clock

O constantă a diferitelor tradiţii sacre este timpul ciclic şi retrograd. Dacă vom găsi o variaţie firească între diferitele tradiţii în ce priveşte divizarea devenirii istoriei ceea ce rămâne neschimbat este împărţirea instoriei în epoci delimitate, ce se succed potrivit unui curs descendent.

Tradiţia clasică nu reprezintă nici ea o excepţie. Doctrina celor patru vârste metalice, ce corespund celor patru yuga ale tradiţiei hinduse, este în general destul de bine cunoscută ca să fie nevoie acum de o schiţare a lor. Însă ceea ce nu vom găsi în textele clasice ale lui Hesiod, Pindar, Platon, Ovidiu sau Aratus, ca să îi numesc doar pe câţiva dintre autorii importaţi pentru tema noastră, este o motivare logică a acestei viziuni. De ce este timpul ciclic şi nu liniar, aşa cum susţin modernii? De ce are el un curs descendent şi nu unul ascendent, aşa cum încearcă să ne asigure viziunea progresistă asupra istoriei, ce este comună medernităţii scientiste, precum şi mediilor ocultiste contemporane sau ezoterismului de tarabă? În sfârşit, dacă într-adevăr istoria este povestea unei regresiuni de la Vârsta de Aur spre cataclismul final, de ce există timpul şi de ce nu am rămas pur şi simplu în Vârsta de Aur? Ce sens poate avea răul, suferinţa şi nefericirea ce caracterizează vârstele omenirii după căderea originară? Care este rostul acestora în cadrul Providenţei divine ce guvernează cosmosul rânduit în vederea Binelui şi Frumosului?

În textele clasice, după cum spuneam, nu vom găsi răspunsuri la aceste întrebări, pentru că ele sunt întrebări pentru mintea modernă. Asta nu înseamnă, însă, că ele sunt nelegitime sau prosteşti. Din contră, având în vedere că nouă ne-a fost rânduit de Providenţă să trecem prin lume în acest moment şi nu altul, este firesc să căutăm răspunsuri la întrebările de mai sus, chiar dacă cei de dinantea nostră nu şi-au pus aceste probleme, luând răspunsurile ca fiind de la sine înţelese. În ce ne priveşte este un lucru bun să supunem analizei tradiţiile care ne-au fost transmise ca nu cumva acestea să rămână literă moartă, cinstite doar la nivel declarativ.

Dacă vom înţelege logica din spatele doctrinei timpului ciclic şi regresiv vom face un pas important spre îndepărtarea vălului iluzoriu al progresismului modern, indiferent că este vorba de cel liniar scientist, sau cel ciclic al „evoluţiei spirituale a omenirii” cu care se autoamăgesc mediile ocultiste de nişte secole bune[1], deşi este vorba de o contradicţie în termeni, aşa cum vom vedea îndată. Îndepărtând acest văl vom putea contempla cu ochii deschişi moştenirea lăsată de tradiţiile regulare şi vom avea acces la o spiritualitate demnă de acest nume.

Cheia problemei este natura devenirii, sau, pentur a folosi un alt termen, al manifestării. Cu alte cuvinte a desfăşurarii pluralităţii lumii din Unul originar. Timpul nu este altceva decât această devenire într-un domeniu anume, ceea ce înseamnă că şi istoria se va desfăşura potrivit aceloraşi legi ca şi devenirea luată pe de-a-ntregul. Că să înţelegem, deci, desfăşurarea timpului va trebui să privim la copacul lumii, iar, în virtutea principiului analogiei, forma acestuia ne va revela forma istoriei.

bartree2Copacul cosmic, aşa cum ştim din mitologiile lumii, uneşte diferitele tărâmuri, unul din acestea fiind cel în care trăim şi noi oamenii. Reformulată în termeni filosofici această viziune asupra cosmosului devine cea clasică a diferitelor nivele de fiinţare, pornind de la Unul originar, coborând prin numerele ideale, idei transcendente, numere şi forme geometrice şi până la spaţiul sublunar. Ceea ce rămâne constant atât pentru mituri cât şi pentru filosofie este viziunea unui cosmos format din nivele. Acestea sunt tot atâtea nivele ale copacului cosmic, a cărui trunchi formează o osie unificantă pentru întreaga manifestare.

Aplicând această viziune cazului particular al timpului vom obţine istoria formată din cicluri şi subcicluri ce coboară de la o Vârstă de Aur originară spre cataclismul final. Aşa cum manifestarea este formată din nivele de existenţă, unele mai aproape de origine, altele mai îndepărtate, şi ciclul istoriei este format din subcicluri ce reprezintăt tot atâtea epoci particulare, sau „lumi”. Aşa cum manifestarea coboară de la Primul Principiu spre Materia Primă, istoria este un proces regresiv de la o fericire originară spre dezastrul final.

A concepe timpul în orice alt mod ar însemna să atribuim devenirii istorice un alt set de legi decât cel specific devenirii în general, ceea ce este absurd. Nu putem rupe un domeniu particular de rânduiala lumii în general fără să aducem atingere armoniei cosmice. Într-adevăr, modernitatea a abandonat această concepţie asupra istoriei, înlocuind-o cu idea progresului liniar în paralel cu abandonarea cosmologiei clasice, moştenitoarea de drept a cosmologiei mitice.

În cosmologia newtoniană atât timpul şi spaţiul sunt caracterizatea doar de extensie şi nimic altceva, de unde şi respingerea concepţiei premoderne a cosmosului format din nivele distincte calitativ şi a istoriei ca succesiune de cicluri despărţite de cataclisme. În locul acesteia din urmă iluminismul a preferat să aşeze istoria pe patul procustian al progresului continuu dintr-o stare naturală primitivă la origine spre civilizaţia contemporană (progres întreruptă temporar de „Evul Mediu întunecat”).

Evoluţionismul biologic şi progresismul istoric sunt două feţe ale aceleiaşi monede, după cum se poate lesne observa. Ambele pornesc de la un început primitiv şi propun o sporire calitativă în timp, fie a organismului biologic, fie a corpului social. Dar să mai observăm că această perspectivă inversează progresia firească, pornind de la rădăcina materială a existenţei în loc să ia ca punct de pornire Principiul Formal. Cu alte cuvinte este o perspectivă materialistă, pentru ca ia ca etalon latura materială. Atât evoluţionismul biologic, cât şi progresismul istoric sunt perspective materialiste asupra existenţei, de aceea spuneam că „evoluţia spirituală” este o contradicţie în termeni. „Spiritualitatea” – făcând abstracţie pentru moment de ambiguitatea termenului – presupune diviziuni calitative în sânul realităţii, luând ca punct de referinţă ceea ce transcende simţurile şi lumea descoprită prin acestea. Ori aşa ceva duce fatalmente la ceva de genul cosmosului etajat de-a lungul unei axe a lumii, ce implică în mod firesc un timp ciclic şi retrograd din motivul pe care l-am văzut.

Dacă mediile ocultiste moderne şi cultivatorii „ezoterismului” de tarabă „evoluţia spirituală” este atât de populară asta e pentru că se face o confuzie regretabilă între două domenii diferite, respectiv între ceea ce tradiţia hindusă numeşte karma kanda şi jnana kanda. Ce-a de-a doua reprezintă spiritualitatea în sens porpiu, dar i se aplică în mod abuziv ceea ce ar trebui să rămână specific primeia. Dar acum nu este cazul să discutăm această temă mai în profunzime pentru că ne-ar duce prea departe de subiectul nostru.

a110e4ec112124fb35aa430733e243adCeea ce ne interesează aici este să găsim răspuns la următoarea întrebare: dacă istoria într-adevăr coboară de la o fericire primordială spre un haos final, nu cumva suntem nedreptăţiţi noi cei care ne aflăm aproape de vremurile din urmă? De ce nu a putut rândui Demiurgul ca toţi să ne bucurăm de aceeaşi împlinire originară într-o Vârstă de Aur perpetuă? Cu alte cuvinte, care este rostul desfăşurării diferitelor subcicluri cu diferitele lor caracteristici?

Dacă aceste întrebări sunt puse cu un duh de reproş, atunci ele sunt nişte simple blasfemii, pentru că pun la îndoială caracterul providenţial al desfăşurării istoriei, deci a înţelepciunii Intelectului Prim. Dacă, însă, aceste întrebări nu sunt doar retorice, ci vin să exprime o dorinţă autentică de cunoaştere atunci ele pot da prilej unei aprofundări a realităţii. În acest ultim caz ele sunt mai mult decât bine venite.

Să observăm, de asemenea, că, dacă desfăşurarea timpului este analoagă desfăşurării întregii manifestări, fiind o adaptare a acesteia la un domeniu anume, atunci întrebările de mai sus sunt analoage uneia mai profunde: dacă Principiul Prim este suficient sieşi, care este rostul manifestării? Din păcate această întrebare nu îşi poate găsi un răspuns satisfăcător pentru un intelect limitat ca al nostru, deci taina va rămâne astfel în ciuda oricărui efort pe care l-am depune. Însă dacă ne vom întreba ce sens are ciclul regresiv dată fiind Vârsta de Aur, atunci deja coborâm într-un domeniu relativ şi aici putem spera să găsim un răspuns inteligibil. Această cercetare, deci, merită făcută.

Ca să înţelegem mai bine cum stau lucrurile aş propune să ne folosim de o analogie. Dacă în Republica Platon se foloseşte de cetate şi divizările sale ca să identifice virtutea dreptăţii în suflet, eu aici voi face opusul şi voi încerca să lămuresc o realitate macrocosmică în analogie cu rânduiala microcosmosului. Propun deci să deschidem comentariul lui Proclos la Republica lui Platon, mai precis tratatul al şaptelea, în care diadohul discută despre cele trei diviziuni ale sufletului şi cele patru virtuţi ce-i sunt proprii.

Aici Proclos atrage atenţia cititorilor săi că una este virtutea unei facultăţi anume luată în sine, şi alta este virtutea aceleiaşi facultăţi în relaţie cu sufletul întreg. Intelectul, de exemplu, îşi împlineşte propria menire ca intelect atunci când renunţă la simţuri şi se reculege în contemplare. Însă un astfel de intelect nu îşi poate împlini rostul de guvernator al părţii iraţionale a sufletului, pentru că s-a rupt de acesta. La fel, partea irascibilă a sufletului, care ar corespunde castei militare din cetate, îşi împlineşte menirea când i se dă frâu liber. Dar în aceste condiţii nu îşi poate împlini menirea în raport cu celelalte facultăţi sufleteşti.

Armonia întregului nu se poate realiza decât prin limitarea realizării virtuţilor fiecărei părţi luate în sine. De aceea, chiar şi în relaţiile noastre interumane di zi cu zi buna înţelegere nu se realizează decât prin compromisuri.

Să luăm aceste observaţii ale filosofului nostru şi să le aplicăm temei de faţă.

Manifestarea nu este altceva decât actualizarea unor posibilităţi conţinute virtual în Principiul nonmanifestat. Desfăşurarea diferitelor nivele de existenţă de-a lungul axei lumii reprezintă tot atâtea actualizări ale unor posibilităţi conţinute principial în Intelectul Prim. Atunci când aceste posibilităţi au fost epuizate ciclul ia sfârşit.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru desfăşurara timpului. Armonia primordială, care nu permite realizarea părţilor, trebuie frântă, ca în lumea dominată de dezechilibre fiecare parte să aibă şansa să îşi realizeze întregul potenţial. Asta, desigur, nu se poate face decât în dauna întregului, de aceea căutarea împlinirii pentru diferitele părţi ale întregului nu poate decât să sporească dezordinea, până când haosul înghite vechea manifestare, lăsând loc unui nou ciclu.

Ceasul astronomic al catedralei din Lyon, datând din 1661

Ceasul astronomic al catedralei din Lyon, datând din 1661

În cursul Vârstei de Aur, când totul se află prins în îmbrăţişarea armoniei sociale şi cosmice nu se poate da frâu liber nici intelectului, care trage sufletul în sus către inteligibil, nici părţii irascibile care împinge linia orizontului din ce în ce mai departe şi nici părţii apetitive care trage sufletui spre cele materiale. Nu există nefericire, dar nu există nici creativitate. Omul duce o existenţă lipsită de împliniri.

Noi, însă, ne aflăm aici în spaţiul sublunar ca intelecte divine ce au primit în îngrijire un trup muritor. Astfel fiinţa noastră însumează toate nivelele cosmosului, de la partea noastră pur spirituală, coborâtă de deasupra sferei stelelor fixe, trecând prin facultăţile nostre iraţionale de natură superioară şi încheind cu facultăţile noastre inferioare. Fiecare din aceste nivele are o împlinire a sa, care nu poate fi realizată decât după emanciparea de celelelate facultăţi şi a nevoilor sufletului ca întreg. După căderea din Vârsta de Aur parcurgem toate aceste nivele ale sufletului nostru, iar acum la sfârşitul Vârstei de Fier este rândul facultăţilor inferioare să pună stăpânire pe întregul suflet.

Este clar, deci, că societatea materialistă în care trăim astăzi nu reprezintă o anomalie istorică, ci este tocmai ceea ce trebuie să fie în raport cu legile devenirii ciclice. Modernitatea nu are deloc mai puţină legitimitate ca oricare altă epocă istorică, pentru că în rânduiala cosmică îşi are şi ea locul său firesc.

Până şi ideologia progresistă, care vede în modernitate o culme a evoluţiei sociale în raport cu un presupus primitivism premodern, îşi are rostul său. Nu este vorba de o eroare, pur şi simplu, ci de un adevăr parţial absolutizat. Dacă privim lucrurile din perspectiva proiectului modernităţii, care încearcă să recâştige Vârsta de Aur prin progres material, folosind acest progres material ca etalon, atunci ne aflăm într-adevăr în vârful unei căi ascendente şi nimic din toată istoria omenirii nu se compară cu ce avem astăzi.

Modernitatea, în fond, nu este altceva decât o încercare de a recâştiga acea fericire primordială prin intermediul progresului material. Acesta este visul stării a treia, respectiv a burgheziei (a castei vaishya), la fel cum aristocraţia militară va căuta să construiască imperii, iar casta sacerdotală va căuta să urmeze calea cunoaşterii. Proiectul vaishya nu este cu nimic mai iluzoriu decât proiectele celorlalte două caste. Nici cunoaşterea celor divine, nici o putere politică dreaptă şi nici bogăţia materială nu vor putea readuce fericirea şi armonia Vârstei de Aur, dar căutarea cesteia prin metodele iluzorii ale fiecărei caste va scoate ce este mai bun din fiecare. Iluzia progresistă este providenţială pentru burghezie, la fel cum iluzia unei rânduieli drepte este iluzia necesară a castei kshatrya, iar cea a cunoaşterii celor divine este iluzia necesară castei sacerdotale.

Astfel, a nega legitimitatea modernităţii, pe motiv că a uitat valorile spirituale pe care se bazau societăţile tradiţionale nu este altceva decât o punere la îndoială a înţelepciunii Provindenţei care le-a rânduit pe toate. Lăsarea în urmă a valorilor spirituale de către modernitate este o precondiţie esenţială pentru realizarea vocaţiei acesteia în rânduiala istoriei.

Nu doar modernitatea este legitimă, ca proiect legat de starea a treia, dar chiar şi societatea ce se pregăteşte acum, cea a ultime caste, a shudra, îşi are locul său în devenirea ciclică. Dar despre domnia sclavilor, ce urmează modernităţii burgheze – ce la rândul său a dat la o parte celelalte caste, superioare ei – voi vorbi pe larg într-o postare despre o profeţie prea puţin cunoscută al lui Platon în Banchetul 190d, 193a despre ce-a de-a doua cădere a omenirii la sfârşitul ciclului, analoagă primei căderi ce ne-a scos din Vârsta de Aur şi ne-a aruncat în istorie.

[1] Pentru o reconsiderare sistematică a curentelor aşa zis ezoterice şi ocultiste, ca vehicule ale modernizării şi, implicit, al ruperii de lumea Tradiţiei vezi, de exemplu, Joscelyn Godwin, The Theosophical Enlightenment, State University of New York Press, 1994 sau Wouter Hanegraaff, New-Age Religion and Wester Culture (Esotericism in the Mirror of Secular Thought), Brill, 1996.

Advertisements