Jean-Simon-Berthélemy-1745-1811-Jean-Baptiste-Mauzaisse-1784-1844-Prometeo-dà-vita-alluomo-1802-Parigi-Louvre.

Prometeu da viata omului, tablou de Jean Simon Berthélemy, Jean-Baptiste-Mauzaisse, 1802, Parigi, Louvre.

Dacă filosofia a apărut în Grecia asta nu este deloc o întâmplare. În acea cultură asistăm la o dezamăgitoare regresie a mitului, înlocuit de legende, care mai păstrează ceva din sacralitatea originalului, dar îl trădează la tot pasul. În faţa acestei situaţii filosofia s-a născut ca o reformă religioasă, ce să reafirme adevărurile transmise prin tradiţie, dar, de data aceasta nu prin simbolurile purtătoare de viaţă, ci prin concepte moarte. Este vorba de un pas îndărăt, dar totuşi necesar, având în vedere stadiul avansat al degenrării ciclice. Prin pitagorism s-a tentat o ultimă reinstituire a Tradiţiei în integralitatea sa, inclusiv politică, dar această ultimă tentativă a fost înecată în sânge de partida democratică din oraşele Magnei Grecia. Forţele disoluţiei au triumfat politic, însă pitagorismul, prin platonism, a readaptat pentru Occident Tradiţia primordială în limbajul raţiunii discursive, cum îl cunoaştem şi astăzi.

Însă aşa degenerate cum sunt, legendele greceşti păstrează şi transmit încă adevăruri importante, care ne pot orienta viaţa. Un exemplu concludent ar fi cel al amazoanelor, care pentru greci erau femei ce-şi renegau feminitatea, comportându-se ca nişte bărbaţi. Adică încălcau buna cuviinţă. Rolul multor eroi greci este de a învinge amazoanele şi a restabili, chipurile, ordinea firească. Potrivit povestaşilor greci amazoanele îşi tăiau sânul drept ca să poată trage cu arcul mai bine. Acest mic detaliu, răstălmăcit ca să se potrivească mentalităţii practice a grecilor, ne dezvăluie cine sunt, în cele din urmă, amazoanele. Sunt creaturi ce pe partea stângă sunt femei, iar pe partea dreaptă sunt bărbaţi. Adică sunt fiinţe ce au revenit la starea originară, înaintea scindării sexelor. Pe scurt, sunt fiinţe paradisiace, ce aparţin mai degrabă Vârstei de Aur originare, decât acesteia. Dacă le vom vedea în această lumină – iar pentru asta nu trebuie decât să privim o gravură renascentistă a androginului hermtic – nu ne vom grăbi să le condamnăm atât de repede.

În ce priveşte originaritatea şi autenticitatea legendarium-ul elen nu se compară cu cel, să zicem, germanic, păstrat în literatura islandeză, sau cu ciclurile irlandeze. Pănă şi ciclul arturian este mai autentic în simbolismul său – dacă ne restrângem la textele originare, ale Evului Mediu. Dar dacă ne obişnuim să privim dincolo de vălul ignoranţei, în care grecii şi-au înfăşurat miturile, putem găsi lucruri relevante. Un caz între altele ar fi cel al lui Prometeu.

Prometeu, Centrul Rockefeller (titanul este reprezentat in varful muntelui cosmic, deasupra cercului zodiacal)

Prometeu, Centrul Rockefeller (titanul este reprezentat in varful muntelui cosmic, deasupra cercului zodiacal – un exemplu clar de hybris modern)

Acest personaj este respectat de mulţi moderni, pentru că ia apărarea oamenilor în faţa zeilor, păcălindu-i pe aceştia din urmă, după care fură pentru noi focul lui Zeus şi este pedepsit pentru ajutorul pe care ni l-a acordat. Hesiod, care ne istoriseşte aceste evenimente în Naşterea Zeilor şi în Munci şi Zile, este ceva mai circumspect. Eu unul nu am de gând să fiu circumspect, ci să contrazic direct şi fără înconjor această interpretare modernă, dând dreptate zeilor, după cum se cuvine, în faţa insolenţei fiului lui Iapetos. O cere nu doar pietatea, dar şi cinstirea pe care o datorăm propriei naturi, ca oameni, după cum vom vedea. Departe de a fi un erou al omenirii, titanul Prometeu a adus pe capul nostru un blestem sub care suntem condamnaţi să gemem până la încheierea ciclului, blestem ce răpeşte ce este mai important în umanitatea noastră: partea care se înrudeşte cu zeii. În fond, mitul lui Prometeu descrie căderea noastră din Vârsta de Aur în cea de Argint, şi începutul istoriei, aşa cum o cunoaştem astăzi.

Pentru început să ne reamintim momentele importante ale legendei titanului şi a sfidării de către acesta a regelui zeilor. Se spune, deci, că la un ospăţ comun pe care urma să îl ia oamenii şi zeii, Prometeu a împărţit victima sacrificiului, aşezând într-o parte oasele, acoperite cu un strat îmbietor de grăsime, iar de altă parte carnea şi măruntaiele acoperite cu stomacul dezgustător al animalului. Zeus, invitat să aleagă a ales grămada care părea mai îmbietoare şi a rămas cu oasele. De aceea grecii ard pe altar oasele pentru zei, dar păstrează pentru ei carnea şi măruntaiele. În fond, pentru Elada antică orice carne ce se găsea de vânzare în piaţă provenea de la un sacrificiu, orice măcelar fiind, în acelaşi timp şi sacrificator. Măcelăria, ca profesie profană, cum o cunoaştem astăzi, nu exista înainte de creştinism.

Ca să răzbune ofensa Zeus a horărât să păstreze pentru sine focul. Adică i-a condamnat pe oameni la un trai de fiare, răpindu-le posibilitatea de a gătii carnea ce le-a rămas din sacrificiile aduse zeilor. Pentru mentalitatea greacă, a mânca carne crudă este trăsătura definitorie a fiarelor, pe când omul mănâncă doar carne (de la un animal sacrificat după cuviinţă) gătită.

Prometeu inlantuit de Hephaistos si Hermes, tablou de Dirk van Baburen

Prometeu inlantuit de Hephaistos si Hermes, tablou de Dirk van Baburen

Prometeu rezolvă problema, furând focul din mijlocul zeilor, şi aducându-l oamenilor. Drept răzbunare Zeus îl exilează în Munţii Caucaz, ferecându-l în lanţuri şi trimiţând zilnic un vultur ce să îi devoreze ficatul. Pe oameni se răzbună trimiţând-o pe Pandora, prima femeie muritoare, lui Epimeteu, fratele lui Prometeu. Aceasta deschide într-o zi un cufăr din care ies toate relele care lovesc astăzi omenirea, rămânând acolo pentru noi doar elpis (tradus de obicei prin „speranţă”). Femeia, ca soţie legitimă, este, deci, un dar/blestem al lui Zeus pentru ofensa titanului.

Până aici legenda hesiodică. Să încercăm să pătrundem, dar, dincolo de vălul legendei şi să vedem dacă este acolo ceva demn de văzut.

Primul lucru care ar trebui să ne reţină atenţia este că Prometeu împarte victima sacrificială, separând ceea ce este rânduit unei semniţii, de ceea ce este rânduit celeilalte seminţii. Având în vedere că tot Hesiod ne spune că zeii şi noi suntem, la origine, o singură seminţie, gestul titanului ne rupe de rudele noastre de sânge. A împărţii astfel un ospăţ înseamnă a efectua o ruptură între meseni. Această ruptură, între oameni şi zei, s-a produs, evident, la sfârşitul Vârstei de Aur.

Împărţeala făcută de Prometeu ne-a lăsat cu ce era mai rău. Asta nu am afla dacă l-am asculta doar pe Hesiod, dar dacă aruncăm o privire asupra tradiţiilor funerare ale grecilor epocii eroice ne vom da seama ce crud am fost păcăliţi, lăsând exclusiv zeilor ce este mai de preţ, ceea ce ni se cuvenea şi nouă, în temeiul înrudirii de care am pomenit. Trupul războinicului grec al epocii eroice este ars pe un rug, la foc potrivit, ca să se consume doar cea ce este perisabil, adică măruntaiele şi carnea, păstrându-se oasele. Dacă focul arde prea puternic într-un loc, este readus la intensitatea potrivită turnând vin peste el. La urmă, oasele albite sunt strânse într-o urnă, care rămâne în neam.

Sacrifice_boar_Louvre_G112Vedem, deci, că jertfa prometeică şi ritul funerar sunt două operaţii opuse. Într-unul se păstrează carnea şi măruntaiele, spre a fi consumate, oasle fiind arse pe altar, în celălalt se ard cele trecătoare şi se păstrau cele durabile. Oasele, deci, sunt ceea ce în trupul muritor evocă veşnicia, fiind păstrate ca memento în neamul eroului căzut. Este ceea ce este păstrat pentru zeii nemuritori, pentru că este ceea ce li se cuvine, ca nemuritori. În schimb, carnea şi măruntaiele ne ţin în viaţă pe noi, bieţi muritori, dar într-o viaţă efemeră. Aşa cum efemeră este şi carnea şi măruntaiele şi tot ceea ce ascundea stomacul acela – şi al nostru. Ceea ce ne-a lăsat Prometeu, iar noi am acceptat, este pecetea efemerităţii şi a morţii.

Reacţia lui Zeus este de înţeles. Oamenii rupţi de zei nu pot fi decât nişte fiare. Este destinul nostru. Dacă prin foc putem crea un trai civilizat, ca substitut al traiului alături de zei de la început, asta nu poate fi decât ceva temporar. Şi, într-adevăr, imediat după ce în Munci şi Zile Hesiod evoca episodul furtului focului de pe Olimp, şi sosirea Pandorei între oameni, ne dă o descriere a celor patru vârste[1], începând cu cea de Aur şi încheind cu sfârşitul celei de Fier, când dreptatea sub forma retribuţiei juste (Nemesis) părăseşte oamenii, iar aceştia vor fi ajuns, în cele din urmă, la stadiul de fiare. Focul a întârziat inevitabilul, dar nimic mai mult.

În cele din urmă, ne rămâne să discutăm pe scurt şi episodul Pandorei. Dacă este să îl credem pe Hesiod – acest moralist prin vocaţie şi temperament –, femeia, ca soaţă legitimă, ne-a fost dată ca dar/blestem de către Zeus, pentru furtul focului. Ea este făcută după chipul zeiţelor nemuritoare, ca să îl ademenească pe bărbat, şi este singurul mijloc prin care acesta din urmă are acces la veşnicie, dacă îi dăruieşte moştenitori legitimi. Aşa să stea lucrurile?

Să observăm că Hesiod ne spune destul de explicit despre episodul cufărului deschis de aceasta, că năpastele care îi apasă astăzi pe oameni nu existau înainte:

Căci mai demult pe pământ trăia seminţia de oameni

Îndepărtată de rele, fără să simtă povara

Bolile care mânat-au spre oameni nălucile morţii

[Căci prin dureri, peste oameni, s-a năpustit bătrâneţea.]

Adică, înainte de aceste fapte oamenii trăiau în Vârsta de Aur. Dacă ţinem cont de acest indiciu, vom înţelege şi rostul Pandorei. Ea nu este prima femeie, dată oamenilor ce până atunci erau doar bărbaţi, ca şi când Vârsta de Aur ar fi cea a bărbaţilor iar celelalte ale ambelor sexe. Dăruirea Pandorei ne vorbeşte despre scindarea androginului primordial, în cele două jumătăţi complementare ale sale.

Asta nu înseamnă că oamenii vârstei de aur erau hermafrodiţi fizic. Dar fiind aproape de zei, realizarea spirituală era pentru ei o stare naturală. Astfel, ei nu au cunoscut acea scindare în două jumătăţi distincte, pe care o trăim noi de atunci în colo. În fond, Micile Mistere, care urmăresc realizarea androginiei originare, ţintesc spre recucerirea stării paradisiace, adică a regăsirii, în  cazul unui individ anume, a Vârstei de Aur.

În altă ordine de idei, fiecare din noi este un fragment al macrocosmosului, de care depinde, dar şi un microcosm autonom şi autosuficient. Deci fiecare dintre noi este o parte, sub un anumit raport, şi un întreg, sub un altul. Conştiinţa noastră profană este cea de fragment al unui întreg, din care facem parte şi raportat la care ne definim. Conştiinţa noastră de bărbat sau femeie este o astfel de conştiinţă scindată, ce ne face parte a unui întreg, şi nu un microcosm veritabil. Iniţierea în Micile Mistere urmăreşte depăşirea acestei condiţii limitate şi limitante, spre a descoperi şi experimenta condiţia noastră de fiinţe autosuficiente, ca microcosm, ce reflectă întregul macrocosm nescindat. Căderea din Vârsta de Aur a însemnat trecerea de la o conştiinţă la alta şi nu neapărat o schimbare de ordin fiziologic. Începând cu Vârsta de Argint realizarea spirituală a devenit o cale ce trebuie urmată cu efort şi dedicaţie pentru a obţine ceea ce înaintaşii noştrii aveau în mod firesc.

Scindarea de care am pomenit este analoagă alteia, despre care ne vorbeşte tradiţia hindusă. Potrivit acesteia, în cursul Satya Yuga nu exista decât o singură castă, ce poartă numele lebădei (hamsa), anumal sacru şi simbol al curăţiei. Această castă reunea în sine ceea ce mai târziu va deveni sacerdoţiul şi aristocraţia. La fel, un alt eveniment analog, este cel al apariţiei anotimpurilor. Ovidiu ne spune (Metamorfoze, Cartea I) că la origine nu exista decât un singur anotimp. Însă începând cu Vârsta de Argint Zeus a introdus patru anotimpuri, scurtând primăvara, de la un an, la doar o pătrime dintr-un an.

Ruperea androginiei primare, de natură spirituală, scindarea socială şi apariţia anotipurilor ne vorbesc toate despre acelaşi lucru, pierderea unei unităţi originare.

Mitul jertfei prometeice, ce este prototipul sacrificiilor civice ale polisului grec, nu este, prin urmare, o explicaţie post factum al ciudatei practici de a oferii zeilor ceea ce este rău şi necomestibil, şi a păstra oamenilor ceea ce este bun şi hrănitor dintr-o jertfă. Din contră, este mitul care oferă explicaţia rostului adevărat al jertfelor religiei civice elene. Aceste sacrificii sunt chemate să aşeze la locul lor zeii nemuritori şi oamenii muritori, în raporturile lor reciproce. Zeilor le revine ceea ce simbolizează veşnicia, iar oamenii trebuie să se mulţumească cu ceea ce se cuvine stomacului.

În aceste condiţii înţelegem de ce înţelepciunea civică greacă pune accent atât de mare pe respectarea zeilor nemuritori, de către oamenii conştienţi de propria situaţie inferioară. În fond, sensul originar al principiului delphic „cunoaşte-te pe tine însuţi” este ceva de genul: „ia aminte că eşti doar un muritor, iar eu, Apollon, în casa căruia intri, sunt un zeu nemuritor – ia aminte să îmi acorzi cinstirea cuvenită”. Aceasta este spiritualitatea omului ce este un fragment al macrocosmosului, iar scindarea dintre zei şi oameni este evocată şi perpetuată de jertfele civice greceşti. Religia civică grecă, împotriva căreia s-a ridicat în revoltă orfismul, pitagorismul, iar mai apoi platonismul, ca mişcări de reformă spirituală, este religia omului căzut din Vârsta de Aur, ce trebuie să îşi amintească mereu de faptul că este căzut.

Tablita orfica

Tablita orfica

S-a repetat mereu, mai ales în mediul academic, că orfismul şi cultele dionisiace ar fi un import din lumea barbară. Este posibil ca tracii sau popoarele Asiei Mici să fi jucat rolul unui catalizator, dar cert este că atât ascetismul orfic, cât şi frenezia dionisiacă se integrează în spiritualitatea greacă, fiind răspunsuri la probleme ridicate de religia civică clasică.

Bacanaliile, în care se sfâşiază de viue o fiinţă, pentru a fi consumată crudă, este, în mod evident un atac direct asupra tabuului religiei civice, pentru care victima sacrificială se dezmembrează doar după ce a fost ucisă cu consimţământul ei, iar carnea se găteşte. Ceea ce fac bacantele se numeşte sparagmos, adică o metodă de jertfă prin care uciderea şi împărţirea victimei se face simultan. Este vorba de o pervertire evidentă a jertfei civice şi a rostului ei. În cazul unui sparagmos este imposibil să împarţi carnea victimei sacrificate în porţii drepte, ori rostul jertfei civice este tocmai de a împărţi după dreptate animalul jertfit, acordând fiecăruia ceea ce i se cuvine: zeilor oasele, iar oamenilor câte o bucată de carne cuventă, tăiată cu grijă de măcelarul/jertfitorul priceput şi cunoscător al rânduielii sociale. Jertfa civică crează şi perpetuează ordinea civică, prin împărţirea hranei în mod drept. Dar în cazul bacanaliei aşa ceva este imposibil, iar participanţii se afundă într-o stare de bestialitate, în care victima este sfâşiată la întâmplare, în aşa fel încât nu se poate forma sau perpetua rânduiala politică normală a cetăţii. Este clar, deci, că bacanaliile depind, pentru sensul şi miza lor, de religia civică pe care o atacă.

La fel cu această cale a mâinii stângi, dacă o putem numi aşa, cultele ascetice ale mâinii drepte, care refuză uciderea animalelor – ceea ce la greci are loc doar în cadrul ritualic al unui sacrificiu – se află în revoltă deschisă faţă de religia civică a polisului. Doar că direcţia acestei revolte este opusă primeia. Dacă frenezia bacanaliilor este o depăşire în jos a limitelor religiozităţii civice, vegetarianismul strict al orficilor este o depăşire a sa în sus. Scopul este de a deveni asemenea zeilor, aşa cum era la început. Din nou, orfismul, dar şi pitagormismul sau platonismul, nu au sens decât în raport cu sistemul religios civic, iar în acest sens este ceva autentic grec. De asemenea, vegetarianismul orfic şi atacul la adresa sacrificiilor polisului nu are nimic de-a face cu vegetarianismului sentimetalist al unui anume tip de stângă culturală contemporană. Scopul nu este respectarea aminalelor ca fraţi şi surori, ci refuzul jertfei prometeice care separă zeii nemuritori de oamenii muritori, confimrând fiecare în starea sa, separaţi în mod iremediabil. Pentru că sacrificiile polisului îl confirmă pe omul muritor în condiţia sa de muritor, condiţia sine qua non a unei căi spre divinizare este refuzul acestor jertfe. Implicit asta înseamnă şi refuzul rânduielii sociale existente, dar nu în numele unei revoluţii socialistoide, a egalitarismului subversiv, ci a regăsirii condiţiei de zei nemuritori, ce ni se cuvine în baza înrudirii de sânge cu cei de care ne-a rupt fiul lui Iapetos. Adică nu distrugerea ierarhiei naturale este scopul, ci urcarea pe această ierarhie.

În felul acesta revolta religioasă de care vorbim nu neagă ierarhiile naturale, ci le confirmă, fiind vorba de o mişcare eminamente conservatoare, chiar reacţionară. Acest lucru va fi reconfirmat iar şi iar, prin acţiunea politică şi militară a pitagormismului, antidemocratic atât în teorie, cât şi pe câmpul de luptă. De aici decurge şi caracterul aristocratic şi conservator politic al eleatismului, ca şi al platonismului. Din păcate intepretările moderne, care încearcă să legitimeze revolta nelegitimă împotriva sacrului şi a tradiţiei, prin recurs la filosofia greacă, în care văd un precedent pentru impietatea de astăzi, pot să ascundă acest lucru pentru mulţi. Revolta filosofiei, este cea a orfismului: o revoltă religioasă şi politică ce priveşte în urmă, la o origine mai bună, în loc să privească înainte la un viitor degenerat.

Ajunşi la acest punct să amintim pe scurt mitul fundamental al orfismului, un alt mit al căderii. Spre deosebire de episodul prometeic, acest mit al căderii se referă doar la crearea omenilor Vârstei de Fier, deci cele două prezintă analogii, dar nu este vorba de situaţii identice. Se spune, deci, că pe când era Dionysos copil, născut din Zeus şi Persefona (şi nu Semele, ca în mitul clasic), a fost ademenit de titani, care au pus mâna pe el, l-au dezmembrat de viu (sparagmos), i-au fiert carnea, după care au fript-o, şi au consumat-o, în afara inimi. Zeus descoperind acestea a fulgerat titanii, iar oamenii Vârstei Sumbre provin din rămăşiţele calcinate a titanilor vinovaţi, amestecată cu carnea divină a lui Dionysos. De aceea oamenii acestei Vârste sunt urâţi de stăpâna Hadesului, pentru că provin din titanii care i-au ucis fiul, dar aceeaşi oameni poarte în ei ceva divin, ce trebuie eliberat de natura titanică. Orfismul este o cale de divinizare prin refuzul naturii titanice violente, încarnată în viaţa politică, şi prin eliberarea divinului nemuritor din noi. Vegetarianismul său este, deci, o alegere religioasă şi politică.

Dacă orfismul a degenerat într-un cult de şarlatani itineranţi, nu este mai puţin adevărat că a deschis calea filosofiei în sensul propriu (şi nu modern) al acesteui termen. Bunăoară, despre Pitagora se şuşotea că ar fi fost autorul adevărat al unor poeme ce circulau sub numele lui Orfeu. Cert este că scopul pitagorismului, ca mişcare religioasă şi politică, este analog cu cel al orfismului. Să ne gândim doar că pitagoricii considerau că există trei feluri de fiinţe raţionale, zei, oameni şi Pitagora, sau că acesta ar fi fost primul care a folosit termenul de filosof, pentru a desemna ceea ce era. Este vorba de acelaşi lucru în ambele cazuri: zeii nemuritori sunt înţelepţi iar oamenii muritori sunt ignornaţi. Filosoful Pitagora şi ai săi sunt aceea care ţintesc spre depăşirea condiţiei de muritor şi ignorant, spre cea de nemuritor şi înţelept. Fiind pe cale, Pitagora nu mai este un simplu om, dar nici un zeu nu este încă. Este un filosof, deci.

Toate acestea ar trebui să dea contextul potrivit afirmaţiei lui Platon, citată adesea:

Trebuie să încercăm să fugim de aici într-acolo cât mai repede. Or, fugă înseamnă a deveni, după putinţă cât mai asemănători divinităţii, după cum asemănarea înseamnă a deveni drept şi sfânt cu înţelepciune. (Theaitetos 176b)

Să punem asta alături de un alt fragment din acelaşi autor:

Într-adevăr, omul trebuie să se deschidă pentru ceea ce s-a numit „idee” şi, plecând de la mulţimea de simţiri, să ajungă la unitatea cuprinsă în actul judecării. Or, aceasta u-i alta decât reamintirea lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva, pe vremea când, în tovărăşia unui zeu, abia de-şi arunca privirea spre cele pe care noi, în viaţa de acum, le socotim reale; ci ochii săi erau ţintiţi spre înalt, către realitatea cea adevărată. De aceea, pe bună dreptate, doar gândirii celui care îndrăgeşte înţelepciunea îi este dat să aibă aripi. Căci, pe cât îi este cu putinţă, ea se îndreaptă neîncetat cu ajutorul aducerii aminte către acele lucruri prin care un zeu, tocmai pentru că le are în vedere, îşi dovedeşte firea lui zeiască. (Phaidros 249c)

Ceea ce îi doresc şi cititorului şi cititoarei acestor rânduri.

Pitagoricii saluta rasaritul de soare, tablou de Feodor Bronikov

Pitagoricii saluta rasaritul de soare, tablou de Feodor Bronikov


[1] Hesiod ne vorbeşte despre cinci vârste: de Aur, de Argint, de Aramă, a Eroilor şi de Fier. Însă Epoca Eroilor nu este decât prima parte a ultimei vârste. Fiecare dintre epoci, fiind un subciclu, este analoagă întregului ciclu. Deci Vârsta Eroilor este acea parte a ultimului subciclu, de Fier, care la nivelul întregului ciclu corespunde Vârstei de Aur. Prin urmare, nu este nici o contradicţie între Hesiod şi Ovidiu (Metamorfoze, Cartea I) şi tradiţia hindusă în ce priveşte numărul Vârstelor.

Advertisements