Urmand exemplul zeilor, tablou de Henryk Siemiradzki

Urmand exemplul zeilor, tablou de Henryk Siemiradzki

Dacă este să credem vulgata boemă tihna căminului domestic este o trădare a dragostei autentice, care trebuie să fie pasională, liberă de orice constrângere şi fără consideraţie pentru consecinţe. Căminul domestic ar fi pentru burghezi neemancipaţi, pe când iubirea adevărată este pentru cei care nu ţin seamă de limite şi reguli.

O urmă de adevăr există în toate aceste prejudecăţi, dar acesta este atât de deformat, încâ rămâne aproape de nerecunoscut. O explicaţie pentru apariţia unei astfel de idioţenii (în sensul etimologic al termenului) ar putea fi aceea că boemii noştri – care între timp au ajuns din artişti şi intelectuali marginali, diriguitorii culturii noastre de masă oficiale şi obligatorii – nu au ajuns să cunoască din rostul mariajului monogam şi heterosexual decât varianta moralistă burgheză. Însă o explicaţie nu este o scuză, iar o idioţenie rămâne o idioţenie.

Din păcate, în urma regresului ciclic, s-a ajuns atât de departe cu uitarea încât rostul transcendent al instituţiilor tradiţionale a fost uitat cu desăvârşire. În aceste condiţii ele sunt justificate cu argumente de ordin utilitar. Auzim, de exemplu, despre familie, că ar fi temelia societăţii, sau că ar fi utilă pentru a creşte copii echilibraţi. Toate acestea, şi alte asemenea, nu sunt decât efecte secundare, dar nu sunt, în nici un caz, justificarea originară a familiei tradiţionale. Dar într-o epocă în care numai astfel de argumente sună inteligibil pentru elitele noastre şi turma pe care o păstoresc, or fi bune şi astea la ceva.

Dacă debandada actuală îşi are rostul său providenţial în logica desfăşurării ciclului, nu înseamnă că trebuie cu toţii să punem umărul la ea. Din contră, atâţi câţi ne vom fi ridicat capul deasupra curentului, ca să privim în contra lui, avem responsabilitatea de a refuza ceea ce ne înconjoară. Asta chiar dacă a înota împotriva curentului înseamnă împotrivire în faţa progresului inevitabil. Din păcate, se pare că pe zi ce trece va trebui să refuzăm din ce în ce mai multe.

Nimic nu vorbeşte mai mult despre starea noastră actuală decât următoarea situaţie. Pe vremuri cei cu o chemare specială trăiau o viaţă de continuă înfrânare, spre deosebire de mulţime, care trăia în lume, în cadrul familiilor. Astăzi este nevoie, din ce în ce mai mult, de o chemare specială să alegi traiul într-o familie, pe când hoi polloi optează din ce în ce mai mult pentru traiul fără responsabilităţi. Dacă se formează uniuni monogame, acestea funcţionează ca participanţii să poată beneficia de cât mai multe avantaje ale sale, aruncând pe fereastră cât mai multe din responsabilităţi.

Shiva si Parvati reconstituie androginul originar

Shiva si Parvati reconstituie androginul originar

Prin urmare, ce este o familie monogamă, formată dintr-un bărbat şi o femeie? Este o manifestare în domeniul pluralităţii a unităţii originare a androginului paradisiac. Ori, unitatea principială se proiectează în domeniul pluralităţii sub forma armoniei. Tihna unui cămin este o realizare, la un nivelel inferior, a unităţii Principiului însuşi în ipostaza sa de androgin originar.

În altă ordine de idei, mariajul este un rit exoteric, ce pune la dispoziţia celor mulţi unele beneficii de ordin inferior ale iniţierii în Micile Mistere. Aceste beneficii sunt de ordin inferior pentru că aplicarea este la nivelul corpului social în toată întinderea sa.

Dacă vom aşeza acest rit exoteric alături de rolul şi rostul iniţierii în Micile şi, apoi, în Marile Mistere, vom avea o idee mai clară despre ce vorbim.

Micile mistere cuprind tot ceea ce se referă la dezvoltarea posibilităţilor stării umane privite în integralitatea ei; ele ajung deci la ceea ce, tradiţional, este denumit ca restaurarea „stării primordiale”. Marile Mistere privesc propriu-zis realizarea stărilor supra-umane: preluând fiinţa din punctul în care au lăsat-o Micile Mistere, şi care este centrul domeniului individualităţii umane, ele o conduc dincolo de acest domeniu, trecând prin stările supra-individuale, dar condiţionate încă, până la starea necondiţionată, singura reprezentând adevăratul ţel, care este desemnat ca „Eliberarea finală” sau ca „Identitatea Supremă”. (René Guénon, Scurtă privire asupra iniţierii, Herald, 2008, p. 269-270)

Prin accederea la Micile Mistere se realizează întoarcerea la stadiul paradisiac al umanităţii originare, o stare androgină. Adică, se reactualizează Vârsta de Aur, de la începutul ciclului acestuia. Prin accederea la Marile Mistere se depăşeşete orice fel de manifestare posterioară unităţii Principiului. În acea stare de non-dualitate Vârsta de Aur este abandonată, pentru a trece dincolo de orice fel de diferenţiere. Dacă prin Micile Mistere redescoperim înrudirea noastră cu zeii, prin Marile Mistere zeii rămân complet în urmă, dispărând la topirea vălului iluziei ce ţine întreaga manifestare în existenţă.

Iniţierea în Micile Mistere este inutilă în cursul Vârstei de Aur, pentru că este starea naturală a omenirii în acea perioadă. Dar după începutul Vârstei de Argint trebuie urmată o cale plină de privaţiuni şi renunţări (la ispitele iluzorii ale existenţei sublunare) pentru a accede la ceea ce strămoşii noştri trăiau în mod firesc. Asta este cu atât mai adevărat pentru Vârsta de Fier, în care ne aflăm.

În virtutea analogiei dintre micro şi macrocosmos, fiecare dintre noi este o reflectare a întregului univers, de aceea cunoaşterea de sine este calea către o veritabilă realizare spirituală. Ceea este specific pentru omul căzut din Vârsta de Aur este starea sa duală, de fragment al macrocosmosului, dar şi un întreg microcosmos. Suntem o parte, într-un anumit snes, dar un întreg, în alt sens. Prin Micile Mistere trecem de la conştiinţa noastră profană, prin care ne vedem ca parte a unui întreg ce ne depăşeşete, şi ne descoperim ca un întreg. Pentru asta, desigur, este nevoie să facem ordine în interior, şi să realizăm armonia cosmică în noi înşine. Asta înseamnă să realizăm microcosmosul în noi. Acesta nu se opune şi nici nu s-ar putea opune rânduielii macrocosmice, a cărei reflectare este.

Ei bine, mariajul este o realizare a armoniei cosmice în domeniul conştiinţei scindate, ce se vede pe sine drept un fragment unei lumi mai mari, ce o depăşeşete. A unii un bărbat şi o femeie într-un microcosm, ce să reflecte rânduiala macrocosmică, are sens doar în domeniul conştiinţei limitate şi limitante a fiinţei ce se vede pe sine drept un fragment.

Am putea spune şi că o căsnicie este o prelungire în domeniul fiinţelor căzute a iniţierii în Micile Mistere, dar este vorba de o exoterizare. Prin prelungirea ezotericului, rezervat celor calificaţi pentru iniţiere, în domeniul exoteric, ce include pe toată lumea, se realizează o adaptare prin care se pierde mult, dar acel puţin care se păstrează este un puţin necesar.

În ce fel necesar?

Spuneam că armonia microcosmosul este o reflectare a armoniei macrocosmosului, prin urmare primul nu se poate opune celui de-al doilea, prin chiar natura sa. Ei bine, ordinea socială este parte a ordinii cosmice, pe care, la nivelul său, este chemată să o reflecte. În timpul Vârstei de Aur, când realizarea spirituală la acest nivel este un dat natural, ordinea socială nu este nicidecum ameninţată. Este ceea ce ne spune şi Ovidiu:

Cea dintâi s-a născut vârsta de aur, care de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo lege, respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare in faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. (Metamorfoze, Cartea I)

Realizânda armonia cosmică în interior, armonia socială decurge firesc şi ea. Dar la începutul Vârstei de Argint, adică la cădere, armonia interioară s-a rupt. În aceste condiţii nici armonia socială nu mai poate fi garantată, ca înainte. Armonia interioară se obţine de acum încolo prin exerciţiu spiritual, ce conţine în mod necesar renunţări şi austerităţi de un fel sau altul. Dar ce se va întâmpla cu armonia socială? Am văzut că aceasta fusese o prelungire firească a armoniei interiore în prima Vârstă. Aceeaşi logică rămâne valabilă şi după aceea. Din domeniul ezoteric al Micilor Mistere apare ca o prelungire în exoteric ritul unirii unui bărbat cu o femeie, ca imagine microcosmică a macrocosmosului.

Casatoria principiului solar cu cel lunar, in cadrul Marii Opere alchimice

Casatoria principiului solar cu cel lunar, in cadrul Marii Opere alchimice

Mariajul, este, deci, pentru cei care au conştiinţa scindată, percepându-se ca fragment al unui întreg ce îi depăşeşete. Unii ca aceştia se vor realiza în cadrul unei instituţii din care fac parte şi care îi face parte a unui întreg mai mare. Căsnicia este, astfel, o instituţie ce rezolvă o problemă, perpetuându-i cauzele. De aceea, realizarea spirituală deplină cere o renunţare la o astfel de instituţie, adică celibat. Sau, cel puţin, în sânul tihnei căminului domestic realizarea spirituală deplină este mai dificilă. Între altele pentru că tulbură această tihnă, care, repet, este armonia ce reflecta unitatea originară.

Aceasta este, prin urmare, căsătoria: o imagine în domeniul exoteric al armoniei cosmice, care la rândul său este o manifestare în domeniul pluralităţii a unităţii Principiului. De aceea suntem chemaţi să trăim în cadrul căsniciei, cu excepţia celor care au o vocaţie mai înaltă. A perverti acest fel de trai, sau a-l refuza cu totul, înseamnă a tulbura rânduiala cosmică, în manifestarea sa socială. Orice argument ulterior ţine de consecinţe, şi nu de esenţa lucrurilor.

Am văzut, deci, ce fel de conştiinţă este necesară pentru a realiza Micile Mistere, şi ce conştiinţă este necesară pentru a realiza o căsnicie veritabilă. Ne putem da seama, astfel, de ce această instituţie a ajuns în situaţia în care a ajuns. La sfârşit de ciclu vom avea de-a face cu o pseudo-vârstă ce va fi o pervertire totală a Vârstei de Aur. Fără să intrăm în detalii, asta înseamnă, între multe altele, pierderea conştiinţei de parte a ceva mai mare. Dar nu pentru că degeneraţii sfârşitului Vârstei sumbre vor fi găsit calea spre realizarea spirituală, ci pentru că au ajuns să se vadă autosuficienţi, aşa scindaţi cum sunt.. Dacă oamenii primei Vârste erau autosuficienţi – în sensul în care am văzut – cei din zilele noastre nu sunt decât egocentrici. Nefiind capabili să se vadă nici măcar ca parte a ceva mai mare, nu le este dat să poată forma legăminte ce să reflecte armonia cosmică prin unirea unor părţi complementare. Alienarea izvărâta din egocentrism duce la creaturi antisociale.

În ce sens, deci, pot avea dreptate boemii, care consideră iubirea tihnită a unui cămin burghez drept o trădare a adevăratei pasiuni amoroase? Vedem, de altfel, această mentalitate în cultura promovată de industria de distrat masele, unde sexul în afara căsniciei este tratat drept ceva normal, iar căminul conjugal armonios nu este decât o faţadă pentru te miri ce mizerii umane. Aproape că a devenit un tabu să prezinţi mariajul ca spaţiu al împlinirii şi al bucuriilor. El trebuie să fie, potrivit vulgatei contemporane, o piedică în faţa realizării profesionale şi personale, iar cine nu îşi pleacă capul în faţa acestei prejudecăţi nu este încă suficient de emancipat. Eu aş răspunde la acestea că cine îşi pleacă capul în faţa aşa ceva şi l-a pierdut deja. Şi, din păcate, nu în sensul iniţiatic în care şi l-a pierdut Orfeu.

Prejudecata boemă porneşte de la ceva adevărat, în sensul că dragostea care ia în stăpânire o persoană, devenind o passio în sens etimologic, este calea de acces la nivele ale realităţii care trenscend conştiinţa obişnuită. Despre asta am vorbit cu altă ocazie. În schimb, iubirea conjugală nu este decât o reflectare într-un domeniu inferior al acelor realităţi superioare. În mod concret, avem de-a face, cum spuneam, cu reflectarea în domeniul pluralităţii, sub forma armoniei părţilor, a unităţii Principiului. Dar un cuplu care împlineşte chemarea mariajului este superior, fără doar şi poate, boemilor care aspiră la ceva ce nu au cum să înţeleagă, ci doar intuiesc destul de vag, sau chiar deformează.

O ultimă remarcă. Vedem că o instituţie precum căsătoria nu este abandonată dintr-o dată, ci este înlocuită mai întâi, de facto, cu concubinajul. Aceasta e doar o fază de tranziţie, dezagregarea totală va veni mai târziu. Care ar fi, în aceste condiţii, un argument pentru a prefera căsnicia propriu-zisă, concubinajului? Cu alte cuvinte, dacă ne iubim, de ce mai avem nevoie de o bucată de hârtie? Întrebarea este prostească, şi voi răspunde la ea nu pentru că ar merita un răspuns, ci pentru că în felul acesta am ocazia să mai fac o precizare necesară, ce decurge firesc din ce am spus mai sus.

În ce priveşte relaţia dintre rituri ezoterice şi exoterice Guénon precizează:

Primele sunt rezervate şi nu privesc decât o elită care posedă calificări speciale, pe când celelalte sunt publice şi se adresează fără deosebire tuturor membrilor unui mediu social dat, ceea ce arată foarte bine că, oricare ar fi asemănările aparente, scopul n-ar putea fi în realitate acelaşi. De fapt, riturile exoterice nu au drept scop, precum riturile iniţiatice, să deschidă persoanei anumite posibilităţi de cunoaştere, pentru care nu toţi ar fi apţi; pe de altă parte, este esenţial să se remarce că, deşi în mod necesar şi ele fac apel la intervenţia unui element de ordin supra-individual, acţiunea lor nu este niciodată destinată să depăşească domeniul individualităţii. (René Guénon, Scurtă privire asupra iniţierii, Herald, 2008, p. 121-122)

Ceea ce aseamănă cele două feluri de rituri este faptul că ambele asigură transmiterea unei influenţe transendente, sau supra-individuale, care leagă într-un lanţ neîntrerupt generaţiile până la Vârsta originară, de dinaintea căderii. Tradiţia fiind, în fond, manifestarea veşniciei în timp, sub forma continuităţii. Această influenţă spirituală se transmite, însă, pentru motive diferite. În cazul riturilor exoterice, care ne interesează aici, scopul este acela de a asigura ascendenţa ordonatoare a principiului formal asupra materiei sociale. Relaţia dintre ezoteric şi exoteric este, deci, aceea dintre formă şi materie. Fără influenţa primeia materia socială ar fi lipsită de ordine şi nu ar putea, astfel, să reflecte ordinea cosmică.

De aici rezultă că un simplu concubinaj, care nu are alt temei decât consimţământul părţilor, este lipsit de influenţa spirituală care legitimează o relaţie. Este un atentat împotriva rânduielii cosmice însăşi.

Concubinajul contemporan este echivalentul exact al statului modern şi al teoriei legitimităţii sale în baza unui contract social. Din moment ce omul modern nu mai poate concepe o rânduială transcendentă, singurul fel în care poate legitima ordinea politică este teoria consimţământului părţilor implicate printr-un fictiv contract social. Adică, ordinea politică ar trebui să fie rezultatul consimţământului părţilor, aşa cum concubinajul este o relaţie care nu mai are nimic sfânt, şi rămâne doar cu acelaşi consimţământ liber. Faptul că zisul contract social este pur fictiv – un fel de cuvioasă minciună pentru adormit conştiinţa elitelor care îşi bat capul cu aşa ceva –, pe când concubinajul se poate baza pe un consimţământ real, nu schimbă lucrurile. Logica legitimării este aceeaşi, şi asta contează pentru noi acum.

(Am făcut apropierea de statul modern ca să nu existe nici un dubiu asupra următorului lucru: o „căsnicie” în faţa reprezentanţilor acestuia este complet nulă, fiind o simplă formă de concubinaj. Ea poate fi justificată doar prin beneficiile pe care legile profane îl pot oferi într-o conjunctură sau alta celor ce se prezintă în faţa primarului. Însă şi aceste beneficii sunt pe cale de a fi abandonate, prin asaltul antitradiţional al forţelor disoluţiei, ce luptă cu succes pentru egalizarea mariajului monogam şi heterosexual cu tot felul de alternative născocite de minţile profane şi profanatoare.)

Să aşezăm asta, acum, în contextul a ceea ce spuneam despre genul de conştiinţă pe care le implică domeniul ezoteric şi cel exoteric. Dacă Micile Mistere sunt domeniul conştiinţei sinelui ca un microcosm nescindat, iar domeniul exoteric este cel al conştiinţei scindate, statul modern şi concubinajul contemporan coboară încă o treaptă. Acestea două sunt potrivite pentru cei care nu au nici măcar o conştiinţă scindată, prin care să se perceapă drept o parte a unui întreg ce îi transcende.

Cei cu conştiinţa scindată devin un întreg prin participarea la instituţile tradiţionale. În cazul nostru, un bărbat sau femeie redevin un întreg prin legământul cei îi reuneşte în androginul originar. Membri diferitelor stări, sau caste, împreună edifică un corp social ce reflectă ordinea cosmică, devenind, astfel, un întreg. Asta, desigur, cu condiţia ca armonia să guverneze asupra acelei comunităţi.

Dacă dreptatea este respectată, adică fiecare este la locul său, împlinindu-şi propria vocaţie, atunci cerul şi pământul sunt în armonie, iar apa vie curge de-a lungul muntelui cosmic peste cea de-a doua, spre binele tuturor.

Advertisements