Grădina Hesperidelor, de Albert Herter

Grădina Hesperidelor, de Albert Herter

Urmărind coasta Mării Negre, spre sud de gurile Istrului, vom da peste o cetate antică ce purta numele fluviului. Histria se află astăzi ceva mai departe de mare şi, spre deosebire de suratele sale mai sudice, nu a supravieţuit ca aşezare locuită continuu. Ceea ce nu este un lucru rău pentru vizitator. Hoinărind printre ruine acesta este însoţit de un odihnitor zumzăit de insecte în locul zgomotului urban. Muzeul care întregeşte acest sit arheologic este gazda unei istorii care se întinde de la întemierea coloniei de către greci şi până la perioada romană târzie. De-a lungul tuturor acelor secole un lucru a rămas neschimbat: însemnul oraşului. Vulturul cu delfinul în gheare reapare mereu pe pietrele expuse şi pare să fie un simbol grăitor.

Monedă emisă la Histria

Monedă emisă la Histria

Pasăre şi animal acvatic. Aduşi împreună ei dau mărturie despre linia de trecere între două lumi, cea a văzduhului şi cea a mării. Histria se află la punctul de trecere între acestea două, adică la margine. Şi, într-adevăr, coloniştii greci din vechime se puteau simţi, pe drept cuvânt, la margine de lume.

Însă lucrurile nu sunt atât de simple.

Într-o cu totul altă lume regăsim acelaşi simbol, dar cu o diferenţă ce ar trebui să ne intrige. Tenochtitlan a fost întemeiat de un trib nomad în urma unui semn recunoscut de preoţii săi. Migrând spre sud din patria lor strămoşească, Aztlan, insula albă din ocean, aztecii au găsit pe o insulă a unui lac un vultur cocoţat pe un cactus, ţinând în gheare un şarpe. Legenda este ceva mai încurcată, şi în unele reprezentări apare doar vulturul pe cactus, fără şarpe. Însă simbolul pare a fi destul de clar: noul oraş trebuie întemeiat acolo unde se întâlnesc două lumi: văzduhul şi pământul. Doar că de data aceasta nu ne mai aflăm la margine, pentru că animalele sacre îi aşteaptă pe colonizatori pe axul lumii. Ne aflăm, deci, în centru.

Întemeierea Tenochtitlanului (miniatură)

Întemeierea Tenochtitlanului (miniatură)

Periferie sau centru? Care este locul potrivit pentru întemeierea unui nou centru spiritual, ca acesta să fie legitim şi cu adevărat sacru?

Despre coloniile greceşti ştim că ele n erau întemeiate anapoda, sau potrivit unor simple consideraţii de ordin comercial. O întreprindere gravă, precu întemeierea unei aşezări umane, se face cu sancţiunea unui oracol, de obicei cel delfic. Arta sacerdotală implicată într-o astfel de acţiune îşi lasă amprenta asupra mitului întemeierii şi se reflectă în stema aleasă. Aleasă, se înţelege, de zei, nicidecum de oameni. Văzătorii dintre oameni vor recunoaşte semnele, dar nimic mai mult. Şi în această privinţă grecii preclasici se dovedesc a fi întru totul asemănători cu alte popoare arhaice.

Dar nu trebuie să privim spre o altă emisferă ca să recunoaştem semnificaţia stemei Histriei în mitul de întmeiere a unei cetăţi. Se povesteşte că un grup de oameni trimişi de văzătoarea Libusa căutau pe cel care îşi va pune la treabă dinţii cu cel mai mult folos în miez de zi. După cum era de aşteptat, ei au găsit o grămadă de lume care la ora cu pricina mânca. Dar au găsit şi pe unul care tocmai atunci tăia o bucată de lemn cu fierăstrăul. “Ce faci, om bun”, au întrebat ei. “Un prag”, a fost răspunsul, iar oraşul care s-a ridicat în acel loc se numeşte până astăzi Praga.

Aflându-se la pragul dintre lumi Praga slavă, Histria greacă şi Tenochtitlan aztecă se află, oare, la margine sau în centru? Ei bine, ele toate se află într-un punct al spaţiului sacru în care marginea şi centrul coincid. Acesta este punctul pe care văzătorii trebuie să îl găsească, citind semnele şi interpretând oracolele. Iar semnul distinctiv al acestui punct este reunirea contrariilor. Începând din acest punct lucrurile se separă şi se diferenţiază.

Locul predestinat al viitoarei capitale a Imperiului Aztec

Locul predestinat al viitoarei capitale a Imperiului Aztec

Este vorba de un singur punct, dar din perspectiva noastră pare să existe un centru şi o periferie distincte. Care este această perspectivă care scindează ceea ce, principial, este unul şi acelaşi lucru? Este perspectiva lumii manifestate, care iese din Principiu. Este perpsectiva tărâmului care se întinde de la centru la periferie. Este cea a lumii noastre profane. Dar atunci când eroul basmului (istorisire tradiţională sacră) pleacă în călătoria sa iniţiatică, o va lua spre marginile lumii, sau chiar spre alte tărâmuri. Secretul său este acela că îşi va căuta şi va găsi propriul centru la marginile lumii.

Două exemple mitologice ar trebui să clarifice întru câtva această chestiune. Atât Heracle cât şi Odiseu vor trebui să ajungă la marginea lumii ca să găsească centrul. În cazul lui Heracle, acesta va pleca să îl găsească pe titanul Atlas ca să poată obţine merele de aur din grădina fiicelor acestuia, hesperidele. Aceste mere de aur sunt darul Herei din partea Gaiei la nunta sa cu Zeus. Gărdina în care se află se găseşte tocmai în îndepărtatul Apus, acolo unde Helios părăseşte lumea noastră ca să coboare în tărâmul celălalt. Însă Heracle nu trebuie să ajungă chiar la capătul lumii ca să ajungă la capătul lumii. Prometeu îl învaţă să îi ceară ajutorul lui Atlas, tatăl hesperidelor. Acest titan ţine pe umeri bolta cerească, iar dacă i-ar da drumul cerul ar cădea pe pământ. Aşa că în timp ce Atlas este plecat la fiicele sale eroul nostru va ţine bolta cerească pe umerii săi.

Atlas și hesperidele, de J. Singer Sargent (1925)

Atlas și hesperidele, de J. Singer Sargent (1925)

Atât din legendă este suficient pentru subiectul nostru. Munţii Atlas se află în aceeaşi regiune ca şi Coloanele lui Heracles, adică în vestul îndepărtat. Acolo se sfârşeşete lumea noastră şi dincolo nu mai există decât alte lumi, mult diferite de tărâmul nostru. Deci atât Grădina Hesperidelor, ca şi Atlas sunt legaţi de periferia occidentală a lumii noastră. Şi cu toate acestea, Atlas este cela care, stând cu picioarele pe pământ, ţine bolta cerească pe umeri, ţinând acestea două separate. El este, într-un mod cât se poate de transparent, Axa Lumii. Heracles, ca să obţină merele de aur trebuie să se identifice el însuşi cu Osia Lumii.

Ca să aibă acces la minunile periferiei trebuie să îşi asume virtuţile centrului.

Ulise este un alt erou care trebuie să ajungă într-un punct în care periferia şi centrul coincid. În cazul său Homer ne dă indicaţii cât se poate de explicite despre felul în care trebuie să ajungem acolo, ca magia să funcţioneze în beneficiul nostru, iar iniţierea să ducă la o moarte şi renaştere în loc să ducă doar la pierzare. Iar ceea ce îl califică pe Ulise, potrivit lui Homer, este faptul că el va deveni un nimeni în cursul aventurilor sale. Dar să vedem ceva mai în detaliu istoria calificării eroului din Itaca.

Vorbim despre eroul care şi-a făcut un nume prin vitejia sa şi prin trucul care a dus la căderea şi jefuirea Troiei. Cetatea Ilionului va arde iar templele sale vor fi desacrate, fecioarele sale violate şi duse în robie, bărbaţii şi bătrânii vor fi masacraţi fără milă, într-o orgie de foc şi sânge care îi va îngrozi pe zei. Drept răzbunare aceştia îi vor împiedica pe eroii ahei să ajungă acasă cu bine. Iar, ajunşi acasă, pe mulţi îi vor aştepta surprize neplăcute.

Ulise și oamenii săi îl orbesc pe Polifem, vas antic

Ulise și oamenii săi îl orbesc pe Polifem, vas antic

Ce a învăţat Ulise din căderea Troiei, opera sa? Nimic. Primul său gest pe drumul de întoarcere este să atace şi să jefuiască o altă cetate. Din nou se dovedeşte a fi un adevărat erou aheu, demn de Ahile, a cărui armură a şi câştigat-o la vremea potrivită. Însă soarta grea ce îi apasă pe ahei, în urma mâniei drepte a zeilor nu îl va ocoli nici pe el, şi se va găsi aruncap pe meleaguri necunoscute de o furtună. Aici un ciclop, fiul lui Poseidon, îi devorează câţiva tovarăşi, iar el şi ceilalţi nu vor scăpa din peştera gazdei lor decât printr-un truc. Ulise evită să se prezinte lui Polifem cu numele său adevărat şi spune că îl cheama Utis (nimeni). Dar ştim cu toţii că el nu este un nimeni, ci marele şi faimosul Ulise. Îndată ce scapă de ciclop şi se vede în corabia sa, la o distanţă sigură, eroul homeric se trezeşte în el şi îi dă de ştire lui Polifem cine este cel care l-a orbit. Însă acest gest se va dovedi de rău augur, pentru că fiul lui Poseidon acum ştie cu cine are de-a face şi are un nume pe care poate să îl blesteme. Toate păţaniile ulterioare ale lui Ulise îşi au originea în acest blestem. Din cauza sa îşi va pierde toţi tovarăşii şi toată mândria, ajungând, într-un final, un om frânt. Dacă ar fi ştiut să rămână Utis (nimeni) ar fi ajuns în Itaca repede şi cu bine, alături de oamenii lui.

Însă Utis este o simplă ficţiune în acest moment al poveştii. Ulise are nevoie de un deceniu de aventuri ca să devină, cu adevărat Nimeni. Va deveni Nimeni tocmai în momentul în care va ajunge la acea periferie a lumii care, fiind defapt centrul, este punctul cel mai scurt spre orice alt punct de pe hartă. Inclusiv spre Itaca sa. În cazul său acest punct este insula feacilor.

Ulise și Nausica, de Jean Veber (1888)

Ulise și Nausica, de Jean Veber (1888)

Ne dăm seama că este vorba despre o periferie, pentru că avem de-a face cu o insulă paradisiacă în occidentul extrem. Iată ce găsim pe acea insulă:

Iar lângă poartă, afară de ogradă, / Vedeai în faţă o grădină mare / De patru fălci. În ea-nflorea tot felul / De pomi frumoşi, şi mari, ba peri, ba rodii, / Ba dulci smochini şi meri cu mere mândre, / Ba verzi măslini. Iar pomii toţi, şi vara / şi iarna în tot anul, nu-şi pierd rodul, / şi lipsă nu-i de el, ci la suflarea / Zefirului sporeşte şi se coace. / Şi tot se trece pară lângă pară, / Măr lângă măr şi strugur lângă strugur / Şi o smochină lângă alta. Acolo / Vedeai sădită şi-o duroasă vie; / Pe-un neteziş într-un sorin pe-alocuri / Se coace via; parte e culeasă / şi strugurii se calcă-n cramă, parte / De floare-i scuturatã şi-are acuma / Ciorchina verde, parte-i pârguită. / La capăt rânduite în tot chipul / Verdeţuri cresc şi înverzesc de-a pururi. (Odiseea, VII, 112-125)

Potrivit mitului vârstelor, anotimpurile nu existau în Vârsta de Aur, la începutul vremii. Atunci oamenii trăiau într-o primăvară perpetuă, şi puteai găsi tot anul roade. Dar după ce s-a sfârşit domnia lui Cronos şi i-a urmat fiul său Zeus, care l-a detronat, titanul a ajuns să domnească departe în vest, peste o Insula Fericiţilor de la capătul lumii, unde merg sufletele eroilor după moarte şi unde se păstrează ceva din epoca binecuvântată de la început. Descrierea insulei feacilor evocă aceste imagini.

Ulise ajunge acolo gol puşcă şi singur. A pierdut tot în cursul peregrinărilor sale. Dar, în cursul şederii sale la curtea regelui el ne va dovedi că a pierdut mult mai mult de atât. La un moment dat, în cursul festinului, când cei din jur încă nu ştiu cine este, îi cere cântăreţului să recite faptele sale de la Troia. Ascultând cântul care evocă faptele sale şi căderea cetăţii reacţia sa este surprinzătoare. Acesta ar fi momentul, pentru un erou, să se simtă mândru de faptele sale. Dar nu şi pentru Ulise:

Aşa cânta maestrul, iar Ulise / S-a pus pe plâns şi lacrimi de sub gene / Pe-obraji îi picurau. Cum o femeie / Cu braţele s-aruncă şi-şi tot plânge / Bărbatul care cade-n faţa oastei / şi a cetăţii lui, când de pieire / Îşi apără copiii şi oraşul; / Cum vede ea că el murind se zbate, / S-aruncă asupra lui bocind cu vaiet, / Dar de la spate-o tot ţintesc duşmanii / Cu lăncile şi-o duc aşa-n robie / Să sufere-n strădanie şi-obidă  / şi-i se topesc obrajii de durere / şi tânguire vrednică de milă, / Aşa plângea de jalnic şi Ulise. (Odiseea, VIII, 526-532)

Enea fuge din Troia, de Pompeo Batoni (1750)

Enea fuge din Troia, de Pompeo Batoni (1750)

O postură ciudată pentru cel care a gândit şi organizat căderea Ilionului. În loc să se identifice cu eroii cuceritori, care ard cetatea cu foc, ucid şi duc în robie, el plânge precum o femeie dusă în robie, care îşi vede căminul distrus de acei eroi şi familia masacrată. Şi, totuşi, nu ar trebui să ne surprindă. Homer ne spune aici că eroul poemului său a ajuns, în cele din urmă, să fie un „nimeni”. Dacă la început el s-a prezentat gazdei sale drept Utis, ştiind bine că este Ulise, acum el se va prezenta noii sale gazde drept Ulise, dar realizând că este Nimeni.

Este vorba despre mai mult decât o simplă lecţie de morală. El este purificat în cursul peregrinărilor sale, ajungând să nu mai reprezinte nimic. El este un erou aheu în lumea profană. Dacă ar încerca să dea buzna într-un spaţiu sacru, păstrându-şi identitatea profană, ar comite sacrilegiu. Dar el şi-a pierdut identitatea, de aceea este calificat să intre în spaţiul sacru, care îl va primi. De aici el poate ajunge, pe corăbiile fermecate ale feacilor, oriunde, într-o singură zi. Aşa se face că de aici se va putea întoarce, iată, acasă.

Acum putem înţelege de ce eroii basmelor pleacă în lume ca să îşi încerce norocul. Ei trebuie să ajungă la capătul lumii, ca să cucerească centrul, iar acea călătorie va fi una iniţiatică, ca să ajungă la ţintă calificaţi pentru misiunea lor.

Să nu pierdem din vedere nici un moment faptul că centrul este un loc extrem de periculos. De acolo începe rânduirea lumii, deci fără un centru sacru, ca punct de reper, nu există ordine cosmică. Însă acest centru nu este decât originea ordinii cosmice, el aflându-se dincolo de aceasta. De aceea, centrul este un punct deosebit de periculos: acolo regulile obişnuite se suspendă. Dacă rânduirea cosmosului înseamnă separarea lucrurilor şi împărţirea lor potrivit unei ierarhii, în centru toate coincid. Aici nu există opoziţie de nici un fel şi domneşte unitatea deplină. Dacă în universul rânduit există o lege care guvernează lucrurile, în centrul de unde provine această lege orice este posibil, pentru că legea cosmică este suspendată.

O societate tradiţională, ce se adună în jurul unui centru spiritual, trebuie să facă faţă la două pericole: haosul primordial care se află dincolo de hotarele ei şi centrul însuşi, în jurul căruia a fost întemeiat şi care îi serveşte drept temelie. Ambele ameninţă cu distrugere, dar oferă, în acelaşi timp, posibilitatea rânduirii cosmice. În fond, acestea două reprezintă două manifestări aparente ale aceleiaşi realităţi, cum spuneam mai sus. Ordinea cosmică se întinde în spaţiul lăsat liber de aparenta scindare în două a acestei realităţi.

Lumea noastră se întinde în spaţiul lăsat liber de separarea apelor superioare de cele inferioare, a formei de materie, a Ideilor de receptacolul doică. Însă scindarea dintre Unu şi Diada indefinită, cum le numeşte Platon, este una iluzorie. O iluzie necesară, totuşi, pentru întemeierea rânduielii cosmice.

Despre societăţile tradiţionale Andrei Oişteanu spune că:

Universul (sau orice microunivers: corpul, casa, satul etc.) este văzut ca fiind într-un echilibru labil, oscilând mereu între starea de Haos şi cea de Cosmos („univers ordonat” în sensul pitagoreic al conceptului kosmos). În societăţile arhaice şi tradiţionale, omul u se comportă ca un spectator pasiv la acest „spectacol cosmic”, ci participă activ, cu mijloace mito-rituale, la regenerarea Cosmosului uzat şi la restabilirea ordinii cosmice care este temporar, uneori ciclic, disturbată. (Andrei Oişteanu, Ordine şi haos, Polirom, 2013, p. 11)

Însă, această viziune este reductivă, pentru că reduce relaţia centru – spaţiu ordonat – periferie la binomul ordine versus haos. S-a pierdut pe drum tocmai ceea ce este mai important: centrul. Sau, mai bine zis, a fost subsumat şi el spaţiului rânduit, devenind un punct al său. Ce-i drept, un punct privilegiat, însă doar un punct alăturat de celorlalte. Ori, centrul nu este parte a spaţiului ordinat, ci punctul în care lumea noastră se deschide spre alte lumi, superioare şi inferioare. Este punctul în care axa lumii străpunge tărâmul nostru. Ajunşi în acel punct noi nu mai suntem pe tărâmul nostru şi de aceea regulile tărâmului nostru nu mai sunt valabile.

Ajunşi în acel punct noi am dat peste o fisură a lumii noastre, prin care putem întrezării alte realităţi. Acesta este secretul oricărui centru spiritual veritabil, iar această taină întemeiază orice societate arhaică.

Trinomul centru – spaţiu ordonat – periferie este echivalent trinomului unitate – uniune – dezbinare. În centru toate coincid într-o unitate ce transcende orice scindare. În spaţiul ordonat toate sunt rânduite într-o uniune bine închegată. La periferie se desfac toate aceste legături prin care se menţine uniunea.

Aşa se face că nu doar apropierea de periferie este periculoasă, ci şi apropierea de centru. Cine se va apropia de acesta fără să fie calificat, va pieri. Cine va ajunge în apropierea sa, fără să ştie ce face, se va afla în pericol mortal. Iată două exemple:

Doi giganţi monstruoşi, fraţi buni, s-au hotărât să ia cu asalt Olimpul şi să târască în robie pe Hera şi pe Artemis. Erau cât se poate de încrezători, pentru că nu puteau fi cădea ucişi decât unul de mâna celuilalt. Astfel, nimeni nu-i putea oprii, nici măcar Zeus, soţul Herei şi tatăl lui Artemis. Însă zeiţa vânătoare a găsit ac şi de cojocul lor. A sărit în mijlocul lor în chip de căprioară, iar cei doi şi-au aruncat asupra sa suliţele, ucigându-se reciproc.

În acest caz avem pedeapsa binemeritată a unora care s-au apropiat de centru fără să fie calificaţi, dorind să îl profaneze. Dar se mai povesteşte că Odin, coborând din Asgard într-una din aventurile sale, a dat peste nouă argaţi ai unui uriaş. Aceştia coseau, iar zeul a aruncat în mijlocul lor o piatră de ascuţit. Sărind cu toţii să o ia şi fără să fie atenţi, şi-au tăiat capetele cu toţii, unul altuia.

Dacă primul masacru îl putem înţelege, pentru că a fost în legitimă apărare, al doilea pare să fie doar un rezultat al răutăţii gratuite. Însă miturile nu trebuie intepretate potrivit regulilor rânduielii morale. Avem de-a face cu două păţanii analoage. În centru contrariile – ca şi contrarii – dispar, pentru că sunt reduse la unitate. De aceea, orice persoană scindată – ca persoană scindată – îşi va găsi sfârşitul acolo. În centru Ulise a spravieţuit şi chiar s-a regăsit într-un loc paradisiac, pentru că în prealabil a fost redus la nimic. Dacă ar fi ajuns acolo ca Ulise, şi nu ca nimeni, s-ar fi prăpădit şi el ca giganţii şi argaţii. În ce ne priveşte, să observăm doar că indiferent cum ajungem aproape de centru, fără calificare suntem pierduţi. Nu contează dacă noi suntem cei care îl luăm cu asalt, sau el se apropie de noi.

Aceasta este, deci, taina „sacrului”. El este în acelaşi timp întemeitor şi rânduitor, dar şi distrugător. Nu există nimic ce să i se opună, ca profan. A văzut că periferia şi centrul, în ultimă instanţă, coincid. Deci haosul exterior nu i se opune, decât aparent. Spaţiul rânduit este rânduit tocmai în funcţie de el. Deci nici acesta nu i se opune. Din perspectiva sacrului, orice opoziţie este iluzorie.

Dar în ce constă calificarea? Cazul lui Ulise ne prezintă chestiunea doar dintr-un singur unghi. Este adevărat că, pentru a ajunge calificat trebuie să ne lepădăm de ceea ce am crezut că suntem. Dar asta nu este tot ce trebuie să ştim. Ca să avem perspectiva justă asupra lucrurilor, să ne amintim de analogia dintre micro şi macrocosmos. Fiecare dintre noi suntem un fragment şi o parte a ordinii macrocosmice, şi în acest fel participăm la unitate. Dar, în acelaşi timp, dintr-o altă perspectivă, sutem o imagine a acestui macrocosmos, fiind noi înşine un microcosmos autonom. Ca participanţi la rânduiala macrocosmică nu avem ce căuta în centru, pentru că avem locul nostru sortit. Ca un microcosmos, însă, găsesc în mine tot ce am nevoie, pentru că tot ce este în univers este şi în mine. Ca microcosmos eu sunt deja un centru.

Calificare, deci, constă în lepădarea de conştiinţa scindată a unuia ce participă la ordinea macrocosmică, la conştiinţa totalizantă a microcosmosului. Reunind şi rezolvând toate contrariile din mine ajung la acea unitate care este unitatea centrului. Voi fi nimeni, pentru că nu voi mai fi cineva anume. Aceasta este purificarea cerută de iniţieri.

Advertisements