Sarutul sirenei - Gustav Wertheimer (1882)

Sarutul sirenei – Gustav Wertheimer (1882)

Este ceva în cântecul sirenelor ce poate deruta un om din orice epocă. Ulise a reuşit să supravieţuiască doar pentru că tovarăşii săi au rămas cu capul pe umeri şi au făcut tocmai cum se învoiseră să facă. Atunci când conducătorul lor se ruga mai abitir de ei să îl lase să plece aceştia l-au luat în seamă doar cât să îl lege mai bine de catarg.

Şi de ce să ne surprindă vraja acestor făpturi? Nu promit ele oare cunoaştere? Întocmai cum se şi lăudau, ele cunosc toate câte au loc pe pământ şi îl pot lumina pe trecătorul însetat să afle cutare sau cutare taină din cele lumeşti. Doar că revelarea acestor taine vine cu un preţ, iar preţul este viaţa celui prins în vrajă. Trupul său neînsufleţit va rămâne pe malul unde a coborât.

Călătorului îi şade bine cu drumul – spune înţelepciunea din bătrâni, iar asta e valabil şi pentru trecerea noastră prin lumea sublunară. Dacă avem proasta inspiraţie să întrerupem voiajul şi să coborâm, nimic nu ne va mai putea salva. Numai desprinderea de mal şi vâslirea cu putere ne poate trece peste această tentaţie. Asta pentru că sirenele care l-au ispitit pe eroul din Itaca sunt autoarele faimoasei muzici a sferelor. Astfel se explică cum de pot cunoaşte tainele acestei lumi. Cursul destinului din lumea sensibilă este regentat de rotirea celor şapte sfere planetare, prin care sufletul coboară la naştere şi urcă la moarte. La această urcare şi coborâre a sufletului se referă Proclos diadohul când scrie:

Vehiculul oricărui suflet particular coboară prin adăugarea de învelişuri tot mai materiale; şi urcă în tovărăşia sufletului prin dezvelirea de tot ceea ce este material şi prin recuperarea formei sale proprii, în analogie cu sufletul care se foloseşte de el: căci sufletul coboară prin adăugarea de principii ale vieţii lipsite de raţiune; şi urcă prin înlăturarea tuturor acelor facultăţi ce tind către generare cu care a fost învestit în coborârea sa, şi devine curat şi golit de toate acele facultăţi ce slujesc foloaselor devenirii. (Proclos, Elemente de teologie, 209)

În mitul lui Er, care încheie Republica lui Platon, le găsim pe cele opt sfere ce învăluie Pământul. Fiecare din cele opt sirene cântă o notă anume, iar din armonia ce rezultă de aici avem binecunoscuta muzică a sferelor. Putem vedea de aici că această armonie nu este neapărat ceva pozitiv în sine. În funcţie de perspectiva din care o discutăm muzica sferelor poate fi o expresie a armoniei cosmice, deci a frumuseţii întrupate în universul sensibil, sau o ispită ucigaşă. Sufletul călător prin sfere se află mereu în pericolul de a fi zdrobit pe stâncile devenirii dacă pleacă urechea şi se lasă prins de această frumuseţe.

Teoria sferelor planetare a fost canonizată în cultura clasică, antică şi medievală, în cadrul unei tradiţii particulare prin care latinitatea occidentală şi lumea bizantină participă la Tradiţia primordială. În continuare voi încerca să articulez această viziune, aşa cum apare în tradiţia clasică, ca mai apoi, când am lămurit despre ce vorbim să căutăm sensul ei în matricea platonică din care provine.

Universul ptolemaic in Harmonia Macrocosmica de Andreas Cellarius

Universul ptolemaic in Harmonia Macrocosmica de Andreas Cellarius

Pentru început să lămurim chestiunea „coborârii” şi „urcării” în sine. La ce ne referim când vorbim despre traversarea diferitelor nivele cosmice de către un suflet.

Vorbind în comentariul său la „Visul lui Scipio” despre aceeaşi coborâre a sufletului din lumea divină Macrobius ne spune că aceasta are loc în urma unei beţii. În sine orice suflet este simplu şi lipsit de diviziuni, dar prin intrarea într-un trup această unitate se pierde (In somnium Scipionis I. 12. 5). El bea dintr-o licoare care îl îmbată şi îl face să uite natura sa divină. Această licoare poate fi mai curată sau mai tulbure. În valenţa sa superioară este nectarul zeilor, dar la oamenii muritori nu ajunge decât sub forma apelor râului Lethe, adică a uitării. Deci ceea ce precipită sufletul în trup este uitarea (I. 12. 11). Filosoful ne şi spune ce anume este această substanţă ce îi ţine pe zei nemuritori, iar pe muritori îi închide în lumea generării şi coruperii. Este vorba despre materie (hyle).

Pe de altă parte, în Corpus Hermeticum ni se vorbeşte de necesitatea de a ajunge la „porţile cunoaşterii” unde „nimeni nu este beat” (VII. 2). Uitare, beţie, somn, sunt tot atâtea imagini pentru cel care coborând uită de originea sa cerească. De aceea reorientarea sufletului spre cele de sus echivalează cu o trezire din somn sau din beţie, sau cu o reamintire (anamnesis).

Efectul diferenţiat al materiei asupra nemuritorilor şi al muritorilor nu este un paradox. Sub sfera Lunii materia o găsim sub forma celor patru elemente, care prin circuitul lor întreţin procesul generare – creştere – corupere – moarte. În schimb, în domeniul sferelor planetare materia va apărea drept eterul, sau chintesenţa. Pentru că materia acolo nu are decât această formă unică nu există un circuit de transformare ce să poată da la iveală generarea şi coruperea. Lipsind acest proces vom găsi pe ceruri o lume a existenţei perpetue, ce este o imagine mobilă a veşniciei specifice lumii inteligibile. Iată, deci, că aceeaşi materie, care fiinţelor divine le asigură nemurirea, sub forma unei existenţe perpetue, fiinţelor sublunare le dă naşterea şi moartea.

Pentru sufletele divine, care coboară în materie, soluţia este amintirea, pentru că numai aceasta poate contracara efectele uitării. Această reamintire (anamnesis) este cunoaşterea (gnosis) adevărată care duce la eliberare şi nemurire.

Căminul natural al sufletelor este sfera stelelor fixe. De aici coboară ele în lumea sublunară şi aici se vor întoarce acelea care s-au arătat demne de această urcare (Macrobius In Somnium Scipionis, I. 9. 10). Acelea dintre suflete care, în timpul şederii lor în a opta sferă, deasupra planetelor, ai cătat cu privirea în jos, au ajuns să cadă doar din cauza greutăţii acestui gând pământesc (pondere ipso terrenae cogitationis). În cursul acestei precipitări primesc un acoperământ eteric după altul, până când, căzând mai jos şi decât sfera Lunii, vor fi acoperite şi de un trup fizic. (Macrobius I. 11. 11-12).

Fiecare sferă prin care sufletul coboară îl inzestrează, deci, cu câte ceva. Saturn dăruieşte gândire şi inteligenţă (logistikon şi theoretikon), Jupiter forţa de acţiune (pratikon), Marte înflăcărarea sufletului (thymikon), Soare imaginaţia (aisthetikon şi phantastikon), Venus dorinţele (epithymetikon), Mercur facultatea expresiei şi intepretării (hermeneutikon), iar Luna rânduieşte generarea şi dezvoltarea trupurilor (phytikon) (Macrobius I, 12, 13-15).

În schimb, la urcarea prin aceleaşi sfere sufletul se leapădă de viciile care vin cu aceste înzestrări:

În felul acesta, omul, prin ce a mai rămas din el, se ridică în înalt, trecând prin hotarul sferelor şi lasă, în prima sferă, puterea de a creşte şi descreşte; în al doilea cerc lasă reaua îndeletnicire şi prefăcătoria; în al treilea cerc rămân dorinţele amăgitoare ce nu-şi mai au rostul; în al patrulea cerc lasă plăcerea de a porunci altora şi ambiţia, care nu-şi mai găsesc îndreptăţirea; în al cincilea cerc lasă îndrăzneala şi curajul din lăudăroşenie, care nu-i mai folosesc la nimic; în al şaselea cerc rămâne pofta de a fura şi de a strânge bogăţii, iar în cel de-a şaptelea cerc lasă minciuna ce întinde capcane. (Corpus Hermeticum, I. 25)

O listă alternativă la cea a lui Macrobius ne oferă Al-Jīlī într-o lucrare intitulată Despre omul universal. Potrivit autorului musulman Saturn este planeta raţiunii, Jupiter a facultatăţii deciziei (al-himmah), iar Marte a imaginaţiei active (al-wahm), ce este facultatea demiurgică faţă de lume. Soarele este astrul inimii (al-qalb) adică a facultatăţii cunoaşterii intuitive. Venus este planeta imaginaţiei pasive (al-khiyâl) ce se raportează la imaginaţia activă(al-wahm) dăruită de Marte precum ceara la sigiliu. În sfârşit, Mercur rânduieşte gândirea analitică (al-fikr), iar Luna dăruieşte spiritul vital (ar-ruh)[1].

Să rezumăm toate acestea într-un tabel:

Macrobius,Al Jili, Corpus HermeticumÎn privinţa diviziunilor regiunii sferelor cereşti, platonicii s-au împărţit în trei grupuri, potrivit mărturiei aceluiaşi Macrobius. Primul grup împarte acest domeniu în două regiuni, una activă şi alta pasivă. Domeniul activ este cel care acţionează asupra celui pasiv şi determină mişcările acestuia din urmă. De asemenea, primul este imutabil, pe când cel de-a doilea este schimbător. Regiunea activă a universului se extinde, potrivit acestora, de la sfera stelelor fixe la sfera Lunii, iar cea pasivă se află sub această ultimă sferă cerească.

Un alt grup împarte aceeaşi regiune a sferelor în trei, în fiecare din acestea fiind prezente cele patru elemente, dar într-o formă mai pură sau mai puţin pură. Între Pământ şi Lunii avem cele patru elemente: pământ, apă, aer şi foc, în această ordine. După sfera lunii urmează o lume mai curată decât a noastră, unde vom regăsi aceste elemente într-o stare mai elevată: Luna reprezintă „pământul eteric”, sfera lui Mercur ar fi apa, sfera lui Venus aerul, iar sfera Soarelui ar fi focul. A treia serie are elementele în ordine inversă. Marte este legat de elementul foc, Jupiter de aer, Saturn de apă, iar aplanes, sfera stelelor fixe, reprezintă pământul, unde se află şi Câmpiile Elizee ale anticilor.

În sfârşit, un alt grup împarte sferele tot în două regiuni, dar în mod diferit de primul. Pentru aceştia aplanes reprezintă o diviziune, iar cele şapte sfere, de la Saturn la Lună, o alta. (Macrobius, I. 11. 5-10.)

Împărţirea pe care autorul latin o atribuie unui grup de platonici îl vom regăsi şi la Proclos, în Comentariul său la Timaios (III, 48, 16-32), unde acesta o atribuie pitagoricilor. Astfel, vom avea tabelul:

Elemente si sfereÎn coloana din stânga sunt trecute numele astrelor rătăcitoare aşa cum apar ele la Calcidius (In Platonis Timaeum Commentarius, LXVI)

Sunt justificate toate cele trei diviziuni ale lumii vizibile, pe care enumeră Macrobius, atribuindu-le câte unui grup de platonici. Ele nu se exclud, aşa cum pare să creadă acest autor, ci se întregesc. O diviziune se poate face, cu siguranţă, partea lumii vizibile care nu cunoaşte generarea şi coruperea şi cea care este supusă legilor acesteia. În acest caz lumea sublunară se va opune tuturor sferelor ce o precedă, de la cea a Lunii la cea a stelelor fixe. Însă, în mijlocul sferelor planetare Soarele şi cercul său reprezintă un punct de cezură între ceea ce îi urmează şi ceea ce l-a precedat, aşa cum vom vedea îndată. În sfârşit, stelele fixe şi planetele se rotesc în direcţii opuse unele faţă de altele, ceea ce înseamnă că sferele care le poartă au sensuri (şi semnificaţii) contrare.

În ce priveşte prima diviziune, aceasta cred că este de la sine înţeleasă şi nu cere multe clarificări.

În ce priveşte ultima diviziune, între sfera steleor fixe şi sferele planetare, textele de referinţă ale acestui grup de patonici sunt, cu siguranţă, Republica 617 c şi Timaios 36 c. În mitul lui Er de la sfârşitul dialogului Republica oşteanul care a văzut lumea de dincolo povesteşte că lumea este ordonată în sfere, rotite de cele trei moire: Lachesis, Clotho şi Atropos în jurul fusului necesităţii. Acest fus reprezintă axa lumii, în jurul căreia sunt adunate diferitele nivele de fiinţare. Cele trei surori cântă împreună cu sirenele ce se găsesc pe fiecare din cele opt sfere cereşti. Lachesis cântă despre trecut, Clotho cântă despre prezent, iar Atropos despre viitor. Astfel, în cântul lor se cuprinde întreaga istorie, exact aşa cum sirenele homerice i se laudă eroului aheu. Evident, este vorba despre acelaşi cântec.

Dar moirele nu se mulţumesc doar să cânte, precum sirenele. Ele rotesc sferele cereşti, în felul următor: Clotho învârte sfera cea mai exterioară, adică cea a steleor fixe, cu mâna dreaptă, Atropos învârte cu mâna stângă sferele planetare, iar Lachesis învârte toate cele opt sfere când cu o mână când cu alta, ajutându-şi suratele. Sfera cea mai înaltă, deci, are un regim diferit de celelalte şapte.

În Timaios dispar atât sirenele cât şi moirele. În locul lor ni se vorbeşte despre Demiurg, care a plăsmuit sufletul lumii prin amestecarea divizibilului şi indivizibilului, a identicului şi diferitului. Astfel, aşa cum observă şi Calcidius, Sufletul lumii, având o structură similară cu cea a corpurilor cereşti, va recunoaşte uşor această afinitate. De asemenea, sufletul poate recunoaşte ceea ce ţine de domeniul identicului sau al alterităţii pentru că acestea fac parte şi din natura sa, în urma felului în care a fost plasmată de Demiurg. (Calcidius, In Platonis Timaeum Commentarius 56)

Demiurgul, făurind sferele cereşti, a dat primeia dintre acestea o rotire spre dreapta, iar celorlalte şapte una spre stânga:

Apoi le-a cuprins într-o mişcare circulară, uniformă, în jurul unui centru fix; iar pe unul din aceste cercuri l-a făcut exterior şi pe celălalt interior. El a hotărît ca mişcarea cercului exterior să fie cea a naturii identicului şi mişcarea cercului interior — cea a naturii diferitului. Mişcării identicului i-a dat un sens către dreapta pe direcţia laturii, iar mişcării diferitului un sens către stînga pe direcţia diagonalei. Dar supremaţie i-a dat mişcării identicului şi uniformului, căci acesteia singură i-a îngăduit să fie nedivizată. În schimb, a divizat mişcarea internă de şase ori în şapte cercuri inegale. (Timaios, 36 c, d)

Vedem, deci, că dintre cele opt sfere cereşti prima ţine de domeniul identicului şi indivizibilului, iar celelalte de cel al diferitului şi divizibilului.

Dar, despre ce vorbim când avem de-a face cu abstracţiuni precum „identic” şi „diferit”, sau „divizibil” şi „indivizibil”? Cu adevărat identic cu sine şi indivizibil este doar Primul Principiu, sau Unul-Binele din care se desfăşoară întreaga ierarhie cosmică. Dacă acesta reprezintă identicul în forma sa deplină, toate celelalte reprezintă alteritatea în raport cu el. Dacă el este indivizibil prin natura sa, tot ceea ce este posterior Unului ţine de domeniul pluralităţii.

Însă în cadrul ierarhiei cosmice, în funcţie de apropierea sau depărtarea de Principiul originar, unele fiinţe pot reprezenta „identicul” sau „indivizibilul” faţă de altele. Astfel, întreaga ierarhie cosmică poate fi divizată într-o lume inteligibilă (cosmos noetos) şi una sensibilă (cosmos aisthetos). Prima, fiind mai aproape de Unu-Bine, va reprezenta identicul şi indivizibilul în raport cu cea de-a doua. În cadrul lumii vizibile deosebim sfera stelelor fixe, care reprezintă identicul şi indivizibilul în raport cu sferele ce îi urmează. De aceea, aceasta ogdoada este locul de origine a sufletelor, înainte de coborâre în sferele inferioare. Dar şi între aceste sfere inferioare deosebim regiunea sferelor planetare şi lumea sublunară. Prima este o imagine sensibilă a identicului şi indivizibilului pentru sufletele prinse în lumea generării şi coruperii care au nevoie de un suport vizibil pentru contemplarea celor veşnice.

Vedem, deci, că atunci când Platon califică mişcarea spre dreapta a primei sfere drept una potrivit naturii identicului, se referă la statutul acesteia de imagine într-un anumit punct al ierarhiei cosmice a Principiului. În schimb, când califică mişcarea spre stânga a sferelor planetare drept una potrivit naturii alterităţii, vrea să spună că acestea sunt o imagine a Diadei indefinite – ce se opune Unului – în raport cu sfera ce le precedă.

Cele şapte sfere planetare reprezintă, cum am văzut, o imagine a Diadei indefinite pentru sferele superioare, dar în acelaşi timp sunt o imagine a Principiului în raport cu lumea sublunară. Există însă o cezură şi în mijlocul lor. Acest punct de trecere care uneşte şi desparte în acelaşi timp este sfera Soarelui. De o parte şi de alta a acesteia se găsesc câte trei sfere planetare, însă astrul zilei are un regim unic în şirul astrelor călătoare.

Această ordine a sferelor, însă, nu este cea oferită de Platon însuşi. În textele sale cosmologice filosoful din Atena plasează Soarele pe a doua sferă, imediat după Lună. Şi cu teate acestea, platonicii de mai târziu au ezitat între ordinea propusă de maestrul lor, şi ordinea care s-a încetăţenit în cele din urmă, şi care supravieţuieşte şi astăzi în astrologie[2]. Aceasta din urmă, pe care am folosit-o şi eu până acum, plasează soarele la un loc de cinste, în centru.

Sferele Planetare, muzele si gratiile in Practica musicae de Franchinus Gaffurius

Sferele Planetare, muzele si gratiile in Practica musicae de Franchinus Gaffurius

Motivul succesului acestei ordini neplatonice în rândul platonicilor este tocmai teologia solară a maestrului lor. Pentru acesta există două principii, dintre care unul domneşte peste domeniul inteligibil, iar celălalt peste cel sensibil, adică peste cer (Republica 509 d). În acelaşi dialog citim:

Opiniile mele însă acestea sînt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Bine­lui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos; ea zămisleşte în domeniul vizi­bil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domneşte, producînd adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viata privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple. (517 c)

Cine este domnul domeniului vizibil nu e deloc un secret:

eu îl numesc pe soare odrasla Binelui, odraslă pe care Binele a zămislit-o asemănătoare cu el însuşi. Căci ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atît cu inteligenţa, cît şi cu inteligibilele, acelaşi lucru este soarele faţă de vedere si de lucrurile vizibile. (508 b, c vezi şi 506 e)

În mitul peşterii soarele apare drept simbol vizibil al Binelui în două feluri analoage. Soarele din afara peşterii reprezintă Binele, la fel cum focul din interiorul grotei reprezintă astrul zilei. Focul din peşteră provine tot de la Soarele din afară, sugerând, încă o dată, că acest corp ceresc este zămislit de ideea Binelui.

Există, deci, o ciudată discrepanţă între rolul Soarelui de imagine cosmică a realităţii metafizice ultime şi locul nesemnificatv pe care îl ocupă în ierarhia platonică a sferelor planetare. Soluţia este, evident, ordinea sferelor cereşti care îl plasează în centru, cu câte trei sfere de o parte şi de alta.

În cursul ascensiunii sale prin sfere Filologia, ajunsă la cea de-a patra se opreşte să închine astrului zilei o lungă rugăciune de laudă. Ea îi acordă, între multe alte titluri acela de „putere a Tatălui necunoscut şi primul său născut”. Tot ea mai spune despre Soare că acesta este îndreptăţit să contemple Tatăl care transcende universul, şi să privească marele Zeu (Martianus Capella, De nuptiis II. 185). La capătul urcuşului ei, ajunsă în sfera stelelor fixe Filologia poate vedea sfera cea mai externă, care se roteşte cu o viteză ameţitoare, punând în mişcare toate celelelate sfere. În acest moment – ne spune Capella – ea este conştientă de faptul că zeul care este tatăl acestui univers s-a retras din el şi din faţa zeilor, dincolo chiar şi de fericirea ce se află dincolo de lume. Acum El se află într-o regiune înfocată a gândirii pure (empyrio quodam intellectualique mundo, II. 202). În cosmologia medievală această regiune înfocată de dincolo de sfere va deveni Empyreul, în care se află Dumnezeu şi îngerii săi.

Capella reia aici aceeaşi idee a Soarelui ca manifestare vizibilă a Principiului care unifică lumea inteligibilă, chiar dacă în cazul acesta avem de-a face cu ceva mai modest. Zeul necunoscut despre care este vorba aici este Demiurgul creator şi nu direct Unul.

În aceste condiţii ne explicăm şi proiectarea celor patru elemente sublunare pe firmament. În sens propriu elementele ţin de lumea generării şi coruperii. Deasupra acesteia, pornind cu sfera lunii avem al cincilea element: eterul sau chintesenţa. Însă eterul nu este un al cincilea element în sens numeric, ce poate fi alăturat celorlalte patru. El este principiul unic şi unificator ce se manifestă la un nivel inferior drept cele patru diferenţiate. Astfel, putem vorbi, într-un sens, de pământ, apă, aer şi foc dincolo de lumea sublunară, dar numai într-un sens analog. În acelaşi sens în care ne reprezentăm fiinţele divine în forme umane. Acest fel de a vorbi ne ajută înţelegerea, dar nu trebuie absolutizată.

Ţinând cont de acestea, putem să ne întoarcem la Proclos şi teoria „pitagorică” pe care el o propune, a celor trei serii de elemente. Numai prima serie, sublunară, conţine elementele în starea lor diferenţiată. A doua serie, cea eterică, şi a treia, cea cerească, conţine doar eterul în diferitele sale stări, mai aproape sau mai departe de principiul transcendent din care el, la rândul său, provine.

Ei bine, vedem că aceste două serii, în ierarhia lor ascendentă, nu ţintesc spre Hyperuraniu ci spre o planetă anume în mijlocul sferelor cereşti: Soarele. Acesta este punctul focal al lumii sferelor cereşti. Seria zisă eterică se ridică de la Lună, prin Venus şi Mercur până la Soare. Seria zisă cerească coboară de la sfera steleor fixe, prin Saturn şi Jupiter până la Marte. Soarele nu este chiar în centru, pentru că numărate astfel sferele sunt în număr de opt. Dar tendinţa este clară.

Înţelegem acum de ce Capella ne dă drept părinţi ai sufletului Endelichia (rotirea perpetuă cerească) şi Soarele. Privit de sus în jos Soarele este principiul individuării, prin care sufletele coboară ca să se încarneze. Privit de jos în sus acelaşi astru devine calea de scăpare spre cer. La asta se referă doctrina clasică a celor două porţi ale Soarelui, una prin care sufletul coboară şi alta prin care acesta urcă.

În comentariul său la descrierea homerică a peşterii nimfelor Porfir vorbeşte despre tropicul Racului drept poarta prin care coboară sufletele pe pământ, iar tropicul Capricornului drept poarta prin care acestea urcă înapoi la stele. Primul se leagă de vară, de nord şi de Lună. A doua se leagă de iarnă, sud şi Saturn.Cele două tropice reprezintă punctele extreme, spre nord şi sud, la care ajunge Soarele în cursul călătoriei sale anuale. Sufletele, care îşi au căminul în sfera steleor fixe, trec prin aceste porţi ca să ajungă, prin intermediul Soarelui, într-un loc sau altul.

[1] Titus Burckhardt, Alchimia, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 82, 83.

[2] Este remarcabil, însă, că în textele antice ori de câte ori se discută despte influenţa fiecărei sfere în parte, ordinea preferată nu este cea platonică, ci cea cu Soarele în mijloc. Este cazul atât al lui Macrobius cât şi al Corpus Hermeticum. În ce îl priveşte pe autorul latin, acesta preferă ordinea platonică (In somnium Scipionis, I. 19, 21; II. 3), dar când discută despre coborârea sufletului prin sfere, foloseşte ordinea cealaltă. Corpus Hermeticum plasează, de asemenea, Soarele în mijlocul sferelor planetare, dar atunci când este cazul nu se sfieşte să propună o cosmologie heliocentrică.

Advertisements