muerte-de-tristan-e-isoldaDacă cele „profane”, pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi, sunt doar aplicarea în acest domeniu anume a unor realităţi mai înalte, erosul pe care îl trăim hic et nunc nu este o excepţie. Este important de realizat acest lucru, pentru că numai astfel vom putea înţelege o serie de elemente ale sale, care altfel ne lasă nedumeriţi.

Erosul apare în diferitele tradiţii ca element important al mitologiei şi al riturilor, iar vestigii ale acestei realităţi mai există şi acum. Este destul să ne reamintim că ceva atât de modern şi profan precum un număr de strip tease este doar o formă degradată la extrem al unui rit de iniţiere în care neofitul este martorul dezvelirii tainelor naturii, prin dezvelirea unui trup de femeie. În contextul iniţierilor acest gen de rit are sens, pentru că femeia reprezintă un simbol al unor realităţi superioare anume, şi în această calitate a sa poate fi o cale de acces la respectivele realităţi superioare. Ca să înţelegem mai bine cum este posibil aşa ceva să pornim de la un fragment dintr-un dialog platonic:

Oricum, pentru moment trebuie să reţinem că există trei genuri: ceea ce devine; cea în care are loc deveni­rea; şi modelul după a cărui asemănare ceea ce devine se naşte. Într-adevăr, putem cu drept cuvînt compara receptacolul cu o mamă, modelul cu un tată, iar natura intermediară dintre ele cu vlăstarul lor. Apoi trebuie să ne dăm bine seama că lucrurile nu pot sta decît aşa: de vreme ce întipărirea este foarte diversă şi se înfăţişează sub toate formele cu putinţă, acel lucru în care are loc întipărirea n-ar fi bine pregătit să o pri­mească decît dacă este lipsit de oricare dintre formele pe care urmează să le primească de undeva din/afară. E într-adevăr, dacă receptacolul ar semăna cu vreunul dintre lucrurile care vin să intre în el, atunci cînd ar veni în el lucruri de natură contrară sau cu totul dife­rită, primindu-le, li s-ar asemui cu greu, lăsînd să se străvadă propria lui înfăţişare. De aceea, cel care are a primi în el toate formele, trebuie să fie însuşi lip­sit de orice formă. (Timaios 50d)

Această comparaţie este legitimă pentru că generarea trupească este o aplicare într-un domeniu anume al principiului mai general al generării prin informarea materiei. Acest adevăr, de altfel, a dus şi la teorii comice, precum cea potrivit căreia femeia, ca materie primitoare, este exclusiv pasivă la primirea sămânţei, iar bărbatul este cel care dă formă exclusiv copiilor. Rămâne de văzut cum pot unii copii, în aceste condiţii, să semene cu mamele lor, nu-i aşa? Confuzia s-a născut dintr-o aplicare prea mecanică a principiului corespondenţei dintre materie-formă-sinol şi mamă-tată-copil. În lumea sublunară femeia, ca şi bărbatul, sunt deja nişte sinoluri, adică fiinţe particulare constituite din materie şi formă. Deci femeia care participă la actul sexual generativ, deşi reprezintă rolul materiei pure, nu este materie pur pasivă. Numai Materia originară (mula prakriti), inteligibilă, este lipsită de orice determinări. Orice altă materie are deja o formă.

Odată ce am înţeles în ce fel generarea de copii poate fi o aplicare particulară a unui principiu mai general vom vedea în ce fel o teoremă de geometrie, precum teorema lui Pitagora, poate avea o valoare iniţiatică. Să nu uităm că iniţierea însăşi nu este decât o moarte şi renaştere, deci aplicarea erosului în acest domeniu este firească. Ei bine, teorema lui Pitagora ne spune că, într-un triunghi cu un unghi drept, suma pătratelor catetelor este egal cu pătratul ipotenuzei. Cu alte cuvinte, ipotenuza se naşte din reunirea catetelor.

Acest lucru se reprezintă grafic prin aşezarea unei catete în poziţie verticală, cealaltă ajungând în poziţie orizontală. Dacă la şcoală tovarăşa profesoară v-a desenat triunghiul în altă poziţie (respectiv, cu ipotenuza în poziţie orizontală), ceea ce vi s-a predat este ceva strict profan.

În acest caz cateta verticală reprezintă principiul activ, adică forma, iar cea orizontală principiul pasiv, adică materia. Ipotenuza devine cel mai important element, copilul care se naşte din această reunire – în sens iniţiatic, neofitul care a murit şi acum renaşte într-o nouă formă. Acest lucru este posibil, pentru că orice iniţiere constă într-o desfacere a sinolului vechi, adică o moarte, urmată de o nouă reunire dintre materie şi formă, adică o renaştere.

Ori, dacă erosul „profan” pe care îl putem trăi în viaţa de zi cu zi poate avea valenţe atât de profunde, atunci este de înţeles de ce de multe ori pare ceva enigmatic, sau peste puterea noastră. Este enigmatic pentru că nu avem pregătirea necesară ca să îi putem înţelege sensul şi felul de a lucra, cu alte cuvinte, nu suntem în posesia unei ars amatoria care să ne ghideze prin acest ape tulburi. De asemenea, vom fi martori la declanşarea unor puteri în noi ce ne scapă complet de sub control, pentru că ne aşteptăm să controlăm realităţi superioare cu partea inferioară a naturii noastre. Erosul nu poate fi controlat la nivel profan, pentru că prin natura sa este ceea ce ne deschide sfere ce se află deasupra Lunii.

Interesant de observat, că fenomene pe care le considerăm de ordin psihic, reflectă realităţi ce trec dincolo de domeniul profan. Una din temele cele mai comune ale îndrăgostiţilor este “veşnicia”, înţeleasă nu ca o continuitate nelimitată în timp, ci nota bene! ca permanentizare a prezentului, ceea ce presupune, nici mai mult nici mai puţin, decât suspendarea timpului însuşi în favoarea eternului Prezent. Nimic nu lucrează atât de mult împotriva dragostei ca timpul, pentru că dragostea priveşte Clipa, mai precis Principiul ipostaziat în Clipă, şi nu timpul creat prin desfăşurarea acestuia.

Un alt aspect, care trece destul de neobservat, din cauza unei confuzii între “a iubii” şi “a fi îndrăgostit”,  este cel al caracterului suprapersonal al dragostei. Atunci când avem de-a face cu dragoste, în sensul deplin al cuvântului nu mai suntem în domeniul sentimentelor, pentru că sentimentele presupun un subiect, respectiv un obiect spre care sunt îndreptate. Ori experimentarea unei stări de care vorbim presupune strivirea completă a propriului sine, pe de o parte, şi elimină şi obiectul dragostei ca fiinţă concretă, pe de alta. Persoana ce pare să declanşeze această stare este mai degrabă un pretext, sau un suport pentru ceva ce trece mult dincolo de aceasta, exact cum arta sacră poate deveni suport sensibil pentru contemplaţie. Se explică, deci, şi fenomene, ca oprirea spontană a respiraţiei, a bătăii inimii, dereglările psihice, şi alte fenomene binecunoscute ce însoţesc „boala” dragostei. În orice caz, a aştepta de la obiectul pasiunii noastre să ne poată satisface este complet inutil. Respectiva persoană nu este decât un simplu suport sensibil pentru realităţi superioare, ori, numai acele realităţi superioare ne vor putea satisface.

Dacă ţinem cont de asta ne putem păzi de dezamăgiri ulterioare. dar dacă tot am pomenit de dezamăgirile care urmează dezdrăgostirii, când începem să vedem persoana iubita „aşa cum este” şi nu aşa cum ne-am închipuit-o, ar trebui subliniat ceva important. Atunci când suntem îndrăgostiţi vedem mai bine şi cunoaştem mai bine fiinţa iubită, decât înainte sau după. Dezdrăgostirea nu aduce cu sine mai mult „realism”, ci mai puţină capacitate de vedea lucrurile în esenţa lor. Cum aşa? – se pot întreba unii. În fond, a rămas proverbială aşa zisa orbire a celor care iubesc faţă de defectele obiectului iubirii lor.

Să nu uităm, însă, că Odin, cel care cunoaşte secretele runelor magice, este şi zeul cu un singur ochi. Celălalt şi l-a sacrificat pentru a accede la tainele care guvernează lumea.

Cecitatea aceasta poate numită astfel doar din perspectivă profană. Dacă este adevărat ceea ce am spus mai sus, respectiv că persoana iubită nu este decât un suport vizibil, un simbol, prin care accedem la alte nivele ale rânduielii cosmice, atunci totul devine clar. Un simbol este o manifestare la un nivel dat a ceva ce se află la un nivel superior. Soarele este proiectarea în plan celest a Unului-Bine, iar aurul este o proiectare terestră a soarelui. De aceea aurul, ca simbol, are o natură solară, la fel cum soarele, la rândul său, este divin într-o măsură mai mare decât orice alt corp ceresc. Prin iniţiere această natură simbolică a aurului şi soarelui – adică adevărata lor natură – devine perceptibilă.

În mod analog, fiinţa iubită este, în primul rând, o proiectare contingentă a ceva etern, iar dragostea noastră ne oferă un acces la această natură a sa desăvârşită aşa cum conştiinţa profană nu o pateu face. Când eşti îndrăgostit cunoşti persoana iubită mai multe decât aceasta se cunoaşte pe sine. Ba chiar, mai bine decât ar dori să se cunoască pe sine.

Dar dacă obiectul iubirii mele este doar o manifestare contingentă a ceva desăvârşit – perfecţiune pe care iubirea mea mi-o revelează – ce este această natură supracontingentă ce se face vizibilă astfel în lumea sublunară? Cu alte cuvinte, manifestarea a ce este cea pe care o iubesc, sau cel pe care îl iubeşti? Fiecare dintre noi este o încarnare contingentă a feminităţii-în-sine, sau a virilităţii-în-sine. Fiecare din noi este chemat să realizeze în sine forma (mă refer la eidos-ul platonic) care i-a fost rânduită. Însă feminitatea-în-sine şi a virilitatea-în-sine sunt idei (în sens platonic, nu modern) complementare. Feminitatea din tine va funcţiona ca un catalizator pentru virilitatea din mine. De aceea avem impresia că iubind ajungem să ne cunoaştem şi să fim noi înşine cu adevărat, aşa cum altfel nu am putea. Nu este vorba despre o banală impresie subiectivă, ci de o intuiţie cât se poate de corectă.

Din păcate, aceea dintre noi care au părăsit Templul, adică au întors spatele sacrului în favoarea spaţiului profan (etimologic pro-fan înseamnă „lângă templu”, adică „în afara templului”) nu mai cunosc aceste realităţi şi nu mai ştiu cum să dea sens erosului. Acesta, prin natura sa, are rolul de a ne duce dintr-o lume în alta, spre zei sau spre Tartar, în funcţie de dispoziţia sufletului nostru şi de pregătirea sa. Ce se va alege, deci, de cineva care nu va avea nici un fel de pregătire în domeniul sacrului? Ce ocazie pierdută!

Încă ceva. În limba româna “a iubi” şi “a fi îndrăgostit” sunt sinonimi, iar în limbajul curent ei pot fi cu uşurinţă schimbaţi unul cu celălalt. Totuşi le voi folosii cu sens diferit, într-un mod oarecum artificial, pentru a desemna două realităţi diferite.

Iubirea este un act, pe când în celălat caz avem de-a face cu o stare. Mai simplu spus: când iubeşti, faci ceva; când eşti îndrăgostit ţi se întâmplă ceva. Astfel, a fi îndrăgostit înseamnă să pătimeşti – în sensul originar al termenului grec pathos, echivalentul latinului passio, adică să suferi o acţiune venită din exterior asupra ta.

Pe prima se poate fundamenta o relaţie interpersonală, pe a doua nu se poate fundamenta nimic, pentru că presupune anularea oricărei personalităţi proprii. Prima cere responsabilitate, a doua pulverizează orice ordine. Iubirea presupune comunicare, fără de care e moartă, dar starea de îndrăgostit elimină orice posibilitate de comunicare interpersonală, pentru că se află dincolo de subiect şi obiect, acolo unde domneşte coincidentia oppositorum. Iubirea împărtăşită aduce echilibru sufletesc şi stabilitate afectivă în viaţa de zi cu zi, şi este de un nepreţuit ajutor în lupta continuă pe care trebuie să o ducem aici jos. Starea de îndrăgostit aduce orice altceva decât echilibru sufletesc şi nici nu e rostul ei.

Ce rost are atunci această stare? Nu ar fi mai normal să nu existe decât o iubire responsabilă îndulcită de voluptatea fizică? Ei bine, dragostea nu-şi găseşte nici un rost în ordinea firească a lucrurilor, pentru că ţine esenţialmente de registrul meta-personal. Înăbuşe orice plăcere fizică, sau bucurie sufletească pentru că este o irumpere a suprafirescului în cursul firesc al vieţii noastre. De aceea în plan emotiv şi social nu poate să aducă decât neajunsuri. Dacă i se caută neapărat un rost, putem spune că rostul ei este să ne înfăţişeze într-o Clipă ceea ce e dincolo.

Ea se produce din cauza originii noastre divine, origine de care am uitat, dar care la rândul ei nu a uitat de noi, şi care ne poate juca feste, tulburând mersul profan al vieţii cotidiene când aşteptăm cel mai puţin şi ne dorim cel mai puţin. Cert este că nu oricine are a face cu starea aceasta, ci doar cu iubirea în diferitele sale grade de intensitate. Atât timp cât o latură personală rămâne nu am trecut în registrul suprapersonal. În mod concret, starea de îndrăgostit apare ocazional şi în mod trecător în cazul unei iubiri intense, aşa cum tehnici ascetice, sau de altă natură pot suspenda conştiinţa normală, producând răpiri extatice.

Nu de puţine ori cel îndrăgostit a fost asemuit cu un om beat. Ei bine, şi acest lucru este cât se poate de semnificativ, pentru că pe tot globul împlinirea spirituală a fost reprezentată ca beţie sacră. Băuturile sacre precum Soma vedică sau Haoma avestică au rolul de a induce o astfel de beţie sfântă în cel care o bea. “Noi am băut Soma, noi am devenit nemuritori, noi am văzut Lumina, noi am aflat zei; ce ar putea împotriva noastră duşmănia sau trădarea unui muritor, o, Nemuritorilor?” se spune în Rig Veda. Nu este oare acesta strigătul extatic al unui îndrăgostit, căruia nu-i mai pasă de nimic din cele mundane? Chiar vinul comun a apărut ca substitul al nectarului ce se cuvine doar zeilor olimpului, iar suratele hindusă şi persană a acesteia sunt tot substitute ale somei, respectiv haomei originare care s-au pierdut. Toate aceste băuturi conferă nemurire adeptului, ceea ce este deosebit de semnificativ, luând în considerare ceea ce am văzut despre dragoste.

Merită observat că în toate aceste cazuri nu avem de-a face cu destrăbălarea voluptoasă a beţiei profane, ci cu aşa zisa sobria ebrietas, ce e mai degrabă legată de asceză. Îndrăgostitul, în sine, pare mai aproape de un ascet, decât de orice altceva. Se înţelege de la sine că o zicală ca in vino veritas are valenţe mult mai profunde decât şi-ar putea închipui unii.

Principala problemă a erosului, ca ceea ce oferă acces la ceea ce transcende lumea sublunară, este că ne surprinde fără o pregătire necesară. O iniţiere vine în urma unei pregătiri riguroase şi se efectuează sub supravegherea unei autorităţi iniţiatoare, a cărei protecţie este crucială. Fără aceasta pericolul la care se expune neofitul este de neînchipuit. Orice renaştere este precedată de o moarte. O lucrare sacră de acest fel este reuşită dacă moartea este urmată, într-adevăr, de o renaştere pe un plan superior. Dar există un  pericol real ca neofitul să experimenteze moartea iniţiatică, adică să iasă din lumea noastră, fără să fie recompus (din materie şi formă) la un nivel superior. Ajuns suspendat între lumi, nefericitul se va prăbuşii în abis.

Ei bine, erosul oferă acces spontan la aceste realităţi, dar fără o pregătire prealabilă şi fără protecţia oferită de un iniţiator. Cu tot ceea ce înseamnă asta.

Advertisements