Universul copernican

Universul copernican

Ar putea părea ciudat să se vorbească despre un geocentrism modern, dar realitatea este că nici o civilizaţie nu a fost într-un mod atât de sistematic şi dogmatic geocentrică precum a noastră. Asta în ciuda faptului că apologeţii modernităţii consideră copernicanismul drept una din revoluţiile decisive care au creat lumea lor.

Trebuie spus de la început că atât geocentrismul cât şi heliocentrismul sunt relativ valide. Adică fiecare din acestea este validă potrivit propriei perspective. Nu pot decât să fiu de acord cu Titus Burckhardt, când spune că:

Descoperirea heliocentrismului a avut efecte de o seamă cu anumite vulgarizări ale ezoterismului; ne referim aici în primul rând la acele inversiuni ale punctului de vedere ce sunt specifice speculaţiei ezoterice; confruntarea simbolismului geocentric şi heliocentric arată foarte bine ce este o astfel de inversiune: faptul că soarele, sursa luminii şi căldurii pentru planete, este polul care domneşte asupra mişcării lor, aduce cu sine, ca toate cele ce există, un simbolism evident şi reprezintă o realitate, tot dintr-un punct de vedere simbolic şi spiritual, complementară celei oferite de astronomia geocentrică[1].

Cât despre descoperirea heliocentrismului, acelaşi autor adaugă:

Există indicii care ne permit să credem că pitagoricii cunoşteau deja sistemul heliocentric. Nu este exclus ca această cunoaştere să se fi păstrat tot acest timp, iar descoperirea lui Copernic să nu fie în realitate decât o banală vulgarizare, precum multe alte „descoperiri” ale Renaşterii[2].

În sprijinul celor spuse de acest autor este suficient, cred să cităm un cunoscut fragment din Corpus Hermeticum:

Pe scurt, lumea inteligibilă îi este supusă lui Dumnezeu, lumea sensibilă i se supune lumii inteligibile, iar Soarele, trecând prin aceste două lumi, primeşte de la Dumnezeu puterea facerii de Bine, care este creaţia. Pe de altă parte, în jurul Soarelui se mişcă opt sfere, depinzând de el: cea a stelelor fixe, cele şase sfere planetare şi sfera unică ce împrejmuie Pământul. (Corpus Hermeticum[3], Definiţiile, 17) – trad. Maria Genescu

Astrologia, arta geocentrică prin excelenţă, este o artă hermetică în forma pe care o cunoaştem. Dar, iată, hermetismului nu îi este străină perspectiva heliocentrică, deja în zorii primului mileniu al erei noastre. Să fie vorba de o inconsistenţă datorată naturii eclectice a scrierilor hermetice? Nicidecum. Este vorba de perspective complementare: cosmosul este geocentric din perspectiva omului aflat în spaţiul sublunar, al generării şi coruperii, dar este heliocentric pentru cel care a străbătut deja sferele planetare, pentru a ajunge la origine. Soarele este imaginea sensibilă a Principiului, de aceea este firesc să îi acordăm locul central.

Să observăm că centralitatea Pământului sau a Soarelui nu înseamnă acelaşi lucru. În cazul astrului zilei centralitatea simbolizează prioritatea asupra altor astre, inclusiv a Pământului. Acest loc central este unul loc al onoarei şi exaltării. Din contră, centralitatea pământului în perspectiva geocentrică semnifică cu totul altceva:

S-a spus adesea că vechea imagine a lumii în spaţiu era deosebit de potrivită pentru a da omului un sentiment înalt al importanţei şi demnităţii sale, iar cîţiva scriitori moderni au acordat mare importanţă acestei presupuse implicaţii a astronomiei precopernicane! Ni se spune că omul ocupa locul central în Univers şi că toate sferele nepopulate şi vaste se roteau cu umilinţă în jurul planetei locuite de el. Dar adevărata tendinţă a sistemului geocentric a fost, pentru gîndirea medievală, exact cea opusă. Pentru că centrul lumii nu era o poziţie onorantă, ci mai degrabă punctul cel mai îndepărtat de Empireu, temelia creaţiei, către care cădeau drojdia şi elementele cele mai joase. Adevăratul centru era Iadul ; în sens spaţial lumea medievală era „diavolocentrică”[4].

Nu este vorba despre o perspectivă medievală, ci una general arhaică, răspândită de-a lungul şi de-a latul omenirii tradiţionale. Coborârea în rărunchii pământului pentru a găsi sufletele celor plecaţi, dar şi monştrii informi, este o temă binecunoscută a miturilor. În cadrul geografiei sacre, axa superior-inferior apare sub forma axei centru-periferie, locurile depărtate fiind cele locuite de creaturi ciudate, ce ies din rânduiala firească.

Acestea fiind spuse, ar trebui să fie destul de clar de ce modernitatea este geocentrică. Din moment ce Pământul, adică spaţiul sublunar, este cel a generării şi coruperii, extinderea acestui spaţiu la întregul cosmos – adică, reducerea întregului univers la cosmosul fizic – echivalează cu integrarea în sfera generării şi coruperii a întregului univers vizibil.

Faptul că planetele şi astrele mai depărtate sunt entităţi fizice, precum pământul, nu contrazice cosmologia premodernă în chestiuni esenţiale, ci doar în problemele care ţin de aparenţă. Cosmologiile tradiţionle sunt calitative şi formulează adevăruri de natură supracorporală (sau infracorporală). Corpurile cereşti vizibile pe cer sunt mai mult decât nişte obiecte supuse simţurilor. Ele au şi o dimensiune suprafizică, pentru că tot ceea ce există este un simbol pentru realităţi superioare.

A reduce ceva la simpla sa aparenţă, separândul de ceea ce simbolizează, este lucrarea diavolului, în sens etimologic. După cum se ştie, etimologic vorbind simbol şi diavol sunt antonime, primul unificând, iar al doilea separând. Nu este deloc o întâmplare faptul că tratarea de către ştiinţa modernă a astrelor drept ceva mai puţin decât un simbol, a mers mână în mânî cu negarea caracterului spiritual al naturii umane. Se verifică din nou faptul că o cunoaştere indiferentă etic este pură utopie.

Cosmologia modernă nu face dccât să îl închidă pe om în sfera generării şi coruperii, fără speranţă de scăpare. Cum poţi să scapi dintr-o închisoare, când ai convingerea că nu mai există nimic dincolo de zidurile ei?

Însă povestea nu se opreşte aici. Să nu uităm că sub podeaua închisorii se mai află ceva. Noi îl numim iad. Alţii l-au numit Tartar, sau i-au dat alt nume. Este domeniul daimonilor infernali. Microcosmic, este vorba de nivelele infrapersonale ale sufletului nostru: subconştientul şi, mai jos, inconştientul colectiv. Cu primul individualitatea noastră se dizolvă în elemntele ei, iar cu a doua ne pierdem complet individualitatea. Povestea sfârşitului modernităţii este povestea regresului în subconştient şi în inconştientul colectiv. Este locul reziduurilor psihice, lada de gunoi cosmică (micro şi macro).

Sfârşitul degenerării este echivalent cu atingerea punctului care oglindeşte răsturnat Principiul. Dacă în Principiu toate sunt una, pentru că Unul este anterior oricărei pluralităţi, coborârea în inconştientul colectiv dizolvă în baia sa acidă orice diferenţiere. În acel punct extrem însăşi starea corporală (adică omul individualizat) ia sfârşit. Macrocosmic vorbind, Pământul este ars cu foc şi pucioasă.

1024px-Last_Judgement


[1] „La découverte de l’héliocentrisme a eu de effets semblables a ceux de certaines vulgarisations d’ésotérisme; nous pensons ici surtout a ces inversions de point de vue qui sont propres a la spéculations ésotérique; la confrontation des symboles respectifs des systèmes géocentriques et héliocentriques montre fort bien ce qu’est une telle inversion: en effet, la faite que le soleil, source de la lumière des planètes, est égalment le pole qui régit leurs mouvments, comporte comme toute chose existante un symbolisme évident et représente en réalité, toujour au point de vue symbolique et spirituelle, un point de vue complémentaire de celui de l’astronomie géocentrique.” Titus Burckhardt, Cle spirituelle de l’astrologie Musulmane d’apres Mohyiddin Ibn Arabi, Ed. Arche, Milano, 1974, pp. 11.

[2] „Il est des indices qui permettent de supposer que les Pythagoriciens connesaient déjà le système héliocentrique. Il n’est pas exclu que cette connaisance se soit toujour maintenue, et que le découverte de Copernic ne soit en réalité qu’un simple vulgarisation, comme beacoup d’autre „découvertes” de la Renaissances.” Titus Burckhardt, op. cit. p. 12.

[3] Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p.178.

[4] Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al fiinţei, Humanitas, 1997, p. 87

Advertisements