Penelopa şi peţitorii  - tablou de Waterhouse

Penelopa şi peţitorii – tablou de John William Waterhouse

Cercetătorii moderni ai vieţii intelectuale a Antichităţii târzii lecturează cu oarecare amuzament exegezele (neo)platonice ale operei lui Homer. Deja Porfir se angajează să scoată la iveală sensurile ezoterice ale unor pasaje din opera poetului orb – în speţă, peştera nimfelor – iar după el alţii se apleacă cu interes asupra acestor poeme epice. Această atitudine, care diferă destul de spectaculos de cea a lui Platon însuşi, este tratată cu oarecare mirare de cercetătorii moderni, pentru care nici nu se poate pune problema ca Iliada şi Odiseea să aibă un sens ascuns.

O astfel de atitudine este explicabilă mai ales prin faptul că trăim într-un mediu cultural care a pierdut contactul nu doar cu acea cunoaştere ezoterică ce întemeiază ştiinţele, ci şi cu dezvoltările exoterice ale învăţăturilor ascunse. Asta este, desigur, o explicaţie, nu o scuză. Dar trebuie să ţinem cont de această stare de fapt dacă vrem să pătrundem tainele a ceea ce ne-a fost încredinţat de generaţiile precedente, ce erau mai aproape de zei. Este contraproductiv să purcedem de la început la descifrarea tainelor ezoterice, atât timp cât nu avem sub noi plasa protectoare a tradiţiilor exoterice. Pânza pe care o ţese maya nu este doar vălul care ascunde adevărul ultim, ci şi cortul în care ne adăpostim, în jurul vetrei, ca să urmărim ridicarea fumului până dincolo de deschizătura din vârf.

De la cel mai umil cort al unui trib „primitiv” şi până la cel mai complex templu, edificiile ridicate de arta umană (ce imită demiurgia divină) ne introduc în tainele ordinii cosmice, orientându-ne. Acesta este rostul unei tradiţii exoterice regulare. În lipsa ei nu avem acces la nimic autentic ezoteric. Fără un exoterism regular nu putem avea acces la ezotericul autentic. Fără cinstirea acordată zeilor nemuritori de noi, ca muritori, nu putem descoperi natura divină ce sălăşuieşte în adâncul fiinţei noastre sublunare.

Pentru a lămuri într-o măsură caracterul şi natura unei tradiţii exoterice îi invit pe cititori să urmărim, de data aceasta, firul poveştii Penelopei. Să rememorăm, pentru început, tradiţiile transmise nouă de Homer şi alţii, înainte să discutăm semnificaţia miturilor purtătoare de adevăr.

O naiadă (studiu) - de John William Waterhouse

O naiadă (studiu) – de John William Waterhouse

Penelopa s-a născut în familia regală a Spartei, fiind fiica lui Icarios şi al naiadei (zână a apelor) Peroboia. La naştere a fost lepădată de tatăl ei, fiind aruncată între valurile mării. Însă un grup de păsări marine au salvat-o şi au îngrijit noul născut. Icarios a recunoscut în acest semn oracolul divin şi şi-a reprimit fiica. Când aceasta a crescut tatăl Penelopei, un bun alergător, a decretat că numai bărbatul care îl va învinge într-o cursă poate avea mâna fetei.

Între timp, verişoara Penelopei, Elena, a crescut şi ea. Eroi din toată Grecia s-au adunat să o ceară de soţie, iar tatăl ei Tindareu – fratele lui Icarios şi rege al Spartei – s-a găsit deodată într-o mare încurcătură. Dacă ar fi ales pe unul dintre peţitori ceilalţi s-ar fi supărat, iar Sparta ar fi fost în pericol. Însă unul din peţitorii Elenei, care a recunoscut îndată dilema regelui şi şi-a dat seama cum ar putea profita de ea, s-a apropiat de Tindareu cu o propunere. Este vorba de prinţul din Itaca, fiul regelui Laertes, Odiseu. Acesta a recunoscut îndată că premiul cel mare nu este Elena şi, de aceea, i-a oferit tatălui acesteia un târg. Dacă îl va ajuta să obţină mâna Penelopei de la Icarios, îi va arăta calea de ieşire din această încurcătură diplomatică. Tindareu a acceptat bucuros (mai bucuros decât Icarios, cu siguranţă) iar sfatul lui Odiesu a fost ca să se tragă la sorţi, dar înainte toţi peţitorii să jure un jurământ, cum că vor accepta rezutatul şi că se leagă să sară în ajutorul celui ales, dacă se va ajunge la conflict armat. Sorţii au căzut pe Menelau, fratele celui mai puternic aheu, Agamemnon. Tindareu s-a grăbut să îl consoleze pe acesta din urmă cu mâna sorei Elenei, Clitemnestra. Odiseu a abţinut ceea ce a dorit şi toată lumea era gata să se întoarcă la căminele lăsate în urmă, în afară de Menelau, care era sortit să ajunga regele Spartei.

Potrivit unei alte tradiţii, Odiseu s-a luat la întrecere cu Icarios şi l-a învins, câştigând astfel mâna Penelopei. În orice caz, tatăl fetei nu vroia să se despartă de ea şi de aceea a insistat ca perechea să rămână la Sparta. Odiseu a rămas cât a rămas, dar apoi şi-a luat soţia şi a pornit spre casă. De-a lungul drumului Icarios insista pe lângă fiica sa să rămână acasă, iar Odiseu a îndurat cât a îndurat, dar în cele din urmă şi-a pierdut răbdarea. A pus-o pe Penelopa să aleagă odată şi pentru totdeauna între el şi tatăl ei. Dacă asta doreşte, să se întoarcă în oraşul ei natal. Dar dacă îl alege pe soţul ei, atunci să îl urmeze. Femeia a răspuns cu un gest, acoperindu-şi faţa cu vălul. Icarios a înţeles din acest gest că îl alege pe Odiseu, şi nu a mai insistat. Tânăra pereche s-a stabilit în Itaca, li s-a născut un fiu, şi ar fi trăit mai departe fericiţi, dacă nechibzuinţa din tinereţe a lui Odieseu nu s-ar fi întors împotriva lor.

Paris a răpit-o pe Elena, iar eroii ahei s-au adunat părăsindu-şi familiile şi patria, ca să traverseze marea şi să ducă un război ce nu va aduce decât distrugere pentru toate părţile. Aheii o obţin pe Elena, distrugând şi jefuind Troia şi atrăgând asupra lor ura zeilor. Aceştia răzbună samavolniciile învingătorilor, care vor cădea pradă furtunilor, sau comploturilor urzite în lipsa lor în propriile cămine.

În mijlocul acestei nebunii (pentru că, atunci când zeii vor să piardă pe cineva, prima dată îi iau minţile) Ulise este împins înainte de un singur scop, să ajungă acasă la soţia şi fiul lui. El porneşte să refacă drumul spre casă, dar în drum îi ies tot felul de piedici: de la pericole de moarte la ispite dulci şi chiar divine. Trece de toate, şi ajunge acasă, unde află că soţia lui, care este moştenitoarea de drept a Itacăi lui Ulise în ochii acelora care îl cred mort pe erou, este asaltată de peţitori, care vor să pună mâne pe regatul şi averea sa. Deghizat în cerşetor, Ulise ajunge la propriul palat, unde Penelopa pare să cedeze într-un final peţitorilor. Le spune acestora că va deveni soţia aceluia dintre ei care va putea să facă ceea ce eroul plecat făcea în tinereţe: să tragă cu arcul prin douăsprezece securi puse în rând. Desigur, peţitorii nu sunt capabili nici măcar să întindă arcul lui Ulise, cu atât mai puţin să ţintească cu el. Doar cerşetorul, care cere să îi fie îngăduit să îşi încerce norocul, reuşeşete să facă ceea ce soţul Penelopei putea să facă. După prima săgeată trasă prin cele douăsprezece securi Ulise îi ia la ţintă pe rând pe cei care i-ai întors casa cu susul în jos, prăduindu-l de averi şi terorizându-i pe cei fideli vechiului stăpân.

Ulise porunceste femeilor sa ia trupurile petitorilor - Nicholas Andre Monsiau

Ulise porunceste femeilor sa ia trupurile petitorilor – Nicholas Andre Monsiau

Însă încercările eroului nostru nu se încheie aici. Penelopa îl mai pune la încercare pentru ultima dată. Îi cere slujitoarei să îi facă patul în afara iatacului. Cu alte cuvinte. Nu îl acceptă în camera conjugală. Ulise este surprins şi mâhnit:

„Mă doare-n suflet ce mi-ai spus, femeie.

Dar cine patul meu s-l mute-aiurea?

Căci anevoie ar fi putut s-o facă

şi cel mai priceput, de n-a fost doară

Vrun zeu care venind cu dinadinsul

L-o fi mutat acolo, că nici unul

Din muritorii vii, oricât de tare

şi june să fi fost, uşor să-l mişte

De loc n-ar fi putut. Că i-o minune

Cu patul meu lucrat cu măestrie

De mine, nu de altul. În ogradă

Crescuse un măslin cu frunze late,

Vânjos şi verde, gros la trunchi ca stâlpul (kion).

În jurui lui eu mi-am zidit iatacul

Cu pietre dese şi-am făcut deasupra-i

Acoperiş şi-am pus canaturi strânse

şi îmbucate bine la intrare.

Am retezat din ramuri tot măslinul

şi l-am tăiat apoi din rădăcină,

I-am netezit tulpina cu arama

Frumos, cu şart şi drept pe ciripie.

Din trunchi făcui picior de pat, cu sfredel

Îl sfredelii şi începui de-aicea

şi meşterii deasupra lui crivatul

Cu flori de-argint, de aur şi de fildeş.

şi peste dânsul mai lăţii curele

Strălucii de porfiră. Iată semnul

De care eu spuneam că i-o minune.

Acum eu nu ştiu, stă la locu-i patul?

Sau cineva, tăind întreg măslinul,

L-o fi mutat cumva în altă parte?”

Aşa vorbi. Şi ea-naintea-acestor

Dovezi întemeiate-a lui Ulise,

Slãbind la suflet şi-n genunchi, deodată

Zbucni în plâns, se repezi de-a dreptul

şi de grumaz cu braţele-l cuprinse.

(Odiseea, XXIII 184-208, trad. Murnu)

Acest pat cioplit dintr-un trunchi de măslin, rămas cu rădăcinile în pământ, a devenit celebru. Ceea ce ne interesează pe noi aici, este că iatacul conjugal, în care se află patul, este la etajul palatului. În timp ce peţitorii sunt ucişi, iar stăpânul de drept i-a ales pe cei credincioşi de cei care l-au trădat, împărţind dreptate, Penelopa doarme în patul ei. La sfârşit este căutată de Euriclea şi doica o roagă să coboare. Penelopa

cum trece pragul

De piatră, intră-n sală şi s-aşază

La celălalt perete. El într-asta,

Proptit de stâlpu-nalt (pros kiona), stătea la vatră

Cu ochii-n jos şi aştepta cuvântul

Femeii lui, când ea-l văzu cu ochii.

Sus Penelopa este singură în patul conjugal, expresie vizibilă a dezechilibrului palatului, iar jos Ulise aşteaptă să poată urca lângă stâlpul central, de lângă vatră. Ca să se întâmple una ca asta stăpâna casei coboară la el.

Aceste gesturi nu sunt întâmplătoare. În coliba primitivă, care ea însăşi este o imagine a ordinii cosmice, vatra este în centru, astfel încât focul central poate trimite fumul, ca o manifestare a axului lumii, din centrul căminului până dincolo de cerul reprodus de acoperiş. De-a lungul acestui ax al lumii se poate accede la lumile superioare, iar, la final, se poate părăsi lumea cu totul.

Dacă patul conjugal se află la etaj, atunci trunchiul copacului din care este cioplit trece prin toată casa, având funcţia de analog al axului lumii. Sala de jos este locul în care cei din regat şi străinii sosiţi pe insulă au acces la rege. Este un loc al întâlnirii, cu funcţii civice, ordonat în jurul stâlpului de lângă vatră. Este un spaţiu în care mulţimea este ordonată într-un regat ce reflectă, în organizarea sa, rânduiala cosmică. Însă ordinea civică de jos este întreţinută printrun rit celebrat pe aceeaşi axă, dar la nivel superior: hierogamia dintre stăpânul şi stăpâna casei. Uniunea consumată „sus” este reflectată în comuniunea civică consumată „jos”. Această comuniune civică se poate referii la judecăţi, când regele împarte dreptate, la ospitalitatea oferită străinilor, sau la ospeţele care adună în jurul stăpânului lor pe războinicii oikosului.

Dacă uniunea consumată „sus” este este afectată de ceva rânduiala regatului este tulburată. Plecarea lui Ulise din patul conjugal duce la samavolniciile de „jos”. Aheii traversează marea urmărind un o feminitate ce îi duce la dezastru. Ulise se întoarce acasă, urmărind o feminitate ce este garantul ordinii şi legitimatorul autorităţii sale civice. Dacă se lasă învis de pericole sau cedează ispitelor pe drum, Itaca rămâne pradă dezordinii. În joc este mult mai mult decât erosul animalic pentru soţia lui şi ataşamentul instincitv faţă de progenitura lor. Ca rege el este imaginea vizibilă a unui principiu cosmic, iar dacă nu va împlinii mandatul cerului (ca să folosim o expresie specifică tradiţiei chineze) haosul va învinge cosmosul. Iubirea profană[1] pentru familia sa nu este decât reflecarea în-trun plan inferior a unor legături mult mai puternice şi mult mai importante. Desigur, modernitea nu mai are acces decât la aceste legături inferiore, fiind pe cale să le piardă şi pe acestea. Dar a judeca un poem premodern potrivit unor astfel de criterii profane este ceva întru totul neavenit.

Euriclea o trezeste pe Penelopa - tablou de Angelica Kauffman

Euriclea o trezeste pe Penelopa – tablou de Angelica Kauffman

Dar să ne întoarcem la legenda noastră. Penelopa doarme în timpul masacrului celor vinovaţi şi a judecăţii lui Ulise, pentru că funcţia ei transcende dreptatea specifică nivelului inferior. Doar atunci când „jos” s-a făcut dreptate coboară. Faptul că ea coboară de-a lungul axei cosmice este important. Înseamnă că va avea funcţie sacerdotală de iniţiere, iar proba la care îl va supune pe străinul care pretinde să îi fie soţ va fi unul iniţiatic. Dacă acest străin este, cu adevărat, soţul ei înstrăinat, atunci va putea dovedi asta prin reamintire. Dacă locul său este „sus” atunci va trebui să dovedească asta prin anamneză.

Cu toţii se miră de răceala aparentă a Penelopei faţă de cel care, iată, a dovedit prin proba arcului că este cine pretinde să fie. Dar ea continuă să îşi apere iatacul conjugal cu gelozie, fără  să ţină seama de cei din jur. Oamenii de bine din jur încearcă să o înduplece cu o găselniţă nouă:

Îl spăl-atunci şi-l unge pe Ulise

La scaldă Evrinoma chelăriţa

Şi-l înţoleşte c-o manta frumoasă

Şi c-un veşmânt. Şi-asupra lui Minerva

Revarsă de la ea mândreţe multă,

De-arată el mai mare şi mai trupeş.

Din creştet lasă plete mari să-i curgă,

Stufoase ca o floare de zambilă.

Din scaldă iese-atunci Ulise-ntocmai

Ca un nemuritor. Din nou s-aşază

Pe scaunul de unde se sculase,

În dreptul doamnei, şi-astfel îi cuvântă:

„Nefericito, mai presus de toate

Femeile te împietriră zeii

Cu sufletul. Nici un-acum ca tine

De rece n-ar fi stat aşa departe

De soţul ei venit acasă după

Nespuse suferinţi îndelungate

Şi după douăzeci de ani. Tu, doică,

Aşterne-mi patul să mă culc eu singur;

Nevastă-mea-i cu inima ca fierul.”

 

Din fericire, Penelopa nu pleacă urechea la sfaturile oamenilor de bine. Ştie foarte bine cine este ea, şi care este rolul ei în această dramă. Iar dacă vom lua aminte la miza acestor acţiuni, sper, o vom înţelege şi îi vom aprecia înţelepciunea. În timp ce ceilalţi judecă potrivit unei înţelepciuni specifice sălii inferioare, ea judecă potrivit unei înţelepciuni superioare, potrivit iatacului de sus. În timp ce toată lumea bună din jur confundă planurile, considerând că dreptatea împărţită „jos” îi legitimează prezenţa „sus”, Penelopa nu cade în această capcană. Eroul care face dreptate în sala de jos prin violenţă nu este calificat să treacă dincolo de acest nivel. Nu Ulise învingătorul este cel care se cuvine să ocupe locul gol din patul conjugal, ci Ulise care a clădit palatul regal. A construi un astfel de edificiu cere cunoştinţe sacre, pentru că a construi înseamnă a repeta creaţia originară. Aceeaşi înţelepciune care stă la temelia cosmosului trebuie aplicată, prin analogie, şi la construirea palatului. Şi tot aceeaşi înţelepciune cosmogonică se cere pentru (re)întemeierea şi guvernarea unui regat.

Ulise trebuie să se dea de trei ori peste cap, ca să zicem aşa, şi să se transforme din eroul răzbunător în eroul cosmogonic. Asta este ceea ce face Penelopa cu el, curăţindu-l de cele de „jos”, pentru a fi apt să urce „sus”. Într-un sens foarte precis şi tehnic, eroina este o figură sacerdotală care îl purifică ritual pe erou.

Să observăm că şi Ulise, deşi mâhnit de ceea ce se întâmplă, se stăpâneşte şi nu se grăbeşte să sară peste etape. El, care a trecut prin atâtea primejdii, şi s-a dovedit un bărbat neînfricat, se lasă oprit de soţia lui şi – foarte important – i se supune: „Tu, doică, aşterne-mi patul să mă culc eu singur; nevastă-mea-i cu inima ca fierul.” Nu foloseşte forţa, deşi a dovedit deja că este suficient de puternic fizic să îşi impună voinţa. Dacă ar fi făcut-o el, sau Penelopa ar fi cedat înainte să îl purifice, ar fi urmat un dezastru care ar fi zădărnicit toate eforturile istorisite de-a lungul poemului, de a reface ordinea tulburată a regatului.

Am văzut că palatul însuşi este rânduit în jurul unei imagini a axului lumii, pe diferite nivele, care reflect nivelele de transcendenţă cosmice. Cât timp axul clădirii este aliniat la axul lumii, iar etajele reflectă nivelele de transcendenţă cosmice avem de-a face cu un microcosm. În virtutea alinierii axului clădirii cu axul lumii binecuvântarea divină poate să coboare peste patul conjugal, peste palat şi peste întreaga Itacă. Dacă axul clădirii nu mai este aliniat cu axul lumii influneţele divine nu mai pot coborâ peste Itaca, iar rânduiala cosmic va fi înghiţită de talazurile înfometate ale haosului.

Deocamdată suntem în momentul în care acest circuit al influenţelor divine este interrupt la nivelul iatacului conjugal. Dacă regele legitim revine şi ritul sacru al uniunii conjugale este reluat totul reintră în corsul său firesc. Dar, dacă eroul sălii de “jos” va încerca să urce, în calitatea sa de erou al sălii de “jos”, distincţiile dintre nivele de transcendenţă se vor amesteca, iar palatal nu va mai vi o reflectare a rânduielii cosmice. În aceste condiţii axul edificiului va înceta să fie o imagine a axului lumii, iar calea influenţelor divine va fi scurtcircuitat. Ulise va trebui să treacă printr-o purificare în cursul acestei ascensiuni, iar Penelopa tocmai asta îi oferă. Din fericire, nici ea şi nici soţul ei nu judecă lucrurile potrivit înţelepciunii care guvernează sala de “jos”.

Acum, că am discutat pe larg semnificaţia probei finale la care soţia îl supune pe Ulise, să ne întoarcem la detaliile pe care le-am pomenit la început şi să vedem cum se leagă diferitele elemente ale legendei.

Vedem deja la naşterea Penelopei că nu avem de-a face cu o fiinţă oarecare. Tema eroului lepădat de tatăl său, şi crescut de animale este bine cunoscută şi larg răspândită. Este cazul lui Romulus şi Remus, al lui Oedip, a lui Paris, sau al lui Cyrus, întemeietorul Imperiului Persan. Astfel de eroi sunt destinaţi la suveranitate, iar Penelopa nu este o excepţie. Am văzut că în cursul Odiseei, ea este încarnarea suveranităţii, la care caută acces în zadar cei care nu sunt rânduiţi să o aibă.

De asemenea, să observăm că ea se naşte a doua oară din mare. Mai precis, din linia care uneşte-desprte uscatul de mare. Această linie de hotar este deosebit de importantă pentru geografia sacră. Până şi babele noastre ştiu să graniţa dintre sate este un loc periculos, dar şi bun pentru operaţii de magie. Asta pentru că este o linie ce desparte două lumi, fiind o manifestare vizibilă a liniei ce desparte lumea noastră de lumea de dincolo. Cu alte cuvinte, este locul în care lumea de dincolo şi cea de dincoace comunică. Deci, Penelopa este o fiinţă născută din părinţi din lumea noastră, dar renaşte venind din lumea de dincolo. Acesta este semnul pe care tatăl ei, inspirat de o înţelepciune divină, îl recunoaşte. Nici nu e de mirare că nu vrea să se mai despartă de ea. Dar soarta Penelopei este de a fi jumătatea eroului predestinat, indiferent de dorinţa tatălui ei. Ea a venit pe lumea noastră cu un rost, iar acest rost trebuie împlinit.

În ce priveşte câştigarea eroinei de către Ulise avem, cum am spus, două tradiţii alternative. Să nu uităm, însă, că nu avem de-a face cu fapte istorice, ci cu adevăruri mitice. Dacă despre un personaj istoric ni se spune un lucru dintr-o sursă, şi altceva dintr-o altă sursă, vom şti că fie una dintre aceste surse greşeşte, fie ambele. În cazul mitului lucrurile stau altfel. Diferite mituri paralele ne dau informaţii preţioase, ce întregesc imaginea, sau ne prezintă acelaşi lucru din perspective diferite. Este şi cazul de faţă. Cu respect pentru Aristotel, principiul noncontradiţiei nu este aplicabil mitului.

Ulise o căştigă pe viitoarea lui soţie printr-o întrecere, pentru că astfel de probe constituie nişte judecăţi prin ordalii. Este modul în care providenţa divină este lăsată să îşi spună cuvântul, iar rezultatul trebuie respectat ca venind de la zei.

Pe de altă parte, Ulise ia parte la peţirea Elenei, într-un moment de slăbiciune şi conformism. În economia operei homerice Elena şi Penelopa sunt cele două femei care pun în acţiune eroii. Elena pune în mişcare Ahaia spre distrugerea multora şi câştigul nimănui, iar Penelopa îl ţine concentrat pe Ulise de-a lungul întregii sale peregrinări spre casă.

Traversarea mării, sau a unei ape curgătoare, este o temă recurentă în mituri, pentru a semnifica trecerea de la non-manifestat la starea de manifestare, sau pentru reabsorbţia manifestatului în originea sa transcendentă. Astfel, cele două femei reprezintă motivaţiile ce îi împing pe eroi într-o direcţie sau alta. Frumuseţea Elena îi cheamă pe Ahei spre pieire în lumea manifestată. Autoritatea sacerdotală a Penelopei îl readuce pe Ulise la linia de plutire şi îl scoate cu capul din vâltoarea devenirii. Dar cu asta depăşim deja domeniul exotericului pentru ezoteric.

Ceea ce ne priveşte pe noi aici este că nesocotinţele tinereţii îl urmăresc pe Ulise şi îi distrug liniştea căminului. În termeni hinduşi, karma adunată în tinereţe va trebui să îşi facă efectul şi să fie consumată. De aceea, Ulise peţitorul Elenei trebuie să ispăşească până se curăţă şi devine cu adevărat demn de soţia care i-a fost rânduită de providenţă.

De altfel, vedem că suntem în domeniul operaţiei karmei, deci în cel exoteric.

Din fericire Ulise a facut un gest în tinereţe care l-a ajutat enorm mai apoi. Este vorba de episodul de pe drumul spre casă. În acel caz o pune pe Penelopa să decidă. Ar fi putut foarte bine să o răpească pe ascuns, sau să îl forţeze pe Icarios să îi lase în pace. În fond era vorba de soţia lui. Cel care este pus să aleagă este, de fapt, Ulise, iar acesta trece cu bine proba. Peste ani şi ani, când peţitorii Penelopei sunt deja morţi şi nimic nu îl mai desparte de patul său, în afara “răcelii” soţiei lui, acel gest din tinereţe se va întoarce ca să îl ghideze pe calea cea dreaptă. În ambele cazuri, deşi vizibil vexat, acceptă să nu iasă din cuvântul doamenei sale. În condiţiile în care am văzut cine este Penelopa în raport cu verişoara sa, Elena, acest gest este cu adevărat inspirat. Iar karma bună din tinereţe îl va ajuta acum să facă alegerea grea, dar corectă.

Găsim aici aplicată magistral principiile specifice pentru karma kanda, legată de exegeza primă a Vedelor (purva mimamsha), adică tradiţia exoterică specifică oricărei tradiţii regulare.

[1] Să observăm că „profanul” este astfel doar într-un sens pur relativ. În fond, nu există nimic în afara sacrului.

Advertisements