Moartea lui Orfeu, tablou de Émile Levy

Moartea lui Orfeu, tablou de Émile Levy

Când baccantele l-au găsit pe Orfeu, plângând încă pierderea iubitei lui, s-au năpustit asupra lui ca să se răzbune. Care era păcatul său în ochii lor? Acela că nu le dădea atenţie şi că, pasăminte, desconsideră neamul femeiesc pentru că nu înţelegea să cedeze farmecelor carnalităţii feminine. Soarta sa este cunoscută. După ce l-au ucis cu sălbăticia setei născute din resentiment, capul cântăreţului şi lira acestuia au plutit pe ape până să fie găsit de acelea care ştiau să îl cinstească mai mult.

Acest mit este, ca multe altele, profetic. Astăzi cei luaţi de apele învolburate ale vremurilor şi obişnuiţi cu un trai dedat în principal, dacă nu exclusiv, celor mai înguste plăceri, îi urăsc pe cei puţini care încă înţeleg să păşească pe ape. Să nu ne ascundem după deget: ceea ce până nu demult era considerat drept moralitate elementară acum e denunţat ca atentat naturaleţe şi spontaneitate. Cu alte cuvinte, a autenticităţii. În numele promovării naturaleţii suntem îndoctrinaţi pe toate căile şi canalele de comunicare, să trăim potrivit celor mai epidermice porniri. În numele toleranţei pentru „diversitate” tot ceea ce nu se conformează proiectului de dizolvare a rânduielii tradiţionale este fie doar denunţat fie, când acest lucru este posibil deja, persecutat cu ajutorul braţului secular.

Baccantele au pus stăpânire pe cultura noastră şi sunt pe punctul de a pune stăpânire şi pe forţa coercitivă a statului. În Occident mai mult ca la noi, dar venim şi noi din urmă.

Dansul bacantelor, tablou de Charles Gleyre

Dansul bacantelor, tablou de Charles Gleyre

Nimic anormal, de altfel. Această situaţie, oricât de neplăcută ar fi pentru noi, cei de orientare tradiţională, este firească. Ajuns la senilitate, ciclul nostru trebuie încheiat, iar asta înseamnă că zidul protector care ne separa de influenţele inferioare trebuie să se surpe. Să nu uităm nici un moment că Marea Operă se împlineşte cu ajutorul mercurului filosofal, al apei care arde, şi care este materia prima din care au ieşit toate câte sunt şi care le dizolvă în sine pe toate.

Marea Operă alchimică este, în fond, o replică a cosmogoniei. Dacă lumea a ieşit din apele primordiale, anterioare oricărei fiinţe particulare, este nevoie ca renaşterea să fie precedată de o curăţire în focul umed al mercurului filosofal, adică al haosului originar. Numai din acel haos va ieşi o nouă fiinţă.

Prin urmare, dacă în plan social şi, iată, şi politic, forţele disoluţiei câtigă teren asta nu înseamnă decât că se crează condiţiile pentru rectificarea ce va porni noul ciclu. Problema pe care ar trebui să ne-o punem este următoarea: ce vom face noi în cursul acestei disoluţii a vechii ordini? Nu este alegerea noastră când anume în cursul ciclului ne naştem şi trăim, dar este în puterea noastră să determinăm atitudinea noastră faţă de momentul pe care Providenţa ni l-a rezervat. Iar dacă este în puterea noastră, înseamnă că este resposabilitatea noastră de a alege: ne vom lăsa căraţi de curent, sau vom păşi pe ape în contra curentului spre originea ciclului de care aparţinem, cu ochii aţintiţi asupra moştenirii noastre paradisiace.

Cu alte cuvinte, avem de ales între a urma lira lui Apollo, sau flautul lui Dionysos.

Dacă alegem cea de-a doua variantă vom rămâne în ton cu lumea şi plăcerile ei. Cei din jur ne vor considera oameni de viaţă şi „adevăraţi”. Dar dacă vom urma exemplul lui Socrate şi a celorlalţi invitaţi la banchetul ţinut de Agathon, adică vom alege să bem cu măsură şi să lăsăm cântăreţele din flaut să plece, ne vom atrage ostilitatea bachantelor.

Nu mă refer aici la neînţelegerea ce vine din partea hoi polloi, care trăiesc după cum apucă, pentru că atâta ştiu. Aceştia, în felul lor, au o anumită inocenţă. În schimb mă refer la acei intelectuali şi artişti, care formează opinia „publică” pentru că au pus stăpânire pe cultura noastră. Aceştia cheamă la continuarea revoluţiei împotriva valorilor tradiţionale, începută cu Reforma, continuată cu revoluţiile politice de tot felul şi desăvârşită de Revoluţia Sexuală. Ei sunt stânga culturală a cărei vrere este lege atât pentru „stânga”, cât şi pentru „dreapta” politică.

Refuzul de a urma curentul implică recunoaşterea câtorva lucruri. Atunci când contemporanii noştrii încearcă să fie cât mai naturali, dând frâu liber celor mai idioate şi distructive vicii, nu se înşeală. Ei chiar îşi urmează natura. Şi anume, îşi urmează natura inferioară, adică sufletul muritor, singura parte a fiinţei lor de care au cunoştinţă şi de care vor să aibă cunoştinţă. Aşa se face că avem această epidemie de suflete obeze şi deformate, care au impresia că sunt pe calea eliberării de orice contrângere. Din nou, nu se înşeală. Dacă eliberarea corespunde alchimicului solve, din cuplul solve et coagula, atunci aceste biete victime ale vremurilor sunt aproape de adevăr. Ori, solve este tocmai operaţiunea pe care mercurul filosofal îl împlineşte în cursul fazei numite „opera la negru”.

Problema este, însă, că, dacă la nivelul ciclului disoluţia este una care pregăteşte o nouă naştere, acest lucru nu este obligatoriu adevărat şi pentru indivizii prinşi în procesul de disoluţie. Din contră, pentru cei care sunt luaţi, pur şi simplu de valurile vremii, baia acidă a focului umed este aducătoare doar de moarte spirituală. Aşa cum un neofit nepregătit va suferi consecinţele nefaste ale nepregătirii de va cuteza să calce pe calea realizării spirituale, cei prinşi în „opera la negru” în care tocmai suntem prinşi la nivelul ciclului vor avea de suferit.

Astfel, dacă am înţeles rostul a ceea ce se întâmplă în jurul nostru potrivit planului Providenţei, nu înseamnă că trebuie să participăm şi noi la acest spectacol trist. Din contră, avem responsabilitatea de a nu o face, fiind conştienţi, în acelaşi timp, că bacantele nu vor fi deloc încântate să vadă că nu urmăm sunetul flautului. Din contră, ne vor privi cu suspiciune întâi, iar mai apoi cu o ură hrănită din belşug cu resentiment. Să nu ne facem iluzii, deci. Nu ne putem ocolii soarta.

Ce este, deci, această pornire de a nega „natura” noastră, pe care o implică urmarea lirei lui Apollo? Potrivit ideologilor subversiei şi a celor care urmează modele culturale, este o pornire antiumană, de a nega tocmai ceea ce ar trebui să fie cel mai firesc. În fond, este natural, de exemplu, să nu te legi de o singură persoană de-a lungul vieţii tale. Nu poţi să nu doreşti şi alte trupuri, iar dorinţa trebuie satisfăcută în mod obligatoriu, pentru ca altfel se vor naşte frustrări. O morală opresivă va crea mase de oameni frustraţi şi nefericiţi. Cam aşa gândesc şi simt cei care au pus stăpânire pe cultura occidentală şi occidentalizată. Cunoaştem cu toţii conţinutul acestor calomnii.

Acest mod de a gândi (sau, mai precis, de a simţi) aduce cu sine, în mod obligatoriu, demonizarea celor dedicaţi unei vieţi în care e prezentă înfrânarea. Dacă cineva predică abstineţa, sau chiar celibatul, asta e, musai, efectul unui defect al său personal. De exemplu Onfray, într-o carte bogată în opinii, dar săracă în argumente, îl acuză pe Apostolul Pavel că ar fi propus celibatul, sau, în lipsa acestuia căsătoria monogamă, pentru că era el însuşi impotent. Pe ce se bazează? Pe nimic concret, ci doar pe părerea sa personală cum că cineva care nu e de acord cu el nu poate fi decât defect. Este chiar nostim să îl vezi pe acest propagandist cât de mândru este de „îndrăzneala” sa iconoclastă. Mda, aşa curaj mai rar, nu-i aşa?

Originea acestei revoluţii sexuale nu este greu de găsit. Prima revoluţie sexuală a avut loc în cursul acelei triste revolte care a fost Reforma Protestantă, care pretindea să readucă în atenţie doctrina mânturii autentică a aceluiaşi Apostol Pavel. Acolo unde această revoltă s-a instituţionalizat s-a impus politic şi prin forţă principiul potrivit căruia celibatul este contrar firii, şi toată lumea trebuie să se căsătorească. Călugăriţele alungate din mănăstirile lor şi târâte în pieţe publice, nu de puţine ori batjocorite, au siţit asta pe pielea lor dezgolită în faţa ochilor târgoveţilor protestanţi.

Iar după toate samavolniciile înfăptuite de această revoluţie contraspirituală istoricii taberei învingătoare s-au prezentat drept veşnicele victime ale autoritarismului Bisericii Romei.

Revoluţionarii de astăzi nu fac decât să facă următorul pas logic. Dacă a ceda impulsurilor înseamnă să îţi urmezi natura, atunci de ce să abolim doar celibatul. Nu este, oare, căsnicia heterosexuală monogamă, ca spaţiu exclusiv al vieţii sexuale, o instituţie nefirească? De ce să nu-ţi urmezi impulsurile până la capăt, şi să faci tot ceea ce dictează firea – adică impulsurile cărnii?

Iată calea care a dus la baccanalia de astăzi!

Lucrurile vor deveni şi mai clare dacă ne amintim că, potrivit mitului lui Prometeu, omului îi revine traiul într-o comunitate care respectă căminul conjugal şi îşi găteşte hrana la foc. În fond, refuzul lui Zeus de a dărui focul oamenilor echivala cu condamnarea lor la o viaţă de fiară, care îşi devorează hrana crudă.

În faţa acestei sorţi omul are două ieşiri posibile: una a întoarcerii între zei, prin renunţarea la bucuriile efemere ale traiului cetăţii. Aceasta este calea mâinii drepte a tradiţiei apolinice. Cealaltă este calea revoltei împotriva normelor sociale, care ţin închegată comunitatea, ordonând-o într-o cetate, după modelul rânduielii cosmice. Aceasta este calea mâinii stângi. Baccantele de ieri erau faimoase pentru că, în sălbăticie, sfâşiau şi devorau animalele ce le cădeau în mâini. Acesta este un exemplu de refuz simbolic al darului prometeic al civilizaţiei focului, care cere ca hrana să fie gătită. Bacchanalia de astăzi refuză norma impusă de darul lui Zeus, Pandora, potrivit căreia erosul fizic este rânduit pentru patul conjugal.

În aceste condiţii devine clară şi originea şi miza unor „spiritualităţi” postmoderne, care propun să depăşească vechea paradigmă a mânii drepte, care vedea asceza ca parte integrantă şi obligatorie atât a realizăă spirituale, cât şi a ordinii sociale. Respectarea rânduelii sociale, concretizată în abţinerea de la plăceri interzise, este condiţia sine qua non pentru o comunitate sănătoasă. Renunţarea la plăcerile legitime (pentru un profan) este condiţia sine qua non pentru realizarea spirituală demnă de acest nume.

Astăzi, însă, ni se propune o cale „spirituală” fără renunţare la plăceri lumeşti. Această aşa zisă cale modernă a mânii stângi – ce nu are nimic în comun cu calea tantrică a mânii stângi – este o manifestare tipică a forţelor disoluţiei.

Ce este, dar, calea mâinii stângi. Este o practică spirituală hindusă bazată pe încălcarea preceptelor morale ale culturii vedice. De exemplu, sexul extramarital trebuie înfăptuită cu femei din caste inferioare, sau prostituate aflate la mensturaţie, sau alte femei de acest gen. Este evident că o astfel de cale nu are sens decât în interiorul unei culturi care pune preţ pe reguli tradiţionale, pentru că altfel nu mai ai ce să frângi. A practica astăzi sexul în afara rânduielii tradiţionale este o dovadă de conformism şi nu de libertate. Într-o societate în care regula unică este obligativitatea încălcării oricăror norme, calea mâinii stângi încetează să fie operativă.

Bacanta cu struguri, tablou de Ter Bruggen

Bacanta cu struguri, tablou de Ter Bruggen

Motivul pentru care societăţi tradiţionale aruncă jugul înfrânării asupra impulsurilor carnale nu are nimic de-a face cu dorinţa de a domina, ci provine din cu totul altă sursă. Lucrurile vor fi mai clare dacă vom privi la un caz analog, cel al vinului. Consumul de vin în exces este privit cu suspiciune de moralitatea comună, iar unele comunităţi religioase, precum musulmanii şi unii neoprotestanţi îl interzic cu desăvârşire. Pe de altă parte vinul este prezent în rituri sacre, chiar în inima Sfintei Liturghii creştine. De unde această ambivalenţă a sa? În termeni mitologici, vinul este un substitut destinat oamenilor care nu au acce la ambrozia yeilor, care conferă nemurire. Fiind un substitut al unei băuturi atât de sacre, vinul este foarte potrivit pentru rituri importante. Pe de altă parte, este vorba doar de un susbstitut, şi nu de ambrozia în sine. Deci, cineva care doreşte să păşească pe calea care duce la nemurire va trebui să se aşeze la masă cu zei şi să se lepede de ceea ce este destinat muritorilor.

Unde mai pui că prin treptata degenare a umanităţii, din cauza condiţiilor ciclice, uneori este nevoie de interzicerea până şi a substitutului venit de la Dionysos, din acelaşi motiv pentru care zeii nu mai împart nemurirea cu noi. Atunci când abuzurile devin prea dese şi prea mari, chiar existenţa unui substitut, precum vinul, este periculos pentru om. Dacă astăzi vechile îngrădiri nu mai funcţionează, asta nu e pentru că am progresat moral şi ne-am emancipat. Din contră, am degenerat până într-acolo încât nu mai suntem capabili să alegem înţelept nici măcar când regulile sunt explicit. Într-un astfel de stadiu avansat de bestializare regulile morale nu îşi maifac efectul, iar dreptatea (retribuţia justă, după fapte) dispare.

În acelaşi fel, sexul este un susbstitut pământesc pentru experienţe ce îl întrec cu mult şi a căror reflex palid este. Într-un fel, am putea spune că extazul erotic carnal este umbra aruncată în spaţiul sublunar de extazul retragerii în nivele superioare ale sufletului. Dacă unele expereinţe mistice par să se manifeste pentru cei neavizaţi ca nişte extaze erotice, asta nu e întâmplător. Trăirea unirii mistice a sufletului individual cu temeiul său transcendent are o relaţie cu orgasmul sexual analoagă cu relaţia pe care planetele astrologice (celeste) îl au cu metalele alchimice (pământeşti) ce le corepsund, sau ambrozia îl are cu vinul.

În aceste condiţii, apariţia unor pseudospiritualităţi ce fac apel la satisfacerea plăcerilor nu este altceva decât o nouă manifestare a spiritului vremii. Este calea celor ce se tem de efort şi care nu doresc să îşi depăşească condiţia de creaturi supuse generării şi coruperii, dar au pretenţia de a fi şi de a fi consideraţi „spirituali”. Este apelul unor suflete sărăcite, care nu au nici o idee că dincolo de trăirile intense ale sufletului prins în spaţiul sublunar se află posibilităţi şi vocaţii incomparabil superioare şi incomparabil mai profunde.

Nici nu este de mirare că astfel de oameni, care se izolează în carnal şi în limitările sale, vor denunţa şi demoniza ceea ce nu înţeleg. Acest lucru este foarte vizibil în mişcări religioase postmoderne precum wicca şi goddess spirituality,  care se opun moralităţii tradiţionale, pe care o categorisesc drept patriarhală şi opresivă, dar nu înţeleg temeiul real al moralităţii tradiţionale. Totuşi, în apărarea adepţilor acestora mă grăbesc să spun că, din păcate, reducerea religiozităţii la o banală moralitate socială, mai ales după Reformă, nu prea le-a ajutat să descopere sensul real şi originar al moralităţii tradiţionale. Ceea ce numim moralitate burgheză este o degenerare a eticii curteneşti medivale, ce, la rândul ei, este forma exoterică a unei căi iniţiatice cavalereşti.

Însă noi nu suntem obligaţi să urmăm drumul descendent pe care tocmai l-am schiţat. În loc să aruncăm pe fereastră ceea ce nu mai pare să aibă sens într-o lume ca asta, precum principiile moralităţii tradiţionale, se cuvine să aprofundăm ceea ce se află în spatele lor. De la moralitatea exoterică se cuvine să ne ridicăm la spiritualitatea ezoterică pe care o ascunde şi o protejează de ochii profanilor şi profanatorilor.

Fecioara traca gaseste capul lui Orfeu, tablou de Gustave Moreau, 1865

Fecioara traca gaseste capul lui Orfeu, tablou de Gustave Moreau, 1865

În acest timp, în viaţa de zi cu zi să ţinem cont de faptul că fidelitatea conjugală şi celibatul merg mână în mână. O cultură care dispreţuieşte aceasta din urmă, în numele primeia, va ajunge să o dispreţuiască şi pe aceea. Unii dintre noi sunt chemaţi să urmăm calea abstineţei totale, pentru a ne elibera în vederea a aceea ce transcende natura noastră de jos. Alţii suntem chemaţi să practicăm o altă formă de abstineţă, în sensul că trebuie să ne rezervăm persoanei căreia ne-am dedicat. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în ambele cazuri este vorba despre abstinenţă. Diferenţa dintre celibat şi monogamie este una de grad, nu de esenţă. Este schizofrenic (în sensul etimologic) să predici una şi să denunţi cealaltă ca fiind contra firii.

Indiferent că ţintim la realizarea unităţii principiale, sau la replicarea acesteia sub forma armoniei conjugale, se cere o tehnică, sau, pentru a folosi termenul grec: o asceză. Adică va trebui să învăţăm să ne abţinem. Şi va trebui să reînvăţăm asta în fiecare zi. Trebuie doar să identificăm corect vocaţia noastră şi să o urmăm.

Iar astăzi nu mai avem luxul de a ne urma chemarea în aprobarea celor din jur şi a celor care formează opinia publică. Din contră. Dar asta nu înseamnă că nu mai avem obligaţia să o facem. Dar dacă o facem, să nu ne oprim la jumătăţi de măsură. Adică să nu ne oprim la fidelitatea conjugală, dispreţuind celibatul. Nu suntem chemaţi cu toţii la acelaşi lucru. Şi să fim conştienţi de faptul că şi fidelitatea conjugală e o formă de renunţare, deci este ceva „contra naturii”, potrivit mentalităţii curente.

Toate aceste renunţări îşi au rostul lor precis. Ele nu sunt decât nişte mijloace pentru un scop şi nu au valoare în sine. Celibatul este o dedicare completă şi directă scopului suprem. Fidelitatea conjugală este o dedicare reflectării în domeniul pluralităţii a unităţii principiale, sub forma armoniei. De asta şi purtăm inele, a căror formă rotundă evoca plenitudinea unui ciclu, adică a unei lumi.

Advertisements