Hermes Trismegistus (Catedrala din Siena)

Hermes Trismegistus (Catedrala din Siena)

Propun să citim acum un fragment dintr-un tratat hermetic, intitulat Asclepius. Este vorba despre un text ce descrie sfârşitul ciclului egiptean şi distrugerea Egiptului. Interesul meu nu este, desigur, unul de pură curiozitate academică. Din contră, ceea ce ar trebui să ne preocupe, cititnd acest text, este felul în care el spune ceva relevant pentru noi astăzi. De aceea mi-am permis ca în continuarea fragmenului să fac câteva observaţii, legate de vreo afirmaţie sau alta a sa.

Fragmentul este destul de cunoscut, mai ales pentru că Sf. Augustin l-a citat şi criticat în lucrarea sa despre Cetatea lui Dumnezeu. Intepretarea mea este una destul de diferită, cu tot respectul pentru acest părinte al Bisericii mele.

Traducerea este a Mariei Genescu (Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2003.), pe care am folosit-o şi până acum pe acest blog.

Să citim, deci, textul, iar mai apoi vom vedea de ce este actual şi în ce privinţe.

Hermes in mijlocul sufletelor Acheronului, tablou de Adolph Hiremy-Hirschl (1898)

Hermes in mijlocul sufletelor Acheronului, tablou de Adolph Hiremy-Hirschl (1898)

“Uiţi, oare, Asclepius, că Egiptul a fost făcut după chipul cerului sau, mai bine zis, este locul în care cerul însuşi coboară pe pământ, oglindind, aici-jos, rânduiala cerească şi lucrarea puterilor cereşti? Şi dacă e să spunem adevărul adevărat, atunci află că ţara noastră este templul lumii întregi.

Dar, pentru că le stă bine înţelepţilor să ştie dinainte ce se va întâmpla în viitor, există un lucru pe care trebuie să-l cunoaşteţi. Va veni o vreme când se va părea că egiptenii în van şi-au cinstit zeii, că toate sfintele lor rugăciuni au fost zadarnice, iar credinţa lor se va dovedi la fel de nefolositoare ca un pom fără roadă. Zeii vor părăsi pământul nostru, pentru a se înălţa din nou la cer, şi vor lăsa Egiptul pustiu; locurile în care, dintotdeauna, răsunau sfintele litanii, văduvite de zei, vor cădea în paragină. Străinii ne vor cotropi ţara şi pământul; nu numai că nu va mai fi încredere şi cuviinţă faţă de cele sfinte dar, cel mai cumplit va fi că pretinse legi vor interzice religia şi vor pune pedepse aspre pentru orice gest de credinţă sau închinare la zei. Atunci, acest pământ, patria sanctuarelor şi a templelor, se va acoperi în întregime cu morminte şi morţi. O Egipt, Egipt! Din credinţele tale vor rămâne numai poveşti pe care, mai târziu, nici măcar copiii nu le vor crede; nimic nu va dăinui în urma ta decât cuvintele scrijelite în piatră care povestesc despre evlavia şi credinţa ta. Scitul, indianul sau alt barbar din neamurile învecinate va locui Egiptul. Iată, Dumnezeu se mută iar în cer; oamenii, părăsiţi de el, vor muri toţi iar atunci când nu vor mai fi oameni şi când nici Dumnezeu nu va mai fi, Egiptul va deveni deşert.

Acum vorbesc cu tine fluviu sacru, cel mai sfânt dintre fluvii, şi prezic ce se va întâmpla cu tine în viitor. Valuri de sânge vor macula undele tale divine revărsându-se peste maluri şi numărul celor morţi va fi mai mare decât al celor vii; dacă totuşi vor mai rămâne câţiva locuitori, egipteni numai prin limbă, ei vor fi străini prin obiceiuri.

Oare, plângi, Ascelpius? Să ştii însă că se vor întâmpla şi altele, cu mult mai triste. Egiptul însuşi va cădea în apostazie, căci îşi va lăsa religia, întinându-se astfel cu cele mai grele păcate. El, odinioară, pământ sfânt, într-atât de iubit de zei pentru religiozitatea sa încât era singurul loc din lume pe care zeii veneau să-l locuiască, el, care care-i învăţa pe oameni credinţa în sfinţenie, va deveni locul celor mai cumplite fărădelegi. Atunci, sătui de viaţă, oamenii nu vor mai privi lumea cu dragoste, nu o vor mai îngriji cu iubire. Acest Tot, care este un lucru bun, cel mai bun care s-a putut vedea în trecut, în prezent şi în viitor, va sta să piară, oamenii lepădându-se de el ca de o povară; se vor lepăda şi de întreg acest univers, lucrarea neasemuită a lui Dumnezeu în care voinţa lui făcătoare de minuni a rânduit totul într-un spectacol unic, într-o alcătuire armonioasă vrednică, pentru totdeauna, de veneraţie, laudă şi iubire. Şi vor fi preferate tenebrele luminii şi va fi crezută mai de folos moartea decât viaţa; nimeni nu-şi va mai ridica privirea spre cer; omul credincios va fi ţinut de nebun, nebunul va fi numit curajos, obraznicul se va crede înţelept, criminalul va fi crezut om de bine şi cei mai răi vor fi socotiţi cei mai buni. Sufletul şi toate credinţele în nemurirea sufletului, care se pot dobândi în această viaţă, aşa cum v-am învăţat, nu numai că vor stârni râsul, dar vor fi luate şi în deşert. Şi, credeţi-mă, cel care îşi va păstra religia şi credinţa în inteligenţă se va afla în pericol de moarte după lege. Căci, vor scorni şi un alt fel de dreptate cu alte legi. Şi cele sfinte şi evlavioase, pentru cer şi pentru zeii care îl locuiesc, nu vor mai găsi credinţă în suflete.

Iată, zeii se depart de oameni! Sfâşietoare despărţire! Rămân pe pământ doar îngerii nopţii răi, care se amestecă în oameni şi mâna lor este tot timpul deasupra lor; ei împing omenirea mizeră la îndrăzneli pline de cruzime, la războaie, la hoţii, la înşelăciuni şi la tot ce este străin de firea sufletului. Atunci, pământul însuşi îşi va pierde statornicia şi nici pe mare nu se va mai putea călători, nici cerul nu va mai fi brăzdat de mersul stelelor şi astrele se vor opri din drumul lor. Glasurile din cer vor fi nevoite să tacă până când vor amuţi; şi roadele câmpului vor putrezi neculese, iar pământul va înceta să mai rodească; aerul, şi el, se va îngroşa într-o îmbâcseală de nerespirat.

Iată, aşadar, cum va fi bătrâneţea lumii: fără credinţă şi fără religie, o mare harababură în care binele nu va putea fi deosebit de rău. Şi când toate aceste lucruri se vor fi împlinit, o Asclepius, Domnul şi Tatăl, Domnul Dumnezeu cel dintâi, atotputernic şi creator a toate, văzând năravurile rele şi plăcerea de a ucide de pe pământ, prin vrerea sa, care este bunătate dumnezeiască, va încerca să curme aceste păcate, să pună capăt descompunerii universale şi putreziciunii şi, pentru a scoate lumea din greşeala rătăcirii stârpind tot răul, va face să piară această lume, fie printr-un potop, fie că o va nimici prin foc, fie că va răspândi molime îngrozitoare şi fără leac. După aceea, va reda lumii înfăţişarea de odinioară, de la început, ca lumea să fie iar vrednică de slavă şi iubire şi ca Dumnezeu, încă o dată făcător al acestei lumi, să fie preamărit iarăşi, de oamenii care vor trăi atunci, prin cântăro nesfârşite şi binecuvântări neîntrerupte. Iată, aşadar, cum va fi această rîncepere a lumii: restabilirea lucrurilor cu adevărat bune, renaşterea firii întru credinţă şi respect pentru cele sfinte; şi toate acestea se vor întâmpla la timpul hotărât de vrerea lui Dumnezeu, cea făr început, făr sfârşit. Or, voia lui Dumnezeu nu are început, este mereu la fel şi cum este aşa va rămâne.”

Ahasuerus (evreul ratacitor) la sfarsitul lumii, tablou de Adolph Hiremy-Hirschl (1888)

Ahasuerus (evreul ratacitor) la sfarsitul lumii, tablou de Adolph Hiremy-Hirschl (1888)

Ancient-Temple-Egypt[1]1. „ţara noastră este templul lumii întregi”

Am decis să includ şi paragraful care precede apocalipsul propriu zis, pentru că în acest paragraf vom găsi temeiul actualităţii întregii profeţii.

Egiptul este o imagine vizibilă a cerului şi un templu al întregii lumi. Defapt, orice tradiţie regulară este, în acelaşi fel, o imagine completă şi autosuficientă a principiului formator, fiind o redaptare pentru condiţii particulare a Tradiţiei primordiale. În felul acesta, un ciclu istoric particular, precum cel egiptean, cel mayaş, roman sau chinez, este analog ciclului omenirii luat în anasamblu, pe care îl reflectă dintr-o perspectivă anume. Deci, în viruttea acestei analogii, sfârşitul Egiptului ne va da o idee în ce priveşte sfârşitului de ciclu pe care îl trăim şi noi la o scară mai mare.

Asta ar trebui să justifice suficient actualitatea fragmentului pe care tocmai l-am văzut.

Dar, înainte să intrăm în miezul problemei, să ne oprim puţin asupra acestei analogii dintre ciclul omenirii, care se încheie acum şi subciclul particular, la care se referă textul nostru. Să ne gândim doar la cazul unui individ uman. Plotin observă că „pe cât depind de întreg, ei sunt o parte, iar pe cât sunt ei înşişi, sunt propriul lor întreg” (Enneade II, 2, 2). Orice om este un fragment particular al întregului, în ce priveşte natura sa inferioară, cea care se relaţionează la alte individualităţi particulare. Dar el, în esenţa sa, care transcende orice relaţie, este un întreg autosuficient, pentru că reflectă plenitudinea întregului cosmic. Aceasta este doctrina corepsondenţei dintre microcosmosul uman şi macrocosmosul lumii întregi.

O civilizaţie particulară este particulară doar în relaţie cu altele. În sine, adică în esenţa sa, este un tot autosuficient, pentru că, în viruttea unei analogii similare, este o reflectare a întregii rânduieli cosmice. Am făcut referinţă în mod repetat, pe acest blog, la corepsondenţa platonică cosmos-polis-psyche (univers-societate-suflet). Este vorba şi aici de acelaşi lucru.

De aceea este întru totul justificat ca orice civilizaţie, ce nouă ne apare drept o civilizaţie particulară, să se considere buricul pământului. Delphi, de exemplu era considerat, pe drept cuvânt, ca fiind buricul (omphalos) lumii, de către greci. Capitala incaşă se numea Cuzco, adică „buric”, pentru că asta şi era: buricul întregii lumi.

Oicât de arogante ne par, nouă modernilor, aceste pretenţii, ele sunt justificate, dacă le privim din perspectiva corectă. Pentru noi, cei care ne-am obişnuit să vedem doar particularul, o civilizaţie anume nu poate fi decât un fragment al omenirii, şi nimic mai mult. Însă o civilizaţie particulară este mult mai mult decât o civilizaţie particulară: este o replică a întregului, şi în acest fel este autosuficientă. Căderea unei astfel de civilizaţii devine, astfel, o replică a căderii întregii omeniri, pentru că sfârşitul unui subciclu reflectă sfârşitul întregului cilcu din care face parte. Condiţiile particulare pot diferi, într-adevăr, dar nu asta ne interesează pe noi aici. Asta trebuie lăsată în grija modernilor plafonaţi în propria condiţie de moderni.

2. „Zeii vor părăsi pământul nostru”

Zeii sunt o reprezentare, filtrată prin faculatatea imaginaţiei cognitive, a principiilor esenţiale, sau elementare ale lumii. Plecarea lor reprezintă desfacerea legăturilor care ţin împreună cosmosul. Care cosmos? Este vorba atât de micro cât şi de macrocosmos. Deci întreaga triadă cosmos-polis-psyche este implicată. Este adevărat că, în cazul disoluţiei unui subciclu este posibil ca doar ultimi doi să fie implicaţi, dar la sfârşitul cilcului întreg va participa şi natura fizică, după cum îi este rânduită.

De asemenea, atunci când citim texte ce se referă în termeni cosmici la întemeierea sau pieirea unui subciclu, avem de-a face cu o transpoziţie legitimă a trăsăturilor întemeierii şi pieirii ciclului omenirii întregi. Asta în ciuda faptului că în cazul subciclului s-ar putea să nu avem de-a face cu transformări ale naturii fizice.

Thot, zeul egiptean cu cap de ibis, identificat de greci cu Hermes

Thot, zeul egiptean cu cap de ibis, identificat de greci cu Hermes

3. „pretinse legi vor interzice religia şi vor pune pedepse aspre pentru orice gest de credinţă sau închinare la zei”

Atunci când avem de-a face cu sfârşitul unui subcilcu, adică pieirea unei civilizaţii particulare, învingătorii vor juca rolul agenţilor disoluţiei finale, chiar dacă sunt purtătorii unei civilizaţii analoage ca agenţi ai unui alt subciclu. Este şi cazul pieirii Egiptului. Pentru egipteni interzicerea cultului lor echivala cu ruperii cerului de pământ. Pentru cineva ca Sf. Augustin, însă, o lume îmbătrânită şi-a primit moartea ce îi revenea de drept. Din perspective diferite, ambele opinii sunt legitime.

În ce priveşte cazul nostru, însă, lucrurile se schimbă. Noi avem de-a face acum cu sfârşitul ciclului omenirii întregi, ajusă la finele Epocii de Fier, sau Kali Yuga. În acest caz agenţii disoluţiei nu mai sunt şi reprezentanţii unui alt ciclu regular. Ei sunt doar călăi şi atât. În categoria aceasta intră ideologii, artiştii şi alţi schimbaci revoluţionari, revoltaţi, alienaţi, care de câteva secole bune lucrează de zor la defacerea legăturilor ce ţin împreună cerul şi pământul.

Dacă în cazul Egiptului, şi a altor cazuri similare, zeii au părăsit un tărâm ce era o reflecţie a căminului originar al omenirii, Paradisul, de data aceasta avem de-a face cu o desfacere a legăturilor ce ţin împreună întreaga umanitate.

4. „Din credinţele tale vor rămâne numai poveşti pe care, mai târziu, nici măcar copiii nu le vor crede”

Filosofia clasică este obişnuită să se folosească de concepte şi de raţiunea discursivă pentru a avea acces la ceea ce trece dincolo de concepte şi raţiunea discursivă: inteligibilul pur. Dar asta se întâmplă doar pentru că în cursul coborârii ciclice s-a ajuns la momentul în care o faculate inferioară precum raţiunea discursivă a mai rămas disponibilă pentru o astfel de urcare la cele inteligibile. Înainte de această fază istorică facultatea sufletului folosită pentru acelaşi lucru era imaginaţia cognitivă.

Prin imaginaţie cognitivă mă refer la acea facultate uitată a sufletului care traduce în imagini ceea ce transcende orice imagine. Astfel ceea ce se află dincolo de orice reprezentare poate fi reprezentat. Spre deosebire de această imaginaţie cognitivă, imaginaţia profană traduce stimulii trupeşti în imagini pentru a ne reprezenta lumea empirică. Prima naşte mituri care exprimă adevăruri dincolo de orice exprimare, cea de-a doua generează iluzii care înlănţuie sufletul în lumea sublunară.

Analog imaginaţiei, care poate fi superioară şi inferioară, în funcţie de orientarea ei, raţiunea discursivă se poate orienta în două direcţii opuse. Ea poate fi folosită pentru a ridica o minte dincolo de nivelul raţiunii, prin intelecţia directă. Sau, poate fi folosită, pur şi simplu, la transformarea stimulilor primiţi prin simţurile trupeşti în informaţii privind lumea empirică. În primul caz avem de-a face cu raţionalismul clasic al filosofiei propriu zise (adică a platonismului), iar în al doilea caz dăm de ştiinţa modernă. Filosofia clasică este superioară ştiinţei moderne, precum mitologiile tradiţionale sunt superioare fantasmagoriilor unei minţi închise în lumea sublunară.

În aceste condiţii pretenţiile moderne privind superioaritatea ştiinţei moderne în faţa miturilor cosmogonice sunt, în cel mai bun caz, hilare. De fapt, cele două nu au cum să fie comparate. Termenul de comparaţie al ştiinţei moderne este filosofia clasică, pentru că ambele se folosesc de aceeaşi facultate inferioară a cunoaşterii. Miturile tradiţionale se folosesc, însă, de nivele superioare ale sufletului, în speţă de imaginaţia cognitivă. Astfel, nu poate exista un termen de comparaţie între cele două. Nu numai că filosofia clasică este superioară ştiinţei moderne, prin faptul că obiectul studiului său este inteligibilul pur, căreia aceasta din urmă i-a întors spatele. Mai mult decât atât, mitologiile clasice sunt supeioare filosofiei, prin facultatea sufeltească la care fac apel pentru formularea şi transmiterea adevărului.

În aceste condiţii mitoligiile tradiţionale sunt de două ori superioare ştiinţei moderne.

Ce se va întâmpla, însă, cu miturile într-o lume căzută pradă empiricului şi ferecată în lanţurile lumii sublunare? Ele vor supravieţui ca poveşti curioase, lăsate în seama copiilor. De ce tocmai lor? Pentru că potrivit prejudecăţilor moderne, până la iluminism (în fapt, un adevărat „întunecism”) omenirea şi.a trăit copilăria. Abia cu naşterea modernităţii am ajuns, chipurile, la maturitate, deci ceea ce ne-a rămas din epoci precedente e bun pentru cei care încă nu au ajuns la maturitate. Iată cum se face că basmele, de exemplu, sunt considerate ca fiind potrivite pentru copii. Asta în ciuda faptului că oricine le cunoaşte îşi poate da seama că ele nu sunt potrivit pentru copii, decât într-o formă prelucrată de culegători moderni de basme.

Rămânând la băsmuirea populară, aceasta îşi are regulile sale, fiind vorba de o activitate sacră. Nu oricine spune basme, nu oricine este calificat să le asculte şi nu orice moment al zilei sau al calendarului este potrivit pentru acest ritual sacru. Dar pentru raţionalismul modern tot ceea ce este fantastic ţine de copilărie.

5. „dacă totuşi vor mai rămâne câţiva locuitori, egipteni numai prin limbă, ei vor fi străini prin obiceiuri.”

În cazul disoluţiei ciclului egiptean am avut de-a face, într-adevăr, cu transformarea egiptenilor păgâni în copţii creştini. După cum spuneam ceva mai sus, din perspectiva tradiţiei egiptene această transformare poate fi privită în mod legitim ca apostazie. Doar că în acel caz o tradiţie sacră ce şi-a încheiat cursul a fost înlocuită de altă tradiţie sacră. Un subciclu a fost înlocuit de un al subciclu, în cadrula aceluiaşi ciclu.

Însă, sfârşitul ciclului actual al omenirii este mai mult decât înlocuirea unui subciclu ce şi-a trăit traiul, cu un altul. Este vorba de sfârşitul unei omeniri întregi. Astfel, toate tradiţiile sacre vor fi expuse asaltului forţelor disoluţiei. Sub greutatea acestei poveri, tradiţile sacre, ce mai păstrează ceva din moştenirea noastră originară, adică ceva din Epoca de Aur primordială, vor încerca să se adapteze liberalizându-se. În acest fel vor fi corupte de spiritul vremii.

Însă asta nu e totul. Ca reacţie la această liberalizare în interiorul acestor tradiţii vor apărea, ca reacţie, fundamentalismele. Aceste reacţii sunt mai aproape de spiritul respectivelor tradiţii decât liberalismul religios corupător, dar avem de-a face tot cu un răspuns modern la o problemă modernă.

În orice caz, cei mai mulţi vor rămâne aderenţi ai tradiţiilor lor religioase doar cu numele. În obiceiuri şi idei se vor înstrăina de moştenirea lor.

6. „(Egiptul) va deveni locul celor mai cumplite fărădelegi. Atunci, sătui de viaţă, oamenii nu vor mai privi lumea cu dragoste, nu o vor mai îngriji cu iubire. Acest Tot, care este un lucru bun, cel mai bun care s-a putut vedea în trecut, în prezent şi în viitor, va sta să piară, oamenii lepădându-se de el ca de o povară”

Atunci când oamenii vor uita de transcendenţă vor uita tocmai de ceea ce stă la originea şi temelia rânduielii cosmice. Astfel, se vor rupe de rânduiala cosmică, ce din armonie şi frumuseţe se va transforma, pentru ei, în închisoare.

Miturile tradiţionale, alături de înfăptuirea lor concretă, prin ritualurile sacre sacerdotale, aveau ca scop transformarea haosului în cosmos, al sălbăticiunii în spaţiu locuibil. Asta prin rataşarea comunităţii la temelia transcendentă a ordinii. Astfel, tradiţiile sacre au ca scop transformarea omului, dintr-un sălbatic rupt de rânduiala cosmică şi de cea socială, într-o parte integrantă a acestei rânduieli, potrivit unei vocaţii particulare. Maşinăria tehno-ştiinţifică modernă, în schimb, are ca scop transformarea naturii spre a satisface poftele şi viciile omului înlănţuit în empiric. Modernizare şi sălbăticire merg mână în mână.

Prin sălbăticire mă refer, desigur, la neintegrarea în rânduiala cosmică şi socială, care astăzi se manifestă din ce în ce mai pregnant ca sălbăticire chiar în sensul ordinar al termenului. Pentru sălabticul modern, în alienarea sa, lumea este o colecţie de limitări ce se cer învinse, şi nu o colecţie de semne ce să îi arate calea spre ceea ce se află deasupra lumii efemere.

 7.  „vor fi preferate tenebrele luminii şi va fi crezută mai de folos moartea decât viaţa; nimeni nu-şi va mai ridica privirea spre cer; omul credincios va fi ţinut de nebun, nebunul va fi numit curajos, obraznicul se va crede înţelept, criminalul va fi crezut om de bine şi cei mai răi vor fi socotiţi cei mai buni.”

Nu numai că vor fi preferate tenebrele luminii, dar tenebrele vor fi numite lumină, iar lumina întuneric. Actuala întunecare a minţii umane şi-a găsit expresia cea mai clară şi consecventă prin curentul de gândire numit, în mod ironic, iluminism. În schimb, lumina Tradiţiei este percepută, de cei cu mintea întunecată de modernitate, drept întuneric al superstiţiei şi ignoranţei.

În această adevărată anti-rânduială cel care se încăpăţânează să rămână fidel Tradiţiei, prin vreo forma particulară a sa, refuzând dogmele şi prejudecăţile moderne, va fi considerat ca aflându-se în afara convenţiilor normative. Adică va fi luat de nebun. În schimb, cel care se revoltă împotriva transcendeţei şi a armoniei cosmice, care o manifestă în lumea sensibilă, va fi luat de erou.

Asta nu e făr o oarecare ironie. Să ne gândim doar. Avem de ales între pasivitate (adică receptivitate, potrivit sensului etimologic) faţă de ceea ce e sus ce ne face activi faţă de ceea ce e jos şi, pe de altă parte, activism faţă de ceea ce se află sus pentru a deveni pasivi faţă de ceea ce e jos. Prin sus şi jos mă refer la Empyreu şi la empiric. Nu putem fi fie activi fie pasivi. Suntem fie receptivi faţă de Empyreu şi activi faţă de empiric, fie invers. Deci, cei care se laudă cu revolta lor faţă de Dumnezeu şi tot ceea ce El reprezintă sunt cei care sunt în el mai înalt grad sclavi ai vremurilor.

A ne supune rânduielii cosmice, pentru a transforma haosul sublunar într-o armonie de origine divină, este vocaţia noastră ca oameni. Este vorba de o vocaţie sacerdotală, prin excelenţă. A ne închina haosului şi lipsei de formă, pentru a scăpa de responsabilităţile ce ne revin de drept, este atitudinea noastră de robi, care ne alintăm cu gândul că astfel suntem mai liberi. Această alegere stă în faţa fiecăruia dintre noi.

Cât despre cei care am rămas fideli moştenirii noastre primordiale, să-i lăsăm pe cei care au ales cele de jos să se minuneze de ce refuzăm ceea ce ei numesc libertate şi să le plângem de milă pentru robia de care nu sunt capabili să scape. Pentru că fie nu cunosc, fie refuză să cunoască altceva.

8.  „Şi, credeţi-mă, cel care îşi va păstra religia şi credinţa în inteligenţă se va afla în pericol de moarte după lege. Căci, vor scorni şi un alt fel de dreptate cu alte legi.”

În cazul Egiptului, unde am avut de-a face cu încheierea unui subciclu, pentru a fi înlocuit de un altul, legile care au interzis vechea manifestare a Tradiţiei primordiale au fost date de o nouă tradiţie legitimă. Astăzi, însă, situaţia este diferită. Acum, într-adevăr, avem de-a face cu „un alt fel de dreptate cu alte legi”. Acum nu mai este vorba de înlocuirea unor legi sacre cu alte legi sacre, ci cu înlocuirea unor legi sacre cu unele profane.

Despre ce este vorba?

Legile care guvernează o societate sunt legi divine, ce reflectă natura lucrurilor. Nu avem de-a face, deci, cu simple convenţii umane. Asta pentru că rânduiala socială legitimă este cea care reflectă rânduiala cosmică. Putem avea, desigur, adaptări diferite, în funcţie de condiţiile particulare ale unui subciclu, dar în esenţa lor legile vor transpune în norme şi convenţii sociale principiile întemeietoare ale naturii.

Modernitatea a păstrat o vreme acest principiu sine qua non al unei civilizaţii legitime, prin doctrina dreptului natural. Această învăţătură modernă a fost o readaptare firească a modelului de legitimare tradiţional, pentru penultima fază a ciclului nostru, cea a ascensiunii burgheziei. Prin abandonarea doctrinei dreptului natural în favoarea opiniei curente, cum că legile reprezintă convenţii pur umane, am intrat în ultima fază a ciclului actualei omeniri, fază care nu mai este o readaptare a Tradiţiei pentru noi condiţii, ci o abandonare totală şi generală a ei.

De ce s-a abandonat doctrina dreptului natural în favoarea opiniei curente, cum că legile reprezintă convenţii pur umane? Foarte simplu. Dacă legile sunt doar convenţii, nimic nu ne împiedică să facem legi după placul nostru. În felul acesta nu mai suntem legaţi de nimic, decât de propriile gusturi, păreri de moment, ideologii şi alte asemenea. Legile nu ne mai transformă din sălbatici în oameni civilizaţi, ci codifică, pur şi simplu, viciile şi fantasmagoriile noastre la modă. Adică ceea ce ne transformă din oameni civilizaţi în sălbatici alienaţi de rânduiala sacră (cosmică şi socială).

9.  „Iată, zeii se despart de oameni! Sfâşietoare despărţire! Rămân pe pământ doar îngerii nopţii răi, care se amestecă în oameni şi mâna lor este tot timpul deasupra lor”

Despre despărţirea zeilor de oameni am vorbit deja. Să mai spunem că îngerii nopţii, despre care este vorba aici, reprezintă forţele disoluţiei cosmice, care transformă rânduiala şi armonia în haos.

La nivel individual le corespund facultăţile noastre inferioare, infraraţionale şi chiar infrapersonale. Este vorba despre subconştientul individual şi, sub el, inconştientul colectiv. Adică tocmai acele părţi ale sufletului de care sunt atât de fascinaţi contemporanii noştrii, cu toate că nu sunt decât lada de gunoi a psihicului uman.

La nivel social le corespund elementele periferice, prost integrate armoniei iradiate de centrul unei tradiţii sacre anume.

Astfel, în ultima fază a ciclului demonii vor coborâ pe pământ, noi vom cădea pradă celor mai de jos facultăţi ale nostre, iar societatea va exalta ca normă ceea ce iese din normalitate.

Alexandria - metropola in care s-a nascut hermetismul

Alexandria – metropola in care s-a nascut hermetismul

 10. „Atunci, pământul însuşi îşi va pierde statornicia şi nici pe mare nu se va mai putea călători, nici cerul nu va mai fi brăzdat de mersul stelelor şi astrele se vor opri din drumul lor. Glasurile din cer vor fi nevoite să tacă până când vor amuţi; şi roadele câmpului vor putrezi neculese, iar pământul va înceta să mai rodească; aerul, şi el, se va îngroşa într-o îmbâcseală de nerespirat.”

În acest fragment avem de-a face cu o descriere a triumfului haosului la final, prin imaginea celor patru elemente. Nu este vroba, deci, despre descrierea unor catastrofe ecologice, pentru că textul trebuie judecat în baza imaginilor arhetipale din care este construit. Ori, acestea redau prin imagini sensibile realităţi suprasensibile. Desigur, disoluţia finală va precedată inclusiv de catastrofe pe care azi le-a numi „ecologice”, dar nu despre asta e vorba în text.

Ceea ce ne spune fragmentul este că cele patru elemnte, ce reprezintă rădăcina elementară a lumii, în contrapoziţie cu principiul formal (ideile platonice), îşi vor pierde calităţile. Asta echivalează cu reabsorbţia lor în chintesenţa (al cincilea element) din care au ieşit: materia prima. Avem de-a face, prin urmare, cu o descriere a revenirii la haosul primordial, de dinaintea intervenţiei principiului formal.

Las în grija cititorului atent identificarea elementului foc, ce nu este menţionat explicit în text.

11. „Iată, aşadar, cum va fi această rîncepere a lumii: restabilirea lucrurilor cu adevărat bune, renaşterea firii întru credinţă şi respect pentru cele sfinte; şi toate acestea se vor întâmpla la timpul hotărât de vrerea lui Dumnezeu, cea fără început, fără sfârşit. Or, voia lui Dumnezeu nu are început, este mereu la fel şi cum este aşa va rămâne.”

Apocalipsa nu presupune doar distrugere, ci şi renaştere. Defapt, rostul distrugerii este tocmai naşterea din nou şi revenirea la Epoca de Aur, când o nouă omenire îşi va începe ciclul de existenţă. Dacă lumea cea veche trebuie să piară, asta este pentru că ceea ce a învechit trebuie înlăturat pentru ca noul să-şi poată intra în drepturi.

Astfel, ar trebui să înţelegem şi noi că ceea ce pare a fi un dezastru, din perspectiva ciclului nostru, este o operaţie necesară, oricât ar fi de dureroasă pentru noi. Aşa cum, în cadrul unei iniţieri, neofitul trebuie să treacă prin experienţa morţii (alchimica operă la negru), înainte de a renaşte, ciclul unei omeniri trebuie să se încheie ca să se facă loc unui ciclu nou.

Comparaţia nu este într-u totul potrivită, pentru că în cadrul unui iniţieri are loc o moarte pentru un nivel inferior, pentru a renaşte într-o formă superioară, mai apropiată de zei, pe când viitoarea omenire, ce ne va urma, nu se va afla la un nivel superior faţă de omenirea actuală. Naşterea unei noi omeniri va fi asemănătoare, cel puţin din acest punct de vedere, cu naşterea unui copil, care este tot o creatură în carne şi oase, ca şi părinţii săi.

Fiecare nivel al rânduielii cosmice reflectă Originea sa transcendetă în limitele vocaţiai sale. Ideile (platonice) reflectă Ideea Binelui prin caracterul lor unificant şi întemeietor. Adică ele dau fiinţă lucrurilor, şi le şi revelează, făcându-le inteligibile. Acelaşi rol îl are Ideea Binelui faţă de idei: acela de a le unifica şi de a le face inteligibile. La rându său, lumea generării şi coruperii reflectă prin armonia sa, adică prin faptul că este un cosmos şi nu un haos, unitatea sa de esenţă. Cu alte cuvinte, Unul ce transcende orice pluralitate, se manifestă în lumea pluralităţii ca armonie ce leagă toate într-un întreg coerent şi frumos. În acest sens este Unul numit Binele şi de asemenea, din acest motiv este numit şi Frumosul în sine.

Doar că ceea ce este mereu în flux nu poate fi stabil, de aceea nici răul (dezordinea-haosul) şi nici binele (ordinea-cosmosul) nu pot dura în spaţiul sublunar. Nici răul şi nici binele nu pot fi eliminate din acest ungher al lumii, pentru că ambele sunt parte integrantă a sa. Spun asta, pentru că s-ar putea găsi dintre aceea care să întrebe: din moment ce „voia lui Dumnezeu nu are început, este mereu la fel şi cum este aşa va rămâne”, atunci de unde răul? Nu ar trebui să existe în aceste condiţii, mai degrabă, o lume în care în mod continu şi constant să nu existe rău? Tratatul din care am luat citatul pe care tocmai îl discutăm răspunde şi acestei întrebări.

Aşadar, o Asclepius, eu nu pun acea întrebare pe care mulţi o repetă: “Dumnezeu n-ar fi putut nimici răul, alungându-l pentru totdeauna din Fire?” Numai că, oamenii care pun această întrebare nu merită un răspuns. Totuşi, pentru că o fac pentru voi o să vă spun din ce cauză, cu toate lămuririle necesare. Spun aceia, aşadar, că Dumnezeu ar fi trebuit să despartă, definitiv, lumea de rău; ori, răul există în lume ca parte componentă şi ca mădular al ei. În acelaşi timp, Dumnezeu a prevăzut răul şi, pe cât a fost cu putinţă, a luat măsuri de prevenire a lui dăruindu-l pe om cu harul inteligenţei, al ştiinţei şi al ascultării. Prin aceste deprinderi noi ne ridicăm deasupra tuturor celorlalte vieţuitoare şi, folosindu-le, putem scăpa singuri din capcanele răului şi ale viciului. Şi dacă un om a putut să se ferească de cele rele, cât ai clipi din ochi, nelăsându-se dus în ispită, o datorează înţelepciunii şi prudenţei primite de la Dumnezeu. (Asclepius, VII, 16)

Dacă am înţeles natura binelui şi răului nu vom mai pune astfel de întrebări hilare. Din contră, întrebarea pe care o vom pune va fi: cum anume să îmi împlinesc eu vocaţia, şi ce responsabilităţi îmi revin pentru a sluji cauza binelui în mijlocul haosului? Atunci, urmând Tradiţia, vom şti ce avem de făcut şi la ce ne putem aştepta în mod realist în momentul pe care Providenţa ni l-a hărăzit pentru a trece prin lume.

Celor care pun întrebarea aceasta jignitoare la adresa celor divine, doar pentru că nu reuşesc să găsească fericirea în existenţa ce îi înconjoară şi învinovăţesc tot ceea ce îi transcende pentru asta, le voi răspunde prin cuvintele lui Plotin:

Nu trebuie să se pretindă fericire pentru cei care nu au făcut nimic ca să o merite. Numai cei buni sunt fericiţi, de aceea şi zeii sunt fericiţi. (Enneada III, 2, 4) Dar, dacă sufletele pot fi fericite în acest univers, iar unii nu sunt fericiţi, pentru acesta nu trebuie acuzat locul, ci incapacitatea celor ce nu au putut să lupte bine acolo unde sunt oferite premiile pentru virute. Iar dacă nu au devenit divini, de ce e de mirare că nu deţin viaţa divină? (III, 2, 5)

Advertisements