Rafael - Cele patru virtuți cardinale

Rafael – Cele patru virtuți cardinale

Este un loc comun al pietății grecești că fericirea este ceva specific zeilor. Tradiţia platonică va continua această linie de gândire şi va afirma că fericirea se poate obţine doar prin asemănare cu zeul. De altfel, această asemănare cu zeul este unul din scopurile principale ale filosofării însăşi. Vituţile sunt instrumentele pe care le avem la dispoziţie să ne formăm în aşa fel încât să fim din ce în ce mai asemănători naturii divine. Cu alte cuvinte, calea spre fericire este trasată de virtuţi.

În acest context Plotin încearcă să lămurească o aparentă dificultate: Dacă virtuţile ne rânduiesc viaţa civică, adică relaţia cu alţii, în ce fel pot fi ele şi instrumente de purificare? Nu este, oare, purificarea o detaşare de cele de jos în favoarea celor de sus? Pentru început să ne amintim care sunt cela patru virtuţi şi care este rostul lor.

Sufletul nostru cunoaşte trei tendinţe fundamentale: una în jos, spre ceea ce îi este inferior, una în sus, spre naturile superioare şi una expansivă. Fiecare din aceste trei tendinţe se cuvine guvernată de câte o virtute specifică. Cumpătarea (sophrosune) ţine în frâu partea apetitivă a sufletului, care îl orientează în jos. Înţelepciunea (phronesis) se civine să guverneze partea raţională a sufletului, care îl orientează spre naturile divine. Curajul (andreia) este virtutea părţii irascibile a sufletului, prin care acesta, în slujba părţii raţionale, ţine în frâu acele porniri care l-ar rupe de ordinea divină. Dacă fiecare tendinţă a sufletului este la locul ei, împlinind propriul rost, sufletul este drept. Virtutea dreptăţii (dikaiosune), deci, se referă la întreg ansamblul şi la relaţiile dintre părţile acesteia.

Un om care posedă aceste virtuţi şi care, astfel, a făcut ordine în sufletul său, devine un cetăţean în sens adevărat, pregătit să guverneze şi să fie guvernat, după caz. Asta pentru că un am ca acesta ştie atât să guverneze, prin experienţa părţii raţionale a sufletului său, cât şi să se supună unei guvernări, prin experienţa părţilor inferioare ale sufletului său, ce au fost puse la locul lor. Dar un cetăţean care nu şi-a făcut ordine în suflet nu va fi cetăţean decât pur formal. El nu va fi util societăţii, din contră. De aceea, aceste virtuţi se numesc „civice”.

Dar sunt acestea singurul fel de virtuţi? Plotin, un atent cititor al lui Platon, crede că nu. Iată ce spune filosoful de la Atena:

Nu este cu putinţă ca cele rele să piară, căci este nevoie să existe întotdeauna ceva opus binelui şi nici nu pot sta împreună cu zeii, aşa că dau de nevoie târcoale firii muritoare şi locului acestuia. De aceea şi trebuie să încercăm să fugim de aici într-acolo cât mai repede. Or, fuga înseamnă a deveni, după putinţă cât mai asemănător divinităţii, după cum asemănare înseamnă a deveni drept şi sfânt cu înţelepciune. (Theaithetos, 176a-b)

Aici se pune semnul de egalitate între asemănarea cu divinitatea, pe măsura posibilităţilor naturii umane, şi fuga de cele lumeşti. O astfel de fugă de cele lumeşti poate fi identificată cu procesul de purificare care îl va face pe filosof demn de a se alătura tagmei divine. Ori, Platon identifică purificarea filosofului cu practicarea virtuţilor şi cunoaşterea (Phaidon 69c). Cum se împacă asta cu rostul civic al virtuţilor? Plotin găseşte un indiciu în dialogul pe care tocmai l-am menţionat:

Dintre toţi aceştia, cei mai fericiţi, cei care merg în locul cel mai bun, sînt cei care au practicat această virtute socială sau civică numită cumpătare şi dreptate, virtute izvorâtă din deprinderi şi din practici lipsite de filosofie şi de cuget. (Phaidon 82a) p.98

„Toţi aceştia” despre care este vorba aici sunt cei a căror suflete nu pleacă spre Hades după moarte, pentru că au fost prea ataşate de cele materiale. Spectrele lor pot să bântuie printre morminte, iar ei sunt pasibili de o nouă încarnare, în funcţie de viaţa pe care au dus-o şi ataşamentele formate. Unii se vor întoarce ca fiare de pradă, alţii ca dobitoace de tot felul. Dintre aceştia cei care au practicat virtutea civică se pot întoarce într-o încarnare mai bună decât alţii

Pentru că, dată fiind natura lor, le revine în chip firesc să ajungă iarăşi printre fiinţe grupate într-o comunitate bine rânduită, ca de pildă albinele, viespile sau furnicile, sau chiar să se întoarcă în lumea semenilor lor, apărând printre ei ca omeni de treabă. (82b)

Trecând peste ironia cu albinele şi alte asemenea, să observăm că virtutea civică se potriveşte omului de bine şi că acesta nu o va practica din cunoaştere, ci doar din deprindere. Adică virtuţile îi vin prin influenţă exterioară, nu din interior. În comparaţie cu adevărata virtute, cea a omului de bine nu este decât o umbră jucată pe perete (Phaidon 69a, aluzie la mitul peşterii din Republica). Ba chiar Platon merge până acolo încât o numeşte, în acelaşi loc, o virtute potrivită pentru sclavi.

Platon, deci, sugerează că există virtuţi dincolo de cele civice atunci când spune că asemănarea cu zeul înseamnă fugă de cele de aici, în condiţiile în care asemănarea cu zeul se face prin virtuţi. Acestea nu pot fi cele civice, care ne integrează în corpul social. De asemenea, calificând virtuţile despre care vorbeşte la un moment dat drept civice (Phaidros 82a 11-b 2) pare să indice, pentru Plotin, faptul că există virtuţi care nu sunt astfel. Acestea trebuie să fie cele care purifică. Pornind de la această lectură filosoful de la Alexandria va elabora o adevărată scară a virtuţilor.

Prima distincţie ierarhică va fi cea între virtuţile civice şi cele care curăţă. Însă, în urma purificării sufletul nu ajunge la binele său, pentru că de la natura sa sufletul poate tinde fie spre bine fie spre rău, deci el nu este nici bun nici rău în sine. Dacă sufletul curăţat ar fi bun prin natura sa, atunci nu ar putea cădea. Dar din moment ce sufletele noastre, spre deosebire de zei, se află în trup, este evident că ele nu sunt bune în sine, deci nu este suficientă o simplă purificare.

Plotin

Plotin

Binele sufletului este ceea ce se acordă cu natura sa, iar răul său este contrarul. Evident, Plotin se referă la inteligibil ca fiind de natură înrudită cu sufletul, de aceea binele acestuia din urmă este să se orienteze spre inteligibil şi să nu se lase afectat de sensibil. Purificat sufletul este liber să se unească inteligibilului.

Să observăm că numai sufletul curăţat este cu adevărat dea fi numit liber, iar cel aflat în proces de purificare este pe cale de a se elibera. În acest sens, un simplu om de bine rămâne cu adevărat un rob, iar virtutea lui, cum spune Platon, este o virtute de rob. Pe de altă parte, să recunoaştem că la începutul drumului suntem cu toţii doar nişte robi, de aceea primul pas este practicarea virtuţilor ca ceva ce ne vine din afară.

Dar să mergem mai departe. Dacă există o virtute ce ţine de actul purificării sufletului, atunci există şi o virtute ce ţine de sufletul purificat (Enneada I, 1, 4). Prima este inferioară celei de-a doua şi aici deja vedem că pot exista cel puţin trei feluri de virute: cea civică, cea legată de purificare şi cea specifică sufletului purificat. Sufletul poate avea acces la aceste trei feluri de virtute.

Al patrulea grad, şi cel mai înalt, este cel al virtuţilor în starea lor pură, în intelectul divin. Aceste virtuţi în sine sunt cele paradigmatice, celelalte fiind doar proiectarea lor la diferite nivele.

Porfir, discipolul lui Plotin şi editorul scrierilor sale, reia această scară a virtuţilor într-o mică lucrare de sistematizare şi popularizare a învăţăturii maestrului său. Să vedem, în continuare, cum se prezintă cele patru virtuţi la nivelele pe care le-am identificat.

În ce priveşte virtuţile civice, despre asta am vorbit chiar la începutul discuţiei noastre. În ce priveşte virtuţile sufletului aflat în proces de purificare acestea sunt:

cumpătarea, care în acest caz se va referi la faptul de a nu suferi aceleaşi pasiuni, ca şi trupul,

curajul, care la acest nivel constă în a nu te teme să părăseşti trupul,

înţelepciunea, care de data aceasta se va referi la deprinderea de a nu împărtăşi opinii cu trupul, ci a avea activitate de unul singur, ceea ce va fi împlinit prin intelecţia pură,

dreptatea, ce reprezintă deprinderea de a lăsa raţiunea şi intelectul să conducă sufletul, fără ca ceva să i se opună.

În schimb, virtuţile sufletului aflat în actul intelectiv, adică a celui purificat vor fi:

cumpătarea, sau conversia interioară (a sufletului) spre intelect

curajul, adică absenţa pasiunilor, prin care (sufletul) ajunge să se asemene cu cel spre care îşi îndreaptă privirea şi care este lipsit de pasiuni

înţelepciunea, sau contemplarea lucrurilor posedate de intelect

dreptatea, adică împlinirea a ceea ce se cuvine urmărind intelectul şi îndreptând activitatea spre intelect.

În sfârşit, virtuţile paradigmatice sunt:

cumpătarea, este concentrarea în sine însuşi a Intelectului divin

curajul, este identitatea cu sine şi rămânerea la sine (în stare) pură datorită abundenţei de putere

înţelepciunea este intelectul în actul cunoaşterii.

Să mai adăugăm, în încheiere, că în ce priveşte virtutea înţelepciunii, avem de-a face cu înţelepciunea practică (phronesis) în primele două cazuri, dar cu cea teoretică (sophia) în ultimele două. De aceea, în sens strict, doar cel aflat în proces de purificare este un filo-sof, adică unul care tinde spre sophia. Cine şi-a încheiat procesul de purificare şi se uneşte cu natura divină a devenit direct sophos, adică înţelept şi nu doar un iubitor de înţelepciune.

Advertisements