profundă ce afectează la fel de tare şi pe cei care se identifică drept heterosexuali. Aceasta e plaga solipsismului.

Dacă sub domnia lui Cronos ne găseam împlinirea în propria persoană, iar sub domnia lui Zeus ne completează alte persoane, pe care la rândul nostru le completăm şi noi, acum în ultima perioadă a Vârstei de Fier oamenii se vor rupe unii de alţii, fără să-şi mai găsească împlinirea în nici un fel. Sistemul sacrificial care leagă lumea divină şi oamenii muritori nu va mai exista, iar dispariţia sa va duce la desfacerea relaţiilor sociale, comunitatea organică fiind înlocuită de o colectivitate informă de indivizi autonomi.

În mod concret, în istoria Occidentului am asistat la trei valuri revoluţionare ce au creat lumea dezaxată de astăzi: revoluţia protestantă a atacat autoritatea spirituală, revoluţiile politice, de la cea engleză din secolul XVII la cea bolşevică din secolul trecut au atacat autoritatea seculară legitimă, iar acum revoluţia sexuală roade ţesutul social în fibra sa intimă. Toate aceste revoluţii au promis eliberare şi au adus haos şi dezorientare.

Trebuie spus, totuşi, că în devenirea ciclică a omenirii, aceste tragedii îşi au locul lor în planul ideat şi pus în practică de către Providenţa divină. Ca lumea aceasta să treacă şi să lase loc unei noi Vârste de Aur este nevoie ca elementele vechiului ciclu să fie consumate căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul (Matei 18: 7) cum spune Evanghelia.

thomas-couture-romans-of-the-decadence-1847

Romanii decandenţei, tablou de Thomas Couture

În această epoca a scandalurilor antitradiţionale am uitat să ne descoperim şi am început să ne inventăm. Odată cu pierderea simţului sacrului am pierdut contactul cu modelele transcendente ce ar trebui să formeze şi informeze caracterul şi personalitatea noastră. În schimb, căutăm să ne creem singuri soarta, să nu luăm seamă decât la impulsurile noastre subiective şi să preferăm originalul originarului. În aceste condiţii, din moment ce luăm propriile impulsuri subiective drept etalon obligatoriu pentru caracterul nostru, avem din ce în ce mai multă dificultate în a ne relaţiona unii la alţii. Implicit comunicarea dintre sexe se degradează, până la a deveni imposibilă.

Ce ne va aduce viitorul nu este greu de ghicit: pe de o parte o înteţire a aşa zisului război al sexelor, odată cu degradarea comunicării între noi; pe de altă parte proliferarea alternativelor la erosul natural şi normal (conform, adică, normelor epocii post-lapsariene). Ceea ce vedem astăzi nu este atât operaţiunea de spintecare de care am pomenit în titlu, cât o pregustare a sa, ce ne poate da o idee destul de bună în privinţa a ceea ce ne aşteaptă. Uniunea erotică o avem încă la dispoziţie, dar pentru cine are ochi să vadă e clar că suntem pe cale să o pierdem.

Situaţia nu este, însă, fără speranţă. Să nu uităm că prima cădere a omenirii nu a eliminat complet moştenirea noastră saturniană, ci doar a relegat-o domeniului ezoteric (în sens propriu). În cadrul disciplinelor iniţiatice şi a misteriilor unitatea originară a rămas realizabilă chiar şi în epoca uniunii erotice ce a substituit-o. Doar că ceea ce în cursul Vârstei de Aur aveam în mod firesc şi spontan, de la începutul Vârstei de Argint putem obţine doar în urma unei discipline grele şi a unei căi pline de pericole. La fel, după a doua cădere a omenirii uniunea erotică va mai fi probabil disponibilă pentru o elită, ce va trebui să treacă prin încercări ca să o realizeze. În ori ce caz, se apropie cu repeziciune momentul în care dragostea erotică va fi ea însăşi un act de revoltă împotriva lumii moderne.

Chiar dacă dezagregarea ce o vedem în jurul nostru este firească potrivit legilor ciclice asta nu înseamnă că trebuie să participăm cu toţii la ea. Cei care doresc să fie pe val şi să fie duşi de acesta spre pierzarea finală sunt liberi să o facă. Aceştia sunt oamenii momentului, care înţeleg vremurile şi se conformează himerei viitorului luminos. Despre aceştia s-a spus că este vai omului prin care vine scandalul. Crezând că au pătruns tainele momentului prezent şi s-au eliberat de povara trecutului şi a tradiţiei ei nu sunt decât nişte unelte ignorante ale Providenţei divine care consumă acest ciclu ca să facă loc unuia nou.

Alternativa la acestă soartă tristă e să nu ne lăsăm duşi de val, ci să păşim peste ape, cu al treilea ochi aţintit asupra realităţilor transcendente ce stau îndărătul tradiţiilor atât de blamate astăzi. Dacă nemulţumirea contemporanilor noştrii este de înţeles, din moment ce Tradiţia nu a ajuns la ei decât în frânturi solidificate într-un moralism adesea sec şi tâmp, ceea ce ne rămâne de făcut este să privim peste acest moralism constrângător, până la originile sale sacre. Acolo vom găsi adevărurile ce ne vor ajuta să ne descoperim în loc să ne inventăm.

Advertisements