tolkienPuţine lucruri sunt sigure pe lumea asta, dar un lucru e sigur: dacă The New York Times participă la o dezbatere, va fi de partea greşită. Dar, în fond, la ce altceva te-ai putea aştepta de la o fiţuică de stânga, cuib de marxişti îmbătrâniţi fără să se maturizeze, ce reflectă constant prejudecăţile intelighenţiei americăneşti de bon ton. În vara anului 2011 am avut parte de o nouă mostră de venin à la TNYT, cu ocazia recenziei celui mai nou volum din seria Song of Ice and Fire, A Dance with Dragons.

Seria lui G. R. R. Martin este, fără discuţie, una din cele mai importante din istoria fantasy-ului de după J. R. R. Tolkien. Cu un nume predestinat (G. R. R. vine, de altfel, de la George Raymond Richard, iar J. R. R. de la John Ronald Reuel) Martin a reuşit să creeze un clasic al genului, ce nu este cu nimic mai prejos, decât, să zicem, seria Eartsea de Ursula K. LeGuin. Este pentru prima dată, după Tolkien, când nişte cărţi de fiction ajung să mă fascineze în halul ăsta, deşi motivele sunt cu totul diferite. Cei doi autori nu au aproape nimic în comun, în afara faptului că sunt clasificaţi drept fantasy.

Martin este un autor complet modern, în sensul că pentru el fiinţa umană este creatura contingentă, redusă la emoţii şi, (arareori) raţiune. La el găseşti la fel de mult idealism ca în Arthashastra lui Kautilya. Adică mai deloc. Deci întru totul pe gustul good ol boys şi good ol’ gals de la The New York Times. Pentru intelectualii adăpaţi fără încetare de la ţâţa celei mai noi zvâcniri ideatice ale marxiştilor francezi, Tolkien şi succesul lui e o adevărat sulă în coaste – vorba altui comunist. Iată de ce, pe un autor ce scrie fantasy pe gustul lor l-au primit ca pe un mântuitor, ce va exorciza spiritul lui Tolkien, ca să poată şi ei dormi liniştiţi, cu gândul la un viitor când SUA va păşi în sfârşit pe calea progresului, devenind Uniunea Sovietică Socialistă a Americii. Iar ei îşi vor putea schimba pe faţă numele în Pravda (adică „Minciuna”), fără să mai fie nevoiţi să se ascundă după colţuri, cum o fac acum. (Cu ultimele alegeri de la ei s-ar putea să-şi vadă curând visul cu ochii, dar să lăsăm tristeţile de toamnă.)

What-Are-You-Tolkien-About_o_96414Iată cu ce îşi începe recenzia tovarăşa Dana Jennings:

Cu sosirea „A Dance with Dragons”, a cincia carte din seria „Song of Ice and Fire” de George R. R. Martin, a venit vremea să batem un ţăruş în inima lui J. R. R. Tolkien şi „The Lord of the Rings”. [With the arrival of “A Dance With Dragons,” Book 5 in George R. R. Martin’s rousing “Song of Ice and Fire” cycle, it’s high time we drove a stake through the heart of J. R. R. Tolkien and “The Lord of the Rings.”]

Este uimitor câtă ură oarbă se poate aduna în nişte creaturi orcoide, ferecate în turnul lor de fildeş intelectual. Pentru o grămadă de litterati seria lui Tolkien e ca soarele pentru Gollum. Dacă am crezut că frica orcilor de lumină este o exagerare de tip fantasy, ei bine iată că acelaşi lucru se întâmplă şi în lumea noastră. Tot ceea ce este elfic şi nobil pare să trezească reacţii furibunde pentru cei obişnuiţi cu întunericul. Fraza de încheiere este la fel de dezamăgitoare:

Tolkien a murit. Trăiască George Martin! [Tolkien is dead. And long live George Martin.]

Aş fi curios să aflu ce ar avea de zis un cititor inteligent şi perceptiv al lui Tolkien, precum Martin, la o prostie ca asta. Desigur, Tolkien e mort. Sunt de acord şi eu. A murit prin anii şaptezeci. Iar lui George Martin îi urez viaţă lungă şi putere de muncă. Dar dacă tov. Jennings îşi închipuie că acesta din urmă îl va detrona pe primul, atunci se înşeală, din fericire.

De fapt, eroarea de fond, de la care porneşte toată mojicia autoarei recenziei se găseşte în observaţia sa cum că opera scriitorului american e mai aproape:

de Balzac şi Dickens, decât de Tolkien. Mr. Martin scrie fantasy pentru adulţi [more Balzac and Dickens than Tolkien. Mr. Martin writes fantasy for grown-ups]

Adică în lumea fanteziilor ei Tolkien scrie pentru copii. Asta este adevărat pentru The Hobbit, dar nu mai este adevărat pentru The Lord of the Rings, şi cu atât mai puţin pentru Silmarillion. Acestea din urmă cer un public matur. Se pare că  nu e cazul ei şi a multora ca ea. Ceea ce criticii de acest fel nu par să înţeleagă este că idealismul lui Tolkien nu are nimic de-a face cu imaturitatea, din contră. Este adevărat, însă, că dacă vei reduce, în ochii tăi, omul la un animal posedat de instincte şi reflexe atavice, atunci idealismul ţi se va pare o formă de lipsă de realism. Dacă lumea ta se sfârşeşte la sfera lunii, atunci e limpede de ce îi vei considera imaturi pe cei care îţi vorbesc de Empyreu. Dar numai pentru că sferele supralunare nu îşi găsesc locul în ideologia ta nu înseamnă că acestea nu există. Numai pentru că „lumea secundară” a lui Tolkien surprinde lucrurile mai aproape de esenţele şi arhetipurile lor asta nu înseamnă că omul e nerealist, ci că opera sa nu intră sub condamnarea pe care Platon o aruncă, justificat, asupra poeţilor.

TV-Game of ThronesÎn fond, diferenţa dintre Martin şi Tolkien ar fi tocmai aceasta. Lumea creată de Martin nu este decât lumea noastră empirică, spoită cu puţină magie. În schimb, lumea lui Tolkien este mai aproape de sursa miturilor originare, ce traduc în imagini adevăruri întemeietoare. Din acest punct de vedere, Tolkien este incomparabil mai realist, aşa cum Ideile sunt incomparabil mai reale decât fiinţele contingente ce participă la ele.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în ce-l priveşte pe Martin. Presupusul său realism nu are nimic de-a face cu realitatea, ci doar cu nişte reguli de bază ale meseriei de scriitor. Diferitele genuri literare îşi au convenţiile şi regulile lor, iar acest autor ştie cum să le respecte şi cum să le încalce. Ei bine, el nu este un autor de fantasy. Cel puţin această serie nu este, propriu zis, una de fantasy. De aceea, regulile pe care le aplică nu sunt cele ale acestui gen. De aici şi confuziile. Ceea ce aplică aici Martin sunt regulile literaturii horror. Şi tocmai în asta constă geniul lui. Să mă explic.

În general, fantasy se ocupă de autotranscendere, de aceea găsim în romanele de gen plaiuri vaste, şi orizonturi deschise. Din contră, literatura horror se ocupă cu regresia la starea de infrauman. Asta fie prin dezumanizarea până la nivel de monstru, în horrorul supranatural, fie prin dezumanizare până la nivelul animalicului, în cel fără elemente supranaturale. În aceste condiţii, literatura horror cere spaţii închise, inducătoare de claustrofobie, tocmai pentru a-ţi sugera că eşti prins fără să poţi scăpa. Un castel în paragină, o casă bântuită, un orăşel de provincie plin de secrete îngrozitoare, o navă pierdută în spaţiu sunt cele mai indicate pentru o poveste de acest gen. Ultimul lucru de care ei nevoie pentru o poveste horror este spaţiul deschis.

Aici intervine geniul lui Martin. Pentru că omul este cu adevărat genial, chiar dacă numai în sens profan. El încalcă această regulă de bază, aşezând într-un cadru fantasy poveştile sale despre dezumanizare, croite, de altfel, potrivit regulilor cele mai clasice ale literaturii horror. Este nevoie de un talent cu adevărat deosebit ca să nesocoteşti reguli atât de importante şi să reuşeşti în ce ţi-ai propus. Dar să nu uităm nici un moment că Martin nu reflectă „realitatea” cu scriitura sa, ci vorbeşte despre dezumanizare în cea mai pură tradiţie horror şi după convenţii bine stabilite. Din păcate, în interviuri, mai uită din când în când acest lucru şi se apucă şi el să vânture clişeul „realismului”. Dar pe el sunt dispus să îl iert pentru asta. Merită măcar atât, methinks. Alţii şi altele, însă, nu.

Advertisements