Scena din Infernul lui Dante, de Gustave Dore

Scena din Infernul lui Dante, de Gustave Dore

A devenit deja un loc comun să se denunţe societatea modernă drept una „materialistă”. Dar, din păcate, o bună parte din cei care o fac nu şi-au clarificat foarte bine sensul acestei realităţi. De fapt, materialismul modernităţii este ceva firesc, şi există pericole mult mai mari cu care ne confruntăm în acest moment. Aceste pericole se nasc tocmai din dezagregarea materialismului despre care vorbim, de aceea ar fi util, cred, să încercăm să lămurim pe cât posibil sensul acestui termen.

În sens propriu, „materialism”, ar trebui să se refere la ceea ce stă de partea materiei, adică nu de partea formei. Ori, dacă opusul materiei este forma (eidos-ul platonic), atunci ea nu trebuie redusă la materia grosieră, care ţine de domeniul corporal. La diferite nivele materia se va prezenta în moduri diferite, iar ceea ce funcţionează ca materie la un nivel va funcţiona ca formă la un nivel inferior.

Să traducem asta în româneşte.

Probabil i-a fost dat şi cititorului să audă înţelepciunea contemporană potrivit căreia noi oamenii nu suntem, în străfundul nostru, decât nişte animale. În spaţiul anglo-saxon această idee este formulată astfel: We are nothing but mammals (nu suntem altceva, decât mamifere). Corolarul acestei aserţiuni este că ceea ce ne defineşte cu adevărat sunt „instinctele” noastre animalice, care, chipurile, ar fi pornirile noastre iraţionale de moment.

O astfel de inepţie poate fi uşor redusă la absurd, dacă ne gândim că animalele şi plantele participă la domeniul existenţei corporale, şi, ca atare, corpurile lor sunt supuse tuturor trăsăturilor fizice şi chimice care sunt specifice materiei corporale. Dar asta nu înseamnă că un animal sau o plantă nu este altceva decât o bucată de pământ inert. Ceea ce este relevant pentru o vietate este tocmai ceea ce o diferenţiază de o simpla bucată de rocă neînsufleţită. Ceea ce îl face pe un animal să fie un animal este tocmai ceea ce îl diferenţiază de o piatră. La fel, ceea ce îl face pe om să fie om este tocmai ceea ce îl diferenţiază de animale.

Fără doar şi poate, omul are trăsături ale sufletului care îl înrudesc cu animalele, la fel cum trupul său are calităţi fizico-chimice care îl înrudesc cu materia inertă. Dar dacă ceea ce defineşte omul este „moştenirea” sa animalică, de ce să ne oprim la jumătatea drumului? De ce să nu mergem la capăt şi să spunem că ceea ce îl defineşte pe om sunt trăsăturile fizico-chimice ale trupului său? Adică, omul nu este decât un sac de pământ, de 60-80 kg. (dau şi eu o medie din burtă).

În realitate, ceea ce îl defineşte pe om ca om este tocmai ceea ce îl diferenţiază de animale. Ceea ce are în plus. Aşa cum pentru animale materia fizică este formată de principiul vital, în cazul oamenilor animalitatea funcţionează ca materie ce se cuvine formată. Rămâne de văzut care ar fi această formă (eidos-ul platonic) în cazul oamenilor. Omul participă cu trupul fizic la lumea corporală, iar cu sufletul său inferior la lumea vie.

În acest caz vedem în acţiune tendinţa materialistă: omul este redus la materia sa, adică la natura sa animalică. Să observăm că această natură animalică (adică sufletul inferior, sau muritor) se prezintă drept materie în cazul omului, dar în cazul vietăţilor are funcţie tocmai de formă. Un animal este, de fapt, materie fizică ordonată de principul vital. Un om, în schimb, este materie vitală ordonată de un alt principiu, care corespunde sufletului superior (nemuritor, adică nesupus devenirii). Care este acest principiu formator, în cazul omului, nu ne interesează aici. De asta se ocupă întreaga filozofie clasică.

Dacă am înţeles bine acest exemplu vom înţelege şi ce înseamnă materialism: este tendinţa de a reduce ceva la materia sa. În exemplul nostru o tendinţă materialistă ar însemna reducerea vietăţilor la proprietăţile fizico-chimice ale trupului lor, sau reducerea omului la pornirile sale animalice.

Modernitatea este materialistă, în acest sens mai larg, pentru că tendinţa sa este de a reduce spiritualul la psihologic, psihologicul la biologic, biologicul la chimic, iar chimicul la fizic.

Această tendinţă de a explica superiorul prin ceea ce îi este inferior predispune mintea modernă să derive superiorul din inferior. Darwin nu a inventat teoria evoluţiei, aceasta era crezută, mărturisită şi promovată cu mult înaintea lui. El nu a făcut decât să ofere un mecanism plauzibil pentru transformismul pe care evoluţionismul îl implică, prin teoria selecţiei naturale. Succesul rapid de care s-a bucurat teoria s-a datorat predispoziţiei minţii moderne de a explica superiorul prin reducere la inferior: a omului la animal, iar a vietăţilor la materia inertă.

Cei care s-au dedicat luptei împotriva evoluţionismului, făcând apel la ştiinţă, îşi pierd vremea degeaba. Mă refer aici la aşa zisul creaţionism „ştiinţific”, sau la mişcarea Intelligent Design. Aceştia luptă împotriva unui simptom (darwinismul), fără să se atingă de boala adevărată, care este materialismul. Ori, materialismul, aşa cum l-am definit aici, stă la baza proiectului ştiinţific modern. Evoluţionismul nu poate fi contrazis decât prin apel la o forma mentis premodernă, tradiţională.

Cu alte cuvinte, un contraatac împotriva evoluţionismului trebuie să fie unul radical: el trebuie să meargă până la contestarea întregului proiect ştiinţific modern. Nu „literalismul” biblic este soluţia, ci idealismul platonic. Precondiţia sine qua non pentru lupta împotriva materialismului este acea conversiune filosofică de care vorbeşte Platon în mai multe locuri din Republica: arta răsucirii minţii (he periagoge techne).

Ca să înţelegem mai bine de ce este atât de originală modernitatea cu materialismul său să ne gândim că în miturile tradiţiile premoderne rolul zeilor este tocmai acela de a ordona haosul. Cosmosul, din această perspectivă, este tocmai rezultatul final al rânduirii haosului primordial. Ceea ce miturile creaţiei ale diferitelor tradiţii au afirmat prin imagini este acelaşi lucru cu ceea ce filosofia platonică a tradus în concepte: haosul primordial, sau materia, trebuie să primească formă.

Această formare este ceea ce stă la baza macrocosmosului, cât şi a microcosmosului. Noi înşine, ca o mică lume, suntem chemaţi să punem ordine în haosul interior, participând astfel la efortul creator al zeilor. Dacă pentru animale principiul vital este cel care formează materia inertă într-o fiinţă vie, în cazul nostru sufletul superior este cel care trebui să ordoneze materia vitală într-o fiinţă asemenea zeilor. În lipsa acestei formări individul uman alunecă în animalitate.

Nu avem decât două căi: putem fi zei sau animale. Nu există cale mediană între cele două. Nu putem fi doar oameni, pur şi simplu, pentru că aşa ceva nu există. Ceea ce ne este specific nouă este că participăm, potenţial, atât la spaţiul sublunar al devenirii, cât şi la cel aproape divin al sferelor planetare. Dar, căminul nostru adevărat se află dincolo de sfera stelelor fixe, alături de zei, cu care ne înrudim cu partea superioară, formativă, a sufletului nostru. Platon este destul de clar în această privinţă, de exemplu în Phaidros.

Exemplul omului, animalului şi a sacului de pământ inert nu l-am dat întâmplător. Materialismul care domneşte în jurul nostru face imposibilă practicarea virtuţilor. Potrivit antropologiei tradiţionale, virtuţile cardinale sunt celea care îl fac pe om să devină om adevărat. Spre deosebire de animale, sau roci, care sunt aşa cum sunt de la natură, omul devine ceea ce este chemat să fie prin educaţie. Virtuţile sunt habitus-uri ale sufletului, formate prin exerciţiu.

Virtuţile cardinale sunt chemate tocmai să înfrâneze actualizarea potenţialităţilor inferioare ale sufletului, adică a părţii muritoare a acestuia. Asta pentru a elibera sufletul nemuritor de constrângerile a ceea ce îl trage în jos. În acest sens sunt virtuţile constrângătoare şi de aceea pot părea că ne împiedică să fim „liberi”.

Dar ce se întâmplă când uităm de faptul că suntem suflu vital format de un principiu superior acestuia? Se întâmplă că ne vom vedea pe noi înşine drept o adunătură de impulsuri şi porniri vitale animalice. Vom avea impresia că a da curs acestor porniri iraţionale înseamnă să fim autentici. În slang-ul de azi, înseamnă să fim „adevăraţi”.

Tot ceea ce ar putea pune oprelişti impulsurilor noastre de acest fel ne va apărea drept o îngrădire nesuferită. A se pune problema practicării virtuţilor, a căror misiune este tocmai aceea de a ne ridica dinspre stadiul de animal spre cel de om, devine în acest context un atentat la autenticitatea noastră închipuită.

Ceea ce trebui să reţinem din toate acestea este că degringolada morală în care ne aflăm nu este întâmplătoare. Ea este rezultatul materialismului, a aceluiaşi materialism care stă la baza proiectului ştiinţific modern. Nu există cunoaştere neutră moral. O societate care dă crezare ştiinţei moderne va (de)forma caractere de un anume tip: indivizi aflaţi sub domnia impulsurilor şi pornirilor animalice.

Această formă de cunoaştere, care este, în fond, un fel de ignoranţă mai rafinată, duce direct la imoralitate. La fel cum adevărata cunoaştere duce la o viaţă virtuoasă. Pentru că virtutea este, să ne amintim, cunoaştere.

Dar numai pentru că actuala degringoladă morală este un rezultat firesc al cunoaşterii de tip ştiinţific atât de idolatrizată de moderni, nu înseamnă că trebui şi noi să ardem tămâie la altarul ei. Hoi polloi să rămână cu idolii lor îndrăgiţi. Dar noi să nu facem greşeala să rămânem la jumătatea drumului: condamnând imoralitatea contemporană trebuie să avem curajul şi radicalismul să condamnăm şi ştiinţa modernă.

În încheiere să lecturăm o pagină pe tema noastră din opera lui divus Plato:

El (sufletul) este elementul divin şi cel mai intim din fiinţa noastră şi cel mai însemnat după zei. Sunt două fiinţe în noi: una mai bună şi puternică, menită să comande; cealaltă, inferioară, ţinută să asculte. Vom prefera deci totdeauna partea menită a comanda, aceleia ţinute să asculte. Aşadar am dreptate să susţin ca sufletul să aibă locul întâi în cultul nostru după zei şi după fiinţele cele mai apropiate de ei. dar nimeni dintre noi, ca să zic aşa, nu-l cinsteşte precum merită, ci numai i se pare că-l cultivă; de fapt îl cultivă foarte puţin. De copil, fiecare om se crede capabil să cunoască toate şi îşi închipuie că lăudându-şi sufletul îl şi cultivă, şi se grăbeşte să-i acorde libertatea de a face ce îi place. Dar noi susţinem, din contră, că a se purta aşa înseamnă a-şi pierde sufletul, în loc de a-l cultiva pe el, care merită, precum am spus, întâiul rang după zei. Iarăşi, nu înseamnă că-şi îngrijeşte sufletul, cine nu se socoteşte pe sine, ci pe alţii, autorul păcatelor şi al numeroaselor şi marilor sale nefericiri, iar pe sine se crede totdeauna fără vină; ci este mult departe de adevăr, ci chiar îl dăunează. Nici atunci nu-l cultivă, când, uitând de poveţele şi îndemnurile legiuitorului, îl lasă în voia plăcerilor; ci mai degrabă îl înjoseşte, umplându-l de porniri rele şi de mustrări de cuget. De asemenea, îl degradează, departe de a-l cultiva, când în loc de a se ridica prin răbdare deasupra trudelor şi temerilor, durerii şi mâhnirilor, pe care legea porunceşte a le birui, cineva se lasă, ca un nemernic, în stăpânirea lor. Nici atunci nu-l cultivă când ajunge să creadă că viaţa e bunul cel mai preţios. Din contră, prin credinţa aceasta îl dezonorează, căci privind ca un rău, cele ce se petrec în viaţa de apoi, omul piere sub povara acestei idei funeste. Acesta n-are curajul a se împotrivi supărărilor, a sta de vorbă cu sine însuşi şi a se convinge că de fapt nu ştie, dacă nu cumva zeii, domnitori în lumea de apoi nu ne păstrează acolo bunurile cele mai preţioase. Iarăşi vrea să zică a-şi dispreţui sufletul în mod real şi deplin, preferând frumuseţea înaintea virtuţii, căci preferinţa aceasta atribuie corpului predominarea asupra sufletului. Este contra raţiunii a pune ceva pământesc mai presus de ceea ce-şi trage originea din ceruri. Cine are despre sufletul său o altă idee nu ştie cât de superior este bunul pe care-l nesocoteşte. Iarăşi nu se cultivă sufletul, cu daruri, când cineva doreşte să adune avuţii pe cale necinstită şi când nu se revoltă contra sa însuşi că le-a câştigat în modul acesta; ba dimpotrivă greşeşte foarte mult, fiindcă înseamnă a vinde în schimbul a puţin aur ceea ce sufletul are mai preţios. În adevăr, tot aurul care se află pe pământ şi în sânul său nu merită a fi pus în cumpănă cu virtutea. (Legile, V, 726a)

Advertisements