Mormântul lui Pleton, aflat in "Tempio Malatestiano" din Rimini

Mormântul lui Plethon, aflat în “Tempio Malatestiano” din Rimini

Între scrierile filosofului bizantin Georgios Gemistos (Plethon) tratatul său dedicat virtuţilor a avut un succes cu totul remarcabil în mediul renascentist italian. Este un text care nu lasă nici un indiciu că ar fi din pana unui necreştin, iar asta nu a dăunat receptării sale, cu siguranţă. Tratarea subiectului este cât se poate de originală, dar rămâne ferm în coordonatele trasate de tradiţia platonică. Având în vedere că nu există o traducere în lima română a tratatului m-am gândit să îl fac cunoscut prezentându-i conţinutul.

Potrivit lui Plethon virtutea este dispoziţia care ne face buni. Dar având în vedere că numai Dumnezeu este bun cu adevărat, virtutea înseamnă a-l urma pe măsura posibilităţilor umane. Fiecare dintre virtuţi va fi, astfel, o imitare a ceva din natura divină.

Dumnezeu nu are nevoi, de aceea, a avea nevoi cât mai puţine ne apropie cel mai mult de natura divină. Din contră, a ne lăsa pradă dorinţelor de tot felul ne depărtează de această natură. Cumpătarea ne dispune să imităm natura divină tocmai în această autarhie a sa.

Dumnezeu este imobil prin natura sa, însă noi nu putem fi imobili, pentru că nu se cuvine să fim imobili faţă de binele spre care suntem rânduiţi să tindem. În schimb, imobilitatea divină trebuie imitată de noi prin atitudinea noastră faţă de rău. (Asta pentru că zeul nu are ceva mai bun spre ce să tindă, în schimb noi avem natura divină, ce ne este superioară şi spre care suntem chemaţi să ne îndreptăm.) În felul acesta imităm natura divină în imobilitatea sa, iar această dispoziţie se numeşte curaj.

Deşi este adevărat că avem ceva din natura divină, este la fel de adevărat că avem propriul loc în rânduiala cosmică. A împlini rostul nostru, lăsat de Providenţă, care ne-a aşezat acolo unde suntem, înseamnă a împlini dreptatea.

Din moment ce suntem, ca oameni, animale raţionale, este evident că am fost aduşi pe lume ca să contemplăm rânduiala cosmică şi sensul ei. Aceasta este înţelepciunea.

Pleton, detaliu dintr-un tablou de Benozzo Gozzoli, aflat în Palazzo Medici, la Florența

Pleton, detaliu dintr-un tablou de Benozzo Gozzoli, aflat în Palazzo Medici, la Florența

În altă ordine de idei, virtuţile pot fi deduse şi în alt mod. Omul poate fi considerat în sine sau raportat la ceva exterior sieşi. Virtutea specifică primului caz este înţelepciunea practică, raportată la partea raţională a sufletului, pentru că raţiunea este specifică omului în sine. Atunci când el este raportat la ceva exterior sieşi poate fi raportat la egalii săi, sau la ceea ce-i este inferior. Virtutea specifică primului caz este dreptatea. Atunci când el este raportat la ceea ce-i este inferior poate fi afectat din exterior de lucruri în afara voinţei sale, sau potrivit voinţei sale. Virtutea specifică primului caz este curajul, , iar pentru cel de-al doilea caz este cumpătarea.

Aceste virtuţi generale (γενικαι) pot fi subîmpărţite mai departe în douăsprezece virtuţi specifice (ειδικαι).

Cumpătarea este virtutea prin care suntem autosuficienţi în faţa necesităţilor vieţii. Aceste necesităţi se pot raporta la plăceri trupeşti, la bogăţii materiale sau la glorie. În raport cu plăcerile trupeşti cumpătarea este decenţă, în raport cu bogăţiile materiale liberalitate, iar în rapoprt cu gloria moderaţie.

Curajul este virtutea ce ne face de neclintit în faţa greutăţilor vieţii. Aceste greutăţi pot fi unele asumate voluntar, când urmărim un scop superior. Dar pot fi şi involuntare, atunci când suntem afectaţi de sus sau de semenii noştri. Nobleţea se leagă de greutăţile pe care le suportăm voluntar, tăria de caracter ne ajută în cazul greutăţilor trimise de sus, iar blândeţea în cazul celor ce ne vin de la semenii noştri.

Dreptatea stă în păstrarea locului firesc al fiecăruia în raport cu întregul. În faţa Cerului atitudinea dreaptă este cea de cucernicie. În raport cu semenii noştrii dreptatea stă în civism în sfera publică şi în cinste în sfera privată.

Înţelepciunea practică, sau prudenţa va apărea drept capacitatea de a da sfaturi bune în raport cu semenii noştrii, cunoaşterea naturii în raport cu natura şi fiinţele generate şi drept religie relativ la cele divine.

Obţinem, astfel, o scară a celor douăsprezece virtuţi plethoniene:

Phronesis (φρονησις) – înţelepciunea practică, raportată la partea raţională a sufletului

  1. Theosebia (θεοσεβεια) – religia
  2. Physike (φυσικη) – cunoaşterea naturii
  3. Euboulia (ευβουλια) – capacitatea de a da sfaturi bune

Dikaiosune (δικαιοσυνη) – dreptatea, care, pentru fiecare dintre părţile sufletului, constă în îndeplinirea rolului cuvenit.

  1. Osiotes (οσιοτης) – cucernicia
  2. Politeia (πολιτεια) – civismul
  3. Krestotes (χρηστοτης) – cinstea

Andreia(ανδρεια)  – curajul raportat la partea irascibilă a sufletului

  1. Eupsychia (ευψυχια) – tăria de caracter
  2. Gennaiotes (γενναιοτης) – nobleţea
  3. Praotes (πραοτης) – blândeţea

Sophrosyne (σωφροσυνη) – cumpătarea, raportată la partea apetitivă

  1. Metriotes (μετριοτης) – moderaţia (buna măsură)
  2. Eleutheriotes (ελευθεριοτης) – liberalitatea
  3. Kosmiotes (κοσμιοτης) – decenţa

Însă, atunci când se pune problema urcării acestei scări, Plethon ne propune o secvenţă ce nu coincide întru totul cu ordinea de mai sus. Să vedem, în continuare, această ordine.

Principiul tuturor virtuţilor trebuie să fie decenţa. Rostul acesteia este acela de a face o selecţie între plăcerile ce ne ispitesc în tinereţe. Între acestea le alege pe acelea cu adevărat necesare şi le respinge pe cele nocive. Cât despre cele care nu sunt nocive, ci doar superflue, pe acestea ne învaţă să le ignorăm, pur şi simplu. În felul acesta sunt gustate doar plăcerile necesare, atât în viaţa privată cât şi în cea publică.

Această primă virtute, cu care începem urcuşul dificil spre divin, ne separă de animale şi alte fiinţe inferioare şi ne păstrează în legătura noastră cu fiinţele superioare. De asemenea, introduce buna rânduială în haosul plăcerilor.

După decenţă urmează, ca a doua treaptă, nobleţea. Aceasta ne va învăţa să suportăm dificultăţile şi durerile ce ne afectează fără voia noastră.

Tăria de caracter ne ajută să mai facem un pas în sus. Aceasta ne va prescrie asumarea unor dificultăţi sau suferinţe hic et nunc, în vederea unui câştig de ordin spiritual sau pentru fortificarea caracterului nostru.

Câştigul pe care îl avem din formarea caracterului cu ajutorul acestora din urmă este că ne învaţă să nu ne identificăm cu trupul nostru, care suferă loviturile, ci cu acea parte a noastră care nu poate fi lovită, fiind impasibilă precum natura divină. Trupul este ceva ce ne aparţine ca un instrument, dar în nici un caz nu se cuvine să ne identificăm cu el şi cu slăbiciunile sale. Numai astfel facultatea raţiunii din sufletul nostru va putea să îşi exercite funcţia de comandă ce-i revine de drept.

De altfel, continuă Plethon, suferinţele vieţii, care ne încearcă, nu pot scăpa bunei rânduieli hotărâte de Providenţă, deci trebuie să aibă un rost pozitiv, chiar dacă noi nu-l putem înţelege încă. La fel de adevărat este că unele greutăţi ne sunt rânduite chiar de Providenţa divină ca să ne purifice de ataşamentele noastre lumeşti. Filosoful din Mistra ne avertizează să nu dispreţuim nici una din aceste două posibilităţi.

Dacă plăcerile şi suferinţele ne tiranizează prin intermediul naturii noastre animalice, grija pentru reputaţia noastră face acelaşi lucru asupra naturii noastre mai autentic umane. Moderaţia ne învaţă să stăpânim cum se cuvine această grijă, care nu este complet greşită. Respectul pentru opinia despre noi a unor oameni a căror opinie merită respectată este important pentru formarea caracterului.

În ciuda a ceea încearcă să ne convingă psihilogia pop a momentului, ruşinarea în faţa unor oameni în faţa cărora merită să ne ruşinăm este un element important al maturizării. Sentimentul vinovăţiei şi al ruşinii nu este mereu ceva pozitiv, dar războiul necruţător dus împotriva lor în cultura self-help, şi nu numai, nu este semnul vreunui progres sau a unei eliberări. Din contră, este semnul unei infantilizări a culturii noastre, care nu mai înţelege să facă loc neplăpcerilor şi greutăţilor esenţiale pentru maturizare. Să nu-ţi pese de ce spun alţii este bun şi sănătos până într-un punt. Dar numai până într-un punct.

Dacă virtuţile enumerate până acum au ajuns să dirijeze viaţa noastră şi alegerile pe care le facem, atunci liberalitatea ne va veni aproape spontan. Din moment ce nu vom fi afectaţi nici de plăceri şi nici de suferinţe, ci vom fi ajuns să ne detaşăm de iluzia identificării cu trupul, bunurile pe care le avem vor fi în posesia noastră şi nu noi în posesia lor. Un astfel de om va putea să îşi închine averea materială cultivării frumosului în artă, dar şi asta cu moderaţie. Există şi aici riscul de a ajunge prizonierul frumuseţii materiale generate de artă.

Blândeţea se cuvine adăugată la cele de până acum, pentru că nu suntem stăpâni decât peste sufletele noastre. Nu suntem stăpâni şi peste sufletele altora. Alţii vor alege ceea ce cred că este bine, după cum îi duce capul, iar noi ar trebui să încercăm să îi convingem să aleagă calea cea bună. Dacă nu reuşim, se cuvine să dăm vina mai degrabă pe lipsa puterii noastre de convingere decât pe vreun defect al celuilalt. Aşa ne îndeamnă Plethon.

Am ajuns deja la jumătatea urcuşului nostru, iar în acest moment ar trebui să ne fie deja clar că a face binele este mai avantajos decât a avea parte de bine şi că este mai bine să fim cinstiţi decât lipsiţi de această virtute. Asta pentru că făcând binele ne conformăm mai mult naturii divine, pe când atunci când nu îl facem ne rupem de aceasta. Făcând binele contribuim la buna rânduială a lumii şi la armonia sa totală, iar astfel avem parte de fericire. Din contră, făcând răul vom introduce rupturi în această armonie, iar aşa ceva nu poate duce decât la suferinţă.

Un om cinstit este cel mai în măsură să dea sfaturi ce merită cu adevărat urmate. El priveşte afacerile omeneşti din perspectiva care trebuie şi părerea lui este cea a unui om cunoscător al celor omeneşti şi nu a unui ignorant.

Însă nu doar cele omeneşti se cuvin cunoscute, ci şi rânduiala naturii. Ajungând să cunoască natura lucrurilor potrivit rânduielii cosmice, filosoful va fi în posesia unei ştiinţe autentice. Ceea ce îl va ajuta va fi înrudirea sufletului său cu fiinţele superioare, din perspectiva cărora va privi rânduiala naturii. Nicidecum din perspectiva fiinţelor inferioare, cum face ştiinţa modernă.

Cunoaşterea naturii lucrurilor va ajuta la atingerea unui grad de civism potrivit naturii umane şi conforme cu locul acesteia în marele lanţ al fiinţei. Civismul este o trăsătură realizată din ce în ce mai desăvârşit odată cu urcarea pe acest lanţ. Fiinţe inferioare omului au in grad scăzut de civism, la fel cum adunarea intelectelor pure (îngerii cosmologiei creştine şi zeii celei păgâne) constituie societatea exemplară. Socieatea umană se găseşte suspendată între acestea, chemată să imite ceea ce o depăşeşete şi fiind mereu ameninţată să regreseze la niveluri inferioare dacă îşi coboară privirea.

Dacă civismul ne leagă pe noi oamenii între noi, cucernicia ne leagă de ceea ce este divin. Este clar că fără aceasta nici civismul autentic nu este posibil. Omul care nu se inspiră din ce-i este superior, va maimuţării ceea ce îi este inferior: adunătura fiarelor.

La capătul urcuşului nostru virtutea religiei ne aduce în compania divinului, asociindu-ne binelui şi făcându-ne părtaşi la fericire. În schimb cel rău rămâne pradă suferinţelor pentru că se asociază răului.

Iată, deci, cele douăsprezece virtuţi plethoniene, în ordinea urcuşului: decenţă → nobleţe → tărie de caracter → moderaţie → liberalitate → blândeţe → cinste → capacitatea de a da sfaturi → cunoaşterea naturii → civism → cucernicie → religie.

Advertisements