Propaganda antiburgheza contemporana

Propaganda antiburgheza contemporana

Istoria îşi are ironiile sale, iar  timpul dovedeşte în continu că are un simţ al umorului imbatabil. Bunăoară, a ajuns să fie la modă să militezi pentru libertate în spatele unei măşti Guy Fawkes. Pentru un catolic conservator şi certat cu mersul istoriei, precum yours truly, asta ar fi de înţeles, doar că cei care se folosesc de acest simbol se află departe spre stânga pe eşichierul ideologic.

Libertatea pe care o reclamă cei inspiraţi de eroul seriei de benzi desenate V for Vendetta, prin care acest simbol a fost transformat şi transmis unei noi generaţii, este cea a un anarhist care luptă împotriva dictaturii fasciste a partidului britanic fictiv Norsefire.

La fel, emulii săi de astăzi, luptă cu elan proletar pentru libertate şi împotriva capitalismului putred şi al exploatării. Doar că sistemul capitalist împotriva căruia se ridică a fost clădit tot pe principiul libertăţii. Respectiv al libertăţii faţă de constrângerile reale sau imaginare ale unui sistem aristocratic. Aşa cum iluminiştii de ieri împroşcau cu calomnii aristocraţia şi clerul, cerând imperios să fie adusă pe tron libertatea (şi raţiunea), clovni politici de astăzi, cu sau fără mască, sunt gata să creadă şi să răspândească cele mai năstruşnice calomnii născocite împotriva rânduielii burgheze şi a capitalismului. Burghezia şi capitaliştii nu au de ce să se plângă, pentru că ceea ce creşte peste ei este ceea ce au semănat ei înşişi în cursul revoltei lor împotriva aristocraţiei şi clerului. După faptă şi răsplată.

Problema este, însă, că această  nouă schimbare de regim, similară ascensiunii burgeziei despre care am pomenit, este o nouă treaptă coborâtă  de ciclul nostru, spre disoluţia finală.

Liberatea pe care au cerut-o cei din starea treia, în cursul revoluţiilor burgheze, şi libertatea pe care o cer clovnii de astăzi, nu este chiar aceeaşi. Burgezia cerea libertate, pentru că vroia să fie lăsată să îşi împlinească propria vocaţie de a crea bogăţie materială. Vroia libertate politică pentru forţele care, în domeniul economic, înfăptuiseră deja Revoluţia Industrială. Această libertate implică o putere politică foarte restrânsă şi clar circumscrisă. Asumarea responsabilităţii pentru propriul succes şi propriul eşec economic era consecinţa firească a acestei ideologii a laissez faire.

Atunci când burghezia a cedat ispitei de a se folosi de puterea politică spre a evita eventualele consecinţe nefaste ale riscului pe care şi le asuma, a trădat propria revoluţie. Capitalismul a murit în momentul în care capitaliştii au creat regimurile în care câştigurile sunt private, iar eşecurile sunt suportate de stat (adică de toată lumea). Ceea ce am văzut în cursul crizei economice actuale (care este departe de a se fi încheiat) a fost o masivă socializare a pierderilor, adică o masivă trădare a eticii capitaliste. Regimurile în care trăim sunt un amestec de capitalism şi socialism, în care iniţiativa privată (respectiv, capitalismul propriu zis) este gâtuită cu taxe şi reglementări de toate felurile.

Dar, ca un regim politic să fie capabil să exproprieze la scară atât de vastă cetăţenii săi, pentru a sprijini marile corporaţii şi marile bănci, el trebuie să fie cu adevărat puternic. Un stat limitat şi circumscris în puterile sale nu ar putea face aşa ceva. Doar că acest stat puternic nu mai este statul autoritar de ieri, ci un leviatan binevoitor, care îţi ia, spre a-ţi oferi un trai tihnit, fără responsabilităţi majore. Nu mai este rostul familiei să se îngrijească de mamele care tocmai au născut. Este treaba statului să sară cu bani şi facilităţi. Este treaba statului să educe copii, să îngrijească bolnavii şi bătrânii, prin nişte enorme birocraţii labirintice. Familia largă nu mai are nici un rol. Disoluţia familiei şi sporirea influenţei statului în viaţa noastră sunt fenomene strâns legate.

Doar că ne-am obişnuit atât de mult să aşteptăm de la puterea politică rezolvarea problemelor noastere – atitudine încurajată de politicienii unui sistem democratic, în căutare de voturi – încât nu ne dăm seama cât de nocivă este această ingerinţă. Sub pretextul că avem „dreptul” la educaţie, sănătate, sau bătrâneţe tihnită, suntem încarceraţi în nişte sisteme birocratice, care ne lipsesc de orice libertate autentică: libertatea asumării responsabilităţilor ce ne revin.

În aceste condiţii, unde se află trupa veselă, cu zâmbetul a la Guy Fawkes? Protestează ei, oare, împotriva statului bunăstării şi a socialismului din ce în ce mai constrângător? Nicidecum. Între Hayek şi Keynes această turmă va alege mereu keynesianismul regimului politic actual, deşi o va face imaginându-şi că luptă împotriva unui autoritarism „capitalist”, la fel de fictiv precum partidul Norsefire.

În aceste condiţii, ar trebui să ne punem serios întrebarea: cum de avem în faţă o revoltă în numele libertăţii, împotriva unui sistem economic ieşit dintr-o Revoluţie dusă la capăt tot sub sloganul libertăţii? Şi, în fond, ce este „libertatea” asta în numele căreia se tot agită spiritele de câteva secole încoace? Să vedem dacă putem găsi nişte răspunsuri.

***

Fără îndoială, fetişul cel mai drag al modernităţii este „libertatea”. Sloganul acesta are un succes de invidiat, tocmai pentru că, fiind suficient de vag, poate însemna o grămadă de lucruri diferite pentru o grămadă de lume diferită. Însă, dacă succesul este explicabil, el nu este deloc justificat. A fi liber nu înseamnă nimic, decât dacă precizăm faţă de ce anume suntem liberi şi în ce privinţă. Însă, aşa cum spuneam, succesul sloganul depinde tocmai de faptul că este suficient de vag.

Libertatea, în sens general, nu poate fi nici bună nici rea, până când nu primeşte un conţinut concret. De aceea, în alte vremuri era exaltată o libertate sau alta, dar niciodată libertatea ca atare. Numai cu venirea peste noi a modernităţii avem de-a face cu un cult al libertăţii ca atare. Fără îndoială, libertatea este un element important şi potenţial pozitiv într-o societate, ca şi în viaţa noastră particulară, dar numai dacă este aşezată la locul ei poate să îşi îndeplinească rolul său aşa cum trebuie.

Ouroboros - ciclul generarii si coruperii, intretinut prin alternarea solve si coagula

Ouroboros – ciclul generarii si coruperii, intretinut prin alternarea solve si coagula

Vom înţelege mai bine la ce este ea bună, dacă o vom lua în considerare alături de complementara sa, autoritatea, şi în analogie cu perechea alchimică solve şi coagula. Asta pentru că libertatea şi autoritatea reprezintă aplicaţii într-un plan anume al unor pricipii, care la alt nivel şi în alt domeniu se manifesta drept solve şi coagula. Despre ce vorbim? Un agregat, precum un suflet, sau o societate, are nevoie de un principiu ce să-l ţină împreună, dându-i unitate. Dar, pentru că vorbim despre realităţi aflate în fluxul generării şi coruperii, este nevoie şi de un principiu ce să facă posibilă transformarea. Coagula este ceea ce încheagă un agregat, pe când solve îl desface, pentru a face posibilă reformarea. Fără coagula nu ar exista un agregat, pentru că i-ar lipsi ceea ce îi dă unitate. Fără solve ar rămâne anchilozat, fără posibilitatea unei coruperi sau îmbunătăţiri. Bunăoară, o viaţă spirituală presupune mereu acţiunea principiului solve, pentru a face posibilă o naştere într-o nouă formă, superioară celei precedente. Fără solve, deci, am rămâne mereu legaţi de o stare anume, fără putinţa de a scăpa.

Iniţierea în Mistere însăşi este o moarte (solve) urmată de o renaştere (coagula), prin care se depăşeşte o stare precedentă inferioară, pentru una mai apropiată de zei.

Solve nu poate fi conceput fără coagula, pentru că orice desfacere presupune o închegare precedentă. Problema este că solve poate însemna descompunerea unui agregat, în sensul de corupere, sau poate fi urmată de o regenare într-o agregare superioară. Această din urmă situaţie o avem numai atunci când desfacerea are loc în cadrul unui proces dirijat în mod voit şi în cunoştiinţă de cauză.

Coagularea despre care vorbim este cea a cristalizării unei sări, formate în urma interacţiunii dintre sulf şi mercur. Desigur operaţiunea la care mă refer este cea alchimică şi nu cea chimică. Sulful alchimic reprezintă dimensiunea formală a unei fiinţe particulare, pe când mercurul este cea materială. Astfel, cristalizarea sării alchimice reprezintă combinarea formei inteligibile a unei fiinţe sensibile cu materia.

Desigur, în baza analogiei care există  între diferitele părţi ale realităţii, fiinţa despre care vorbim poate fi o persoană anume, societatea în anasamblu, sau cosmosul întreg.

Coagularea, sau cristalizarea sării alchimice, are loc în momentul în care cele două tendinţe înnăscute ale sale, adică tendinţa spre formal şi cea spre material, se echilibrează. Dacă tendinţa spre formal sau spre material câştigă teren în dauna tendinţei complementare sarea se dizolvă în sulful sau, după caz, mercurul, spre care tinde. Dacă cea care învinge este tendinţa spre inteligibil, adică spre formal, atunci fiinţa îşi depăşeşete condiţia de fiinţă determinată, urcând spre spaţiul ce se află deasupra sferei stelelor fixe. Dacă, din contră, tendinţa spre material învinge, sarea se dizolvă în materia din care s-a ridicat, regresând spre infrapersonal şi infracorporal.

Astfel, solve poate avea două direcţii opuse: în sus şi în jos. Coagula, în schimb, este un simplu moment de echilibru, ce nu poate fi permanent în domeniul sublunar al generării şi coruperii. El va fi depăşit, într-o direcţie sau alta. Este privilegiul nostru, ca oameni, să putem decide ce cale să luăm.

Alchimistul, tablou de Jean-Paul Laurens

Alchimistul, tablou de Jean-Paul Laurens

Iniţierea în Micile Mistere constă în desfacerea sării care suntem acum , pentru a ne recompune la un nivel superior, printr-o dizolvare (moarte) urmată de o re-cristalizare (renaştere). Scopul final este generarea omului adevărat, adică cel primordial, care a existat pe pământ, efectiv, în Epoca de Aur. În schimb, Marile Mistere ţintesc mult mai sus, la desprinderea completă de rânduiala acestei lumi, cu toate treptele ei, oricât de înalte.

De aici şi problema cu fetişul modern al libertăţii, ca ceva valoros în sine. Fără îndoială avem de-a face cu ceva necesar, dar nu cu ceva valoros în sine.

Fără solve nu am putea niciodată să ne maturizăm, iar maturizându-ne, să urcăm spre zei. De asemenea, o societate ce pune accent mai degrabă pe coagula, eliminând pe cât posibil solve, ca ceva subversiv, s-ar întări curând într-un moralism mort şi ucigător.

Dar dacă rămânem prinşi în vârtejul lui solve, nu vom reuşi să ne maturizăm niciodată, adică, nu vom prinde niciodată o formă definită şi stabilă, pe care să ne putem bizui, atât noi înşine, cât şi cei din jur. O personalitate stabilă şi închegată se formează prin acţiunea principiului coagula. De asemenea, o societate în care solve tinde să elimine coagula va fi una care nu va genera personalităţi puternice, ci doar spectaculoase, până ce va consuma şi spectaculozitatea, stingându-se complet.

Cu alte cuvinte, atât la nivel personal, cât  şi la nivel public, solve poate oferi intensitate, cel puţin un timp, cât durează procesul de dezagregare, dar nu va oferi nicicând profunzime.

Ajunşi aici, cred că putem înţelege acum un curios fenomen, specific acestui sfârşit de modernitate, şi care este fără precedent în istoaria omenirii. Mă refer la fascinaţia pentru straturile de jos ale societăţii şi pentru substratul inferior al sufletului.

Dacă este să îi credem pe mulţi dintre contemporanii noştri, viaţa autentică se trăieşte în ghetouri, în cartier, respectiv pe străzi. Până nu demult clasele de jos încercau să ia exemplu de la cei pe care îi considerau superiori, modelându-şi viaţa potrivit cu ceea ce au înţeles din etica claselor superioare. Burghezii, de exemplu, aspirau la maniere aristocratice. Însăşi morala burgheză nu e decât o readaptare la nivel moralist a eticii curteneşti aristocratice medievale. Mai târziu, proletarii, încercau să imite pe cât puteau viaţa burgheză, la care aspirau, aşa cum strămoşii lor ţărani se inspirau din ceea ce îşi închipuiau că ar fi viaţa aristocratică.

În mod analog, până nu demult era un loc comun faptul că facultăţile inferioare ale sufletului trebuie ţinute în frâu de cele superioare. De aici şi etica ce se baza pe cultivarea virtuţii. O astfel de etică, aplicată cum trebuie, clădeşte personalităţi puternice şi nu doar indivizi care trăiesc intens.

Mai mult, astăzi suntem fascinaţi de ceea ce este periferic, de persoane dereglate, nebuni cu acte în regulă, a căror existenţă o considerăm mai aproape de autentic. S-a ajuns până la contestarea ideei de normalitate mintală, în sine. Potrivit sloganului popular „toţi suntem puţin luaţi”, iar micile noastre nebunii ar fi, cică, tocmai ceea ce avem mai autentic. În acest context nu mai are sens să vorbeşti despre virtuţi. Noul ideal este acela de a da frâu liber nebuniilor noastre, care ne fac „autentici”, şi de a ne cultiva viciile, al căror rol este să facă viaţa mai suportabilă. Iată omul contemporan, produsul finit al progresului descătuşat de iluminism şi revoluţii (cea spirituală a Reformei, cele politice, de la Revoluţia franceză la cea bolşevică şi, în sfârşit, de mai recenta Revoluţie sexuală).

Lumea politică este fascinată de „marginalizaţii” societăţii, lumea culturală de dereglaţii mintal, iar cultura populară de ghetouri americane, cartiere autohtone şi anumiţi minoritari/minorities. Avem de-a face cu aceeaşi atracţie pentru inferior şi periferic, tocmai ca inferior şi periferic. România este ceva mai în urmă la la nivel politic faţă de Occident în această privinţă, dar recuperăm cu rapiditate.

Cum de s-a ajuns la aşa ceva? Prin ascendenţa principiului solve asupra coagula, prin impunerea libertăţii în sine în faţa oricărei autorităţi. Acelaşi lucru stă şi în spatele culturii alienării, ce s-a impus în acest sfârşit de modernitate. Astăzi este la modă să rămâi un neadaptat antisocial, a la Bonny and Clyde. Cu cât ignori mai mult convenţiile sociale cu atât mai mult eşti tu însuţi, şi cu atât mai mult eşti mai neînţeles de lumea cea rea. Ce mai contează că aceste convenţii sociale, care se calcă în picioare cu atâta avânt, există ca să înlesnească traiul în comun pentru oameni. Dar pentru că ele propun un bine general şi pe un termen mai lung, contemporanii noştri emancipaţi le refuză în numele unor plăceri şi vicii din ce în ce mai efemere.

Problema nu este de ieri, de astăzi. Tradiţiile sacre au ca rost integrarea omului în rânduiala cosmică şi alinierea a ceea ce este trecător la ceea ce este veşnic. Prin abandonarea transcendeţei ordinea cosmică şi-a pierdut propria raţiune, iar omul s-a trezit singur într-o lume ostilă. Aceasta este logica maşinăriei tehnico-ştiinţifice moderne, care nu se poate relaţiona la natură, decât pentru a o supune nevoilor reale sau închipuite ale omului. Omul nu mai depune un efort să se integreze rânduielii naturale sacre, ci îşi dedică toate eforturile integrării naturii, redusă la nivel de sursă de materii prime, lumii artificiale pe care a creat-o.

Însă rânduiala cosmică, cea socială  şi cea sufletească sunt toate dirijate de aceleaşi principii. Respingerea transcendeţei la nivelul ştiinţei şi înstrăinarea de rânduiala cosmică se leagă intim de impunerea democraţiei ca ideal politic, cu previzibila alienare socială ce îi este specifică. Cu alte cuvinte, într-un univers din care s-a eliminat diferenţierea calitativă a diferitelor nivele cosmice, adică transcendenţa, nu mai are sens nici o rânduială socială cu diferenţieri ierarhice. De asemenea, nici diferenţierile calitative de ordin ierarhic din suflet nu mai sunt privite cu ochi buni. Iar fără aşa ceva nu mai are sens să cultivi virtuţile, ca să îţi supui facultăţile inferioare celor superioare.

Ştiinţa modernă îl face pe om prizonier al materiei, democraţia îl face prizonier al apucăturilor claselor inferioare, iar ceea ce trece drept cultură modernă îl face prizonier al facultăţilor sale cele mai de jos.

Autoritatea (coagula), ca şi contraparte firească a libertăţii (solve) are din ce în ce mai puţină influenţă, până când influenţa sa se va şterge complet, în momentul disoluţiei finale, când se vor crea condiţiile rectificării.

Dar, ce este autoritatea, adică principiul coagula, care are funcţia de a ţine împreună? În limbajul nostru curent, autoritatea este ceva rău, ce te împiedică să fi tu însuţi, adică să îţi dai frâu liber. Am văzut deja, că ceea ce omul modern resimte ca ceva constrângător, este tocmai rânduiala cosmică, care, în virtutea analogiei dintre micro şi macrocosmos, se manifestă şi ca rânduială socială şi sufletească. Din perspectivă istorică este vorba de Tradiţia primordială, ce se continuă în tradiţiile regulare particulare.

Noi, oamenii, trăim într-o istorire, adică într-o curgere orientată a timpului, tocmai pentru că există ceva ce ne oferă continuitate de-a lungul acestei curgeri. Aceasta este Tradiţia. Când ea se pierde complet, continuitatea încetează, iar timpul va înceta. Roata dharmei va trebui pornită din nou, aşa că Zeul se va întoarce la cârma universului, repornind curgerea timpului, prin naşterea unei Epoci de Aur primordiale, analoagă cu Epoca de Aur din care a coborât actuala omenire.

Mai trebuie spus că ceea ce a fost tradiţie autentică va supravieţui până la sfârşit, dar într-o formă din ce în ce mai coruptă. Ceea ce a fost principiul armonizării, se va transforma din ce în ce mai mult într-o forţă constrângătoare. Coagula se va transforma în putere politică din ce în ce mai prezentă în viaţa indivizilor. Cu cât solve va deveni mai degrabă libertinism, cu atât coagula va fi mai totală la nivel politic şi social. Ironic este că tocmai libertatea reclamată atât de zgomotos de fii şi fiicele acestor vremuri este ceea ce creează condiţiile totalitarismului politic cel mai desăvârşit. Prin totalitarism mă refer la un regim în care puterea politică devine totul în toate şi nimic nu o mai limitează în vreun fel.

Contradicţia este doar aparentă. O falsă  libertate (solve) nu poate sta altături decât unei false autorităţi (coagula). Când libertatea devine o banală cedare în faţa impulsurilor cele mai de jos, omul nu mai este înstare să îşi asume responsabilitatea pentru consecinţele acţiunilor sale. Pur şi simplu nu are tăria de caracter necesară, pentru că nu are o personalitate formată prin cultivarea stăpânirii de sine şi a virtuţilor.

În aceste condiţii va căuta cu disperare ceva ce să îl scape de povara consecinţelor alegerilor sale şi a consecinţelor alegerilor altora. Se va întoarce spre puterea politică, aşteptând un salvator providenţial ce să îl îngrijească. Iată în ce fel avortul, divorţul, homosexualitatea şi alte asemenea devin „drepturi” ce se cuvin a fi garantate de stat. Convenţii sociale, care îi păzesc pe cei din jur de consecinţele nefaste ale alegerilor noastre necugetate, sunt declarate învechite şi sunt denunţate ca fiind autoritare.

În acelaşi timp ne bizuim din ce în ce mai mult pe stat să ne protejeze de tot felul de lucruri: de ţigări, de droguri, de sărăcie, de boli şi câte şi mai câte, de parcă nu asta nu ar fi responsabilitatea nostră. Avem pretenţia să se îngrijească de noi, când ne naştem, să ne educe, să ne însănătoşească şi să ne întreţină la bătrâneţe, de parcă asta nu ar fi responsabilitatea familiei. Şi nu vrem să observăm un lucru evident: cu cât aruncăm mai multe din propriile datorii pe umerii puterii politice cu atât mai mult o vom hrăni şi cu atât mai mult se va îngrăşa, până când, în cele din urmă, ne va strivi sub greutatea sa.

Totalitarismul de mâine nu va fi unul al forţei brutale, precum comunismul sau nazismul de ieri, sau regimul partidului Norsefire, în lumea imaginară în care trăieşte turma purtătoare de măşti a la Guy Fawkes. Va fi un totalitarism benevolent, iar cei mai mulţi vor fi bucuroşi să îl accepte, cât timp îşi pot satisface tot felul de porniri animalice. Libertinismul de astăzi este nimic pe lângă ce va veni, iar statul de azi, care deja are pretenţia să controleze până şi ceea ce mâncăm şi bem (spre binele nostru, desigur), este o nimica toată pe lângă greutatea puterii politice de mâine.

Dar coruperea libertăţii şi a autorităţii, până la libertinismul desăvârşit şi puterea totală  de la sfârşit, sunt condiţii necesare pentru moartea ciclului vechi, de acum. Un nou ciclu va porni când acesta îşi va fi încheiat cursul, ori ceea ce a mai rămas sunt posibilităţile cele mai de jos.

În aceste condiţii ar trebui să luăm aminte, noi cei care ne încăpăţânăm să dăm cinstire Tradiţiei şi tradiţiilor, să nu cădem într-un pesimism nejustificat văzând ce se întâmplă  în jurul nostru şi încotro ne îndreptăm. Rectificarea ce va readuce Epoca de Aur va fi o renaştere. Ori, o renaştere presupune o moarte. Acum asistăm la senilizarea lumii acesteia, pentru a face loc uneia noi. Ceea ce avem în jurul nostru sunt simptome ale bolii care va răpune ceea ce este deja învechit.

Este firesc să îi vedem pe contemporanii noştrii înnecându-se în fluxul vremurilor. Majoritatea se află mereu „supt vremi”. Dar nu este deloc obligatoriu ca oricare din noi să se afunde în mediocritatea contemporană. Este datoria noastră să rămânem cu capul sus, deasupra vâltorii. În fond, într-o vreme a rebeliunii generale Tradiţia rămâne singura şi autentica revoltă împotriva vremurilor.

Advertisements