Rebis, androginul hermetic

Rebis, androginul hermetic

Cât despre noi, să arătăm, cum dimpotrivă, acest soi de nebunie le este dată celor doi de către zei, spre fericirea lor fără de seamăn. (Phaidros 245c)

 ***

Pierderea dimensiunii transcendente, în urma triumfului materialismului modern, a dus la o devalorizare radicală a eros-ului şi la o ignorare a posibilităţilor pe care ni le oferă. Suntem, astfel, privaţi chiar de temeiul unei necesare ars amatoria, fără de care nu suntem decât animale sălbăticite în încă un domeniu al vieţii noastre.

Ceea ce este regretabil este că reducerea dragostei la o simplă reunire a două individualităţi sărăceşte experienţa tocmai a celor două persoane. Pe de altă parte, se induc aşteptări complet nerealiste privind eros-ul, iar când acestea nu îşi găsesc împlinirea dezamăgirea este cu atât mai amară.

Culmea este că aşteptările în sine nu sunt nejustificate, doar că sunt aplicate greşit. Ne aşteptăm, sub inflenţa unei culturi de consum de inspiraţie romantică (adică decadentă), să găsim în relaţia de dragoste fericire şi împlinire. Şi ne mai aşteptăm ca acestea să dureze toată viaţa. În momentele noastre mai lucide ne dăm seama că aşa ceva este iluzoriu, şi atunci lepădăm aceste aşteptări, sărăcindu-ne astfel trecerea prin lume. De fapt, nu este nimic în neregulă cu aşteptările în sine. Eros este legat, într-adevăr, de fericire, împlinire şi veşnicie. Doar că nu în sensul profan şi empiric în care suntem obişnuiţi înţelepciunea acestei epoci.

Nici un suflet muritor nu ne poate oferi fericire, împlinire şi accesul la veşnicie. Nici un fel de relaţie între două suflete muritoare nu poate aduce întregirea a ceea ce prin natura sa este frânt. Dar o altă persoană poate să provoace în sufletul nostru o experimentare a ceea ce este nemuritor şi transcendent sub acoperământul vieţuirii în trup. În fond, noi purtăm mereu în noi înşine ceea ce este veşnic, întreg şi fericit, adică partea nemuritoare a sufletului. Acesta este învelit în facultăţile sale inferioare şi caduce, dar atunci când vălul naturi muritoare este ridicat, chiar şi puţin, va inunda cu strălucirea sa toate nivelele fiinţei noastre.

Atunci suntem expuşi unei pasiuni (în sensul etimologic al termenului) care este, în acelaşi timp, sursă de nespusă fericire şi de o durere tăioasă. Este sursă de fericire, pentru că această nebunie divină ne aruncă la picioarele fericirii perpetue în care îşi duc traiul zeii supracereşti. Durerea vine din faptul că noi suntem expuşi acestor realităţi fără să fim pregătiţi, întocmai aşa cum cineva abia trezit de o lumină puternică se va grăbi să-şi acopere ochii, să-i ferească de chin.

Dar să nu ne îngrijorăm. Înaintarea în ciclul descendent, în care este prinsă lumea devenirii istorice, ne va rupe din ce în ce mai mult de sursa transcendentă a acestei experienţe. Asta înseamnă că, odată cu trecerea vremii, din ce în ce mai puţini oameni vor avea astfel de experienţe, iar cei care le vor avea le vor trăi într-o formă sărăcită.

Unul din semnele cele mai evidente ale vremurilor este devirilizarea din ce mai accentuată a bărbatului, alături de defeminizarea la fel de rapidă a femeii. Refuzul conştient şi deliberat al propriului rol şi a propiei responsabilităţi în rânduiala cosmică şi, implicit, socială, creează o atmosferă întru totul potrivnică pentru Eros, ca el să îşi poată ţese vrăjile. În felul acesta suntem lipsiţi din ce în ce mai mult de experienţe fireşti pentru natura umană, sau atunci când ele vin peste noi nu ştim de unde să le luăm.

Condiţia sine qua non a înţelegerii rolului şi rostului eros-ului în viaţa noastră este clarificarea rostului polarizării sexuale, iar pe aceasta din urmă nu o vom putea face decât pornind de la învăţătura tradiţională privind androginia primordială. În continuare vom discuta natura acestei androginii primordiale, pornind de la câteva pasaje din textele hermetice, urmând ca mai apoi să vedem ce ne spune Platon în Banchetul privind legătura dintre aceasta şi dragoste. Vom încheia cu câteva aplicaţii concrete pentru lumea noastră sublunară.

˜  ™***

În textele hermetice ni se vorbeşte de mai mulţe fiinţe androgine. Primul dintre acestea este Intelectul originar, din care izvorâsc toate cele ce sunt, adică Dumnezeu Tatăl, după cum aflăm în Poimandres 9. De asemenea, Omul universal (Anthropos), înainte şi după coborârea sa până la materie, este androgin, alături de cei şapte oameni, pe care materia îi naşte din împreunarea sa cu Anthropos.

În ce îl priveşte pe Omul universal, despre acesta Poimandres ne spune că „este bărbat-şi-femeie în acelaşi timp, pentru că a ieşit dintr-un bărbat-şi-femeie în acelaşi timp” (Corpus Hermeticum, I, 15). Cu alte cuvinte, androginia noastră originară este o reflectare a androginiei divine. Asta înseamnă că a accede la starea de androginie primordială înseamnă a regăsi propria natură divină, sau, să depăşim nivelul sufletului inferior şi muritor, pentru cel al sufletului nemuritor.

La ce se referă, deci, androginia? Iată ce ni se spune în Asclepius:

Dumnezeu fiind toate lucrurile, întrunind şi deplina fecunditate a celor două sexe, tot timpul debordând de voinţă, procreează tot ceea ce voieşte să se nască. (Asclepius VIII, 20)

Aşadar, androginia se referă la o stare ce precede divizarea sexuală.

Ar fi greşit, însă, să intepretăm această stare originară drept una în care virilitatea şi feminitatea sunt reunite, pur şi simplu. Mai degrabă, este vorba de o stare ce precede şi transcende orice fel de sexualizare, adică divizare.

Implicaţia practică pentru un individ din spaţiul sublunar, cum suntem noi, este că această stare de plenitudine originară nu poate fi atinsă, pur şi simplu, prin dezvolarea trăsăturilor sexului opus în propria persoană. Aşa ceva ar duce doar la un hermafroditism infrasexual, şi nu la androginia suprasexuală.

După cum este şi firesc, la acest sfârşit de ciclu, când Epocii de Fier i-au mai rămas doar ultimele zvâcniri, asistăm la o disoluţie generală din ce în ce mai accelerată. O formă de manifestare a acestei disoluţii este criza sexelor, ridicarea celui de-al treilea sex şi a altor forme de intermediaritate ce pun în discuţie polarizarea tradiţională. În aceste condiţii, înţelegerea sensului propriu al androginiei suprasexuale devine cu cât mai grea cu atât mai importantă.

Iată un pasaj din tratatul lui Damascius privind Primele Principii, care discută o problemă analoagă:

Dacă acesta nu este nimic, trebuie ca nimicul să fie de două feluri: pe de o parte cel superior unului, pe de altă parte cel dincoace de unu. Iar dacă, spunând acestea, înaintăm în vid, atunci sunt două feluri de înaintare în vid: una se afundă în indicibil, iar cealaltă se afundă în ceea ce nu este în nici un fel şi sub nici un raport; acesta din urmă este şi el indicibil, aşa cum spune Platon, însă este într-un sens inferior, pe când primul este indicibil în sens superior. (Damascius, Despre Primele Principii, R6, 20, 25)

Intelectul (Nous) originar, despre care vorbesc textele hermetice ca Dumnezeu Tatăl, este precedat în rang de Unu, care la rândul Său se pierde într-un Neant de dincolo de orice fiinţare. Acesta este întunericul divin, din care provine lumina inteligibilă. Este un întuneric, tocmai în sensul că precede lumina. Dar şi materia, ce se află sub orice fel de formă şi de fiinţare, tot un fel de întuneric este, în sensul că este lipsită, în sine, de lumina inteligibilă. În mod analog, androginiei originare, ce precede polarizarea sexuală, i se contrapune hermafroditismul specific acestui sfârşit de modernitate, ce dizolvă orice polarizare naturală.

Este timpul, deci, să vorbim despre divizarea umanităţii în două sexe ce se completează.

***˜  ™

Psyche înviată de sărutul lui Eros - Antonio Canova, 1793

Psyche înviată de sărutul lui Eros – Antonio Canova, 1793

Spuneam cu altă ocazie că dragostea este un vestigiu în spaţiul profan al unor realităţi de alt ordin. Acesta este şi motivul pentru care o serie de prejudecăţi populare privind iubirea ascund adevăruri profunde, în spatele unor clişee de telenovelă.

Bunăoară, superstiţia sufletului pereche face parte din pletora de legende urbane cu care ne-am obişnuit mai toţi, indiferent că am crede în ea, sau nu. Spun superstiţie, pentru că este vorba despre supravieţuirea în formă degradată a unei învăţături cât se poate de vechi. Am convingerea că în forma sa autentică este nu doar veche, ci şi adevărată.

Ce este, deci, această legendă a sufletului pereche? Ideea ar fi aceea că fiecare dintre noi avem pe cineva anume, care ne este sortit. Dacă vom găsi această persoană vom găsi şi împlinirea, pentru numai cu ea vom putea forma un întreg.

Această mitologie pare să fie confirmată de unele experienţe, dar infirmată de altele. De exemplu, atunci când suntem îndrăgostiţi avem impresia că am cunoscut persoana iubită chiar înainte să o întâlnim. Oricât de subiectivă ar fi această experienţă, ea trebui să aibă o origine şi o explicaţie. Iată deci un exemplu de experienţă ce pare să confirme faptul că exită un suflet pereche, ce ne este hărăzit.

Dar, pe de altă parte, dacă ar fi adevărat că pentru fiecare dintre noi există o persoană anume acolo în lumea largă, atunci de aici ar trebui să rezulte că nu putem fi îndrăgostiţi decât o singură dată în viaţă, de o singură persoană. Deci, faptul că este posibil să treci de mai multe ori în viaţă prin îndrăgostire şi dezdrăgostire, legat de persoane diferite, ar părea să infirme întreaga poveste. De asemenea, dacă ar exista o singură persoană anume ce ne este destinată, atunci ar trebui să ne aşteptăm să îi intuim identiatea îndată ce am întâlnit-o. Adică, ar trebui să existe doar dragoste la prima vedere. Ceea ce nu este cazul.

Nu este greu de văzut de unde provine această prejudecată populară. Este o vulgarizare a mitului androginului. În cultura occidentală forma clasică a mitului se regăseşte, desigur, în Banchetul lui Platon, în cuvântarea lui Aristofan. Din păcate, conştiinţa vulgară a reţinut doar intervenţia comediografului, uitând că în economia dialogului platonic acest discurs îşi are locul său, care este doar pregătitor pentru revelaţia religioasă dată de preoteasa Diotima, care aşează eros-ul în contextul său propriu, adică cel al misterelor iniţiatice. Numai aşezat în contextul său sacru poate avea sens şi ideea vulgară a sufletului pereche, context în care eros-ul este unul din nebuniile (mania) dăruite de zei. De altfel, chiar numele preotesei ne indică faptul că revelaţia ultimă privind dragostea ne vine de la cineva care acordă cinstire zeilor.

Să vedem, în continuare, dar, ceea ce are de spus Aristofan şi în ce fel este mitul său revalorizat de Diotima. Potrivit acestui autor de comedii, oamenii au fost la început rotunzi şi aveau patru picioare şi patru mâini, alături de două seturi de organe genitale. Dar revoltându-se împotriva zeilor Zeus ne-a tăiat în două. Fiecare dintre noi este doar o jumătate. Dragostea nu ar fi, astfel, decât tendinţa noastră firească de a ne reîntregi, când ne-am găsit perechea. Potrivit acestui personaj al dialogului dragostea nu ar fi decât ceea ce „ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.” (Banchetul, 191d).

Aristofan îşi ţese în aşa fel povestea încât să justifice cultura homoerotică a mediului său, dar de dragul simplităţii voi lăsa la o parte chestiune homosexualităţii în cele ce urmează. Deocamdată să observăm că cine a cunoscut această patimă se va recunoaşte îndată în cuvintele autorului:

Asemenea oameni îşi petrec, aşdar, întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. (Banchetul, 192c-d)

Platon revalorizează acest mit prin intermediul personajului său, Diotima, care observă, contrazicându-l pe Aristofan că:

Da, ştiu bine, după unii, îndrăgostiţi sunt numai aceia care îşi caută cealaltă jumătate a fiinţei lor. Eu de partea mea, susţin că, fie că e vorba de jumătate ori de întreg, iubirea nu e iubire decât dacă ceea ce iubeşte cineva este bun. (Banchetul, 205e)

Dar în învăţătura sa avem de-a face mai degrabă cu o revizuire, decât cu o respingere, a imaginii aristofanice a eros-ului:

Într-adevăr, tu şi mulţi alţii ca tine aţi fi în stare, doar ca să vă bucureţi de vederea iubiţilor voştri şi să fiţi mereu şi mereu împreună cu ei, să răbdaţi de foame şi de sete cât v-ar ţine puterile. Dar atunci ce să ne închipuim că ar simţi cineva căruia i-ar fi cu putinţă să vadă însăşi Frumuseţea absolută, în toată curăţenia ei, nepângărită de trupuri omeneşti şi de culori, de nimic din multele zădărnicii pieritoare. Divina Frumuseţe în sine, care nu are chipuri mai multe. Crezi cumva că puţin lucru ar fi viaţa unui om care ar privi înspre ea şi ar privi-o cu ochii minţii şi ar trăi astfel în unire cu ea? (Banchetul, 211d-e)

Aristofan a avut întru totul dreptate să vadă iubirea drept aspiraţia spre unificarea a ceea ce este separat. Greşeala sa este că el păstrează această unificare la acelaşi nivel la care există şi diviziunea. Ori, Diotima ne atrage atenţia că ceea ce este separat la nivelul nostru îşi găseşte unificarea la un nivel superior. Cu alte cuvinte, iubirea este o cale ascendentă spre ceea ce ne transcende, ca fiinţe limitate.

Ascultându-l pe comediograf rămânem mereu la nivelul fiinţei noastre contingente, aflate în vărtejul devenirii. Ideea că două fiinţe, supuse inconsistenţei, se pot unii una cu alta pentru a forma un întreg, este una destul de stranie, oricât de răspândită ar fi. Dragostea nu poate fi o cale spre unificare, cu adevărat, decât reconducând pluralitatea inconsistentă, care este individul, la propria temelie unificatoare. Adică reconducând sufletul inferior şi muritor, supus devenirii, la sufletul superior, aflat dincolo de devenire. Eros realizează acest lucru reconducând sufletul la domeniul fiinţei pure, prin intermediul Frumosului în sine, ce se manifestă în spaţiul sublunar sub forma a ceea ce este frumos.

De aici şi învăţătura privind scara frumosului, pe care urcăm, potrivit preotesei din Mantineea, până la Frumosul în sine, care îi scandalizează pe unii moderni[1], ce se cantonează la nivelul individualului.

Potrivit acestei scări pornim de la Frumosul în sine ce se manifestă printr-un trup frumos. Dar suntem chemaţi să nu ne cantonăm la acest nivel al existenţei individuale, ci să descoperim că aceeaşi Frumusţe se poate manifesta şi sub forma multor alte trupuri. Toate aceste manifestări diferă, dar Frumuseţea în sine rămâne neschimbată. Apoi facem un salt calitativ, descoperind că acelaşi Frumos în sine se manifestă şi sub forma frumuseţii sufletului. Astfel, am depăşit planul aparenţelor exterioare. Văzând un suflet frumos suntem reconduşi la ceea ce a făcut ca un suflet individual să fie armonios şi bine rânduit, adică la buna rânduială socială. Platon le numeşte „legi”. Noi ştim, însă, că pentru filosoful nostru există o corespondenţă între rânduala sufletului, a cetăţii şi a cosmosului. De aceea, frumuseţea sufletească ne va conduce, negreşit la frumuseţea armoniei cosmice.

Astfel, orice frumuseţe particulară este o reflectare, sub forma rânduielii armonioase, a Frumuseţii în sine. Scara platonică a iubirii are scopul de a ne face să depăşim o manifestare particulară a Frumuseţii în sine, pentru a accede direct la sursa a tot ceea ce este frumos:

Aşadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziţi de un altul. Pornind de la frumuseţile din lumea noastră pieritoare şi vrând să ajungem la Frumuseţe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; şi de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învăţăturile frumoase, până când de la acestea din urmă ajungem în sfârşit la acea învăţătură care este nimic altceva decât tocmai învăţătura despre Frumuseţe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumuseţea cu adevărat. (Banchetul 211c)

Astfel se îmbină iubirea de frumuseţe cu iubirea de înţelepciune (filo-sofia), aceasta din urmă fiind iubirea de învăţături frumoase, adică de adevăr. Învăţăturile cu adevărat frumoase sunt şi adevărate, în mod necesar, pentru că ceea ce le face frumoase este tocmai subiectul lor: buna rânduială (cosmică/socială/sufletească). De aceea Platon poate spune în alt context că „filosofii sunt în stare să perceapă ceea ce rămâne la fel, egal cu sine, iar cei ce nu pot aşa ceva, ci îşi arată puterea minţii doar în cazul lucrurilor multiple, sunt fără constanţă şi rătăcitori” (Republica 484b). Pe scurt: „cel ce are o viziune sintetică este dialectician, cel ce nu o are – nu este”. (Republica 537c)

Un efect regretabil al cantonării moderne la nivelul iubirii între indivizi este separarea dintre domeniul raţiunii şi al sentimetului. Astfel, iubirea ar ţine, chipurile, de domeniul iraţionalului, distinct şi iremediabil separat de cel al gândirii raţionale. Adevărul este altul, însă. Raţiunea discursivă şi sentimentele pot părea ca fiind ireconciliabile doar la nivelul inferior al sufletului unde contrariile se află în tensiune. Dar ambele domenii se reunesc la un nivel superior. De aceea eros este adevăratul filosof.

Dacă armonia este reflecarea în domeniul pluralităţii a unităţii ce o transcende, atunci negarea transcendenţei va duce în mod necesar la dezarticularea fluxului firesc al devenirii. Frumuseţea, ca armonie, şi transcendenţa sunt strâns legate. Negând aceasta din urmă frumuseţea îşi pierde sensul. Nu este deloc surprinzător că în arta contemporană, specifică unei lumi lipsite de sacru şi transcendenţă, frumosul nu mai are sens şi nu mai este căutat, iar Eros este înjosit şi batjocorit.

Reconjugând, însă, cele două domenii, la un nivel ce le transcende pe amândouă, vom înţelege cum de Platon ajunge la acelaşi ţel atât prin gândirea discursivă cât şi prin extazul erotic. Să citim câteva pasaje din Phaidon, în lumina a ceea ce am văzut în Banchetul:

Şi iarăşi, lucrurile pot fi fie pipăite ori văzute ori simţite cu alt simţ, în timp ce realităţile neschimbătoare, neavând aspect vizibil, pot fi cuprinse numai prin exercitarea minţii. (…) Atunci eşti de acord să postulăm existenţa a două categorii de realităţi: cele vizibile şi cele nevăzute? (Phaidon 79a)

(…)

Dar ceva mai demult ce spuneam noi? Nu spuneam oare că sufletul, atunci când recurge la trup pentru a cerceta ceva, prin văz, auz sau oricare al simţ (căci a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la a-l cerceta prin simţuri), că sufletul este atunci târât de trup către ceea ce nu rămâne identic cu cine niciodată şi că, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice şi tulburi, este el însuşi nestatornic, tulbure şi ameţit ca de beţie?

În schimb când cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuşi sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfel şi natura sa, se duce în această lume ori de câte ori rămâne în sine însuşi, ori de câte ori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui ia sfârşit şi el rămâne acolo, neschimbat şi identic cu sine, căci neschimbătoare şi identice cu sine sunt şi cele cu care vine în contact. Gândire se numeşte experienţa aceasta a sufletului. Oare nu-i aşa? (Phaidon 79c-d)

Gândirea adevărată şi iubirea adevărată duc la acelaşi ţel pe aceeaşi cale unificatoare întru transcendenţă. Ambele ne ridică spre acel intelect intuitiv, prin care contemplăm direct Ideile divine, intelect ce este partea nemuritoare a sufletului nostru. Acesta este nemuritor pentru că se află deasupra timpului, cuprinzând adevărul direct şi fără medierea raţiunii discursive. Este acea facultate de cunoaştere pe care modernitatea, fascinată de raţiunea discursivă, a aruncat-o la gunoi, închizându-se, singură, în mortalitate. Însă acest intelect intuitiv este ceea ce ne dă acces la ceea ce se află dincolo de cer.

Nebunia erotică scurtcircuitează existenţa profană şi raţiunea discursivă, ridicând fiinţa frântă în câte un sex, ce este incomplet în sine, la acea unitate originară ce precede orice frângere.

Dar ce vom face atunci cu o afirmaţie a textelor hermetice, precum aceasta:

Fie ca cel care a dobândit inteligenţa să ştie despre sine că este nemuritor, să ştie că pricina morţii este iubirea. (Corpus Hermeticum, I, 18)

De asemenea, acelaşi tratat ne spune despre Omul universal (Anthropos) că este androgin, pentru că provine din Intelectul divin care este Dumnezeu Tatăl, şi că:

este mai presus decât somnul, pentru că vine din cineva mai presus decât somnul, ce nu poate fi înfrânt de iubire şi somn. (Corpus Hermeticum, I, 15)

Păi, este iubirea o cale spre nemurire, sau este, din contră, aducătoare de moarte?

Contradicţia este doar aparentă şi porneşte de la natura dublă a omului, care este atât muritor cât şi nemuritor. Pentru partea muritoare a sufletului, care participă la ordinea cosmică aşa cum parta participă la întreg, fiind bărbat sau femeie, iubirea este o cale spre reîntregire, deci spre nemurire. Însă din perspectiva intelectului nemuritor din noi, care precede divizarea sexuală, fiind un întreg ce reflectă plenitudinea întregii rânduieli cosmice, iubirea este ceva ce presupune o divizare în părţi, adică moarte.

Cărarea care ne conduce la ţintă ne este de ajutor până să ajungem, dar dacă revenim pe ea după ce am găsit ţinta, înseamnă că am făcut un pas înapoi.

De altfel, acum putem înţelege de ce pentru Platon filosofiarea este atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Din moment ce partea nemuritoare a sufletului, adică intelectul, nu este atins de divizarea sexuală, orice individ uman, indiferent de sex, are acces la el. Virilitatea sau feminitatea sunt deosebit de importante la propriul nivel, cel al sufletului muritor, dar dincolo de acest nivel sunt irelevante. Divinul din noi este androgin, adică precede orice divizare.

˜  ™***

În încheiere să vedem câteva aplicaţii concrete, pentru noi, indivizi particulari aflaţi în spaţiul sublunar.

Să ne amintim că fiecare dintre noi are o natură dublă, muritoare şi frântă, pe de o parte, nemuritoare şi întreagă, pe de alta. Eros împreunează două suflete muritoare, pentru a le revela întregimea originară. În felul acesta cele două suflete ajung să întrezărească acelaşi întreg ce se ascunde deja în profunzimea lor, sub forma părţii nemuritoare şi androginice a lor. Deci, întregul care se reformează prin unirea a două părţi complementare era deja prezentă în fiecare suflet în parte, ca intelect nemuritor.

Aşa se explică senzaţia că celălalt ne face să ne cunoaştem mai bine decât ne cunoaşteam înainte să ne fi îndrăgostit. Această senzaţie este corectă, în sensul că dragostea trezită de o persoană de sex opus ne deschide poarta spre dimensiuni ale proriei fiinţe la care altfel nu am fi avut acces. Dragostea erotică este, astfel, cu adevărat, o nebunie divină. Este o stare de nebunie, pentru că avem de-a face cu o suspendare a rânduielii fireşti a spaţiului profan, dar este o nebunie divină, pentru ca asta se realizează în favoarea a ceva ce transcende această rânduială. Nu avem de-a face cu o simplă absenţă a ordinii, ci cu o depăşire a sa în sus.

Acest acces la nivele superioare ale sufletului nu aduce cu sine o negare a eului profan, din contră. Atunci când suntem îndrăgostiţi avem impresia că feminiatea persoanei iubite ne face mai bărbaţi şi invers. Din nou, impresia este corectă, dar este vorba despre mai mult decât am putea bănui. Ceea ce ne face mai bărbaţi, sau, după caz, mai femei, este, în primul rând, accesul la partea androgină a sufletului nostru, la intelectul divin.

Fiecare intelect, deşi în sine se află deasupra separărilor particularizante, participă la nivelele inferioare ca suflet individualizat. Cu ale cuvinte, intelectul nostru androginic participă la rânduiala sublunară ca suflet de bărbat sau de femeie.

Să ne amintim că androginia intelectului divin nu este o banală reunire a trăsăturilor bărbăteşti şi femeieşti, într-un amestec ce şterge diferenţierile. O astfel de amestecare ar duce la o coborâre spre infrasexual. Din contră, sufletul nostru nemuritor este anterior oricărei diviziuni particularizante, deci inclusiv a frângerii în bărbat şi femeie. În acest sens este androgin.

De asemenea, să ne amintim că unitatea principială se reflectă la nivele inferioare ca armonie a pluralităţii fiinţelor. Atât timp cât nivelele inferioare ale micro sau macrocosmosului sunt ţinute în armonie, avem de-a face cu o bună relaţie între acestea şi unitatea principială din care izvorăsc. Bunăoară, sufletul muritor ce se închide în propria particularitate, întorcând spatele părţii sale transcendente şi nemuritoare, se va aliena de armonia cosmică, ce îi va apărea, astfel, opresivă. Rupt de armonia care îl determina, îşi va pierde treptat determinările, ajungând inform.

De exemplu, sufletul de bărbat, sau femeie, ce se „emancipează” de transcendenţă, dorind să îşi determine singur destinul, rămâne prins în plasa unei iluzii distructive. Se rupe de armonia cosmică ce e chemată să îi rânduiască existenţa sub forma vocaţiei venite de sus şi va ajunge o biată fărâmă lipsită de indentitate determinată. Îşi va pierde, inclusiv, virilitatea, sau feminiatea, după caz.

Ei bine, dragostea trezită de cineva de sex opus îl duce pe cel îndrăgostit într-o stare de manie divină, prin care are acces la partea transcendetă a sufletului său, independent de voinţa, sau chiar cunoştinţa sa. Ori, intelectul nostru nemuritor, este o reflectare directă a Intelectului prim, fons et origo a oricărei armonii şi rânduieli cosmice. Ajuns în faţa intelectului androgin din adâncul său, reflectare a Intelectului androgin originar, sufletul muritor se află în faţa a ceea ce îi dă bărbăţie sau feminiate, după caz.

Astfel se face că ceea ce ne face să ne simţim cu adevărat bărbaţi sau femei este androginia care le transcende, şi care se regăseşte în adâncul fiecărui suflet particular. Persoana iubită nu este decât un suport sensibil pentru sufletul nostru muritor în ascensiunea sa la androginia originară. De fapt, ceea ce se întâmplă concret este că tensiunea erotică dintre sexe produce un scrurtcircuit în conştiinţa profană, deschizând o portiţă, ce în mod curent este închisă.

Eroarea pe care trebuie să învăţăm să o evităm este de a avea aşteptări de la o relaţie sau o persoană iubită pe care nimic empriric nu ni le poate împlini. Persoana iubită este doar suportul providenţial prin care ni se revelază nouă natura noastră adevărată. Să ne bucurăm de această experienţă, iar dacă o putem trăi într-o comuniune de suflete cu acea persoană, cu atât mai bine. În orice caz, să nu uităm că îi datorăm un cocoş lui Asclepios (Phaidon 118a).


[1] Vezi studiul introductiv la acest dialog semnat de Petru Creţia.

Advertisements