The Four Cardinal Virtues, Strassbourg Cathedral (13th Century)

Cele patru virtuţi cardinale, Catedrala din Strasburg, sec. XIII

De când au fost enunţate de Platon, acum aproape două milenii şi jumătate, virtuţile cardinale au reprezentat temeiul oricărei etici occidentale. Numai în ultima vreme, când decivilizarea societăţii noastre a luat avânt cu adevărat au început să fie aruncate la coş cu totul. Astăzi numai o mână ce clasicişti şi de teologi mai au vreo idee care ar fi acestea. Cât despre practicarea virtuţilor, întreaga noastră cultură este îndreptată împotriva unei astfel de posibilităţi.

În continuare vom discuta pe scurt ce sunt acelea virtuţi (arete) cardinale, la ce sunt bune şi care sunt acestea.

Ce sunt, deci, virtuţile? Etimologic, virtutea este ceea ce îl face pe bărbat să fie bărbat. Virtus îl face pe vir (bărbat) să fie astfel, la fel cum în greacă arete îl face pe aner (bărbat) să fie unul în adevăratul sens al cuvântului. Pentru cultura greacă preclasica asta era virtuozitatea militară a eroului homeric. Dar până în perioada clasică termenul şi-a schimbat sensul întru câtva. A ajuns să se refere la ceea ce îl face pe un om să fie om.

În spatele ideii de virtute se află convingerea că a fi om nu este ceva dat, ci este ceva ce trebui realizat. Om nu eşti, ci devii. În sensul acesta, virtutea este pentru orice om, atât bărbat cât şi femeie, indiferent de sensul originar al termenului. Acest sens al arete am putea să-l redăm în româneşte prin omenie. Deci, cultivarea virtuţilor este practicarea omeniei.

Câte sunt şi care ar fi acestea este determinat de structura sufletului. Acesta are trei dimensiuni: una apetitivă (epitymetikon), una irascibilă (tymoeides) şi una raţională (logistikon). La acestea corespund trei virtuţi, la care se adaugă o a partra care le însumează: cumpătarea (sophrosyne) este legată de dimensiunea apetitivă a sufletului, curajul (andreia) de cea irascibilă, iar înţelepciunea (sophia) de cea raţională. Dreptatea (dikaiosyne) vine să le însumeze pe toate.

Ca să clarifice cât mai bine aceste lucruri Platon se foloseşte de paralela dintre rânduiala cetăţii şi cea a sufletului (vezi Republica 428b-432b). Partea apetitivă a sufletului ar corespunde, astfel, castei vaishya, cea irascibilă castei kshatrya, iar cea raţională castei sacerdotale, adică la ceea ce Evul Mediu numea starea a treia, a doua şi a cea dintâi.

Specifică pentru clasa socială ce se ocupă de susţinerea materială a întregului corp social este virtutea cumpătării, prin care succesul material este ţinut în frâu, ca să nu sufoce celelalte dimensiuni ale vieţii omeneşti. La nivel individual, cumpătarea se referă la atitudinea ce se apropie cu justă măsură ceea ce ţine de hrănirea trupului şi de reproducerea fizică. Acestea sunt importante, dar comparativ cu celelalte, ce-i sunt superioare, se cuvine să-şi cunoască locul.

Curajul este specific aristocraţiei, care are nevoie de spirit de iniţiativă şi de constanţă. A rămâne pe poziţie în orice condiţii şi a nu ceda nici de dragul plăcerii şi nici din cauza fricii cere curaj. La nivel individual, curajul se referă la constanţa în orice faptă sau activitate cuviincioasă, indiferent de consecinţe şi indiferent de ispite. Ea guvernează partea irascibilă a sufletului. Exemplul lui Socrate în faţa judecătorilor săi atenieni este un bun exemplu.

Înţelepciunea se cuvine să caracterizeze pe cei cu vocaţie sacerdotală, sau, în cazul platonismului, pe filosofi. În fond, filosofia nu este decât dragoste de înţelepciune. Ea este o ştiinţă (episteme), dar este diferită de toate celelalte ştiinţe, care au un domeniu al lor anume. Înţelepciunea nu este ştiinţa a ceva particular, ci ştiinţa care îmbină toate celelalte ştiinţe într-un tot unitar. Este ştiinţa de a coordona, cu alte cuvinte. La nivel individual sophia se leagă de partea raţională a sufletului, cea mai aproape de divin, şi este cea care îl conduce pe om în alegerile sale. Pentru a fi cu adevărat înţelept este nevoie de cumpătare, adică de a aşeza lucrurile la locul cuvenit fiecăruia, cât şi de curaj, pentru a rămâne constant în asta.

Ne-a mai rămas să ne referim la ultima, cea care le însumează pe toate: dreptatea. Dacă prin cumpătare, curaj şi înţelepciune ne ordonăm propriul suflet, dreptatea este ceea ce rezultă din aplicarea spre exterior a virtuţilor. Concret, a fi drept înseamnă să tratezi orice şi pe oricine (începând cu tine însuţi) potrivit propriei vocaţii. Într-o lume în care libertinismul îi învaţă pe toţi să fugă de propriile responsabilităţi ca dracu’ de tămâie, a fi drept în felul acesta înseamnă să jigneşti o grămadă de lume. Dar, în fond, de asta se spune despre curaj că ar fi o virtute.

Ajunşi la acest punct s-ar cuveni să lămurim un mic detaliu, care scapă multor cititori moderni, obişnuiţi cu ceea ce trece drept „filosofie” de la iluminism încoace. Când vorbim de parte raţională a sufletului nu ne referim deloc la ceea ce s-ar putea crede ascultând apologeţi moderni ai raţionalismului antireligios (deişti sau atei, nu contează). Din contră, facultatea raţională a sufletului este cea, prin excelenţă religioasă, prin faptul că ne apropie de lumea zeilor. Plantele sunt în stare să se hrănească şi să se reproducă, animalele au reacţii emotive. Dar raţiune are numai omul, pentru că el participă atât la viaţa în trup, cât şi la cea divină (angelică, am zice noi creştinii). Ce este, deci, această facultate?

Partea raţională (logistikon) a sufletului este cea care este capabilă să acceadă la logos-ul care ordonează lucrurile, transformând chaos-ul în cosmos. Logos-ul este principiul ordonator şi rânduiala universului. Este, desigur, ceva divin, iar a avea acces cu mintea la el este o facultate sacră. (Nu sfântă, în sens creştin, ci sacră, în sens păgân – ţin să precizez) Omul nu este un animal purtător de raţiune în sensul că este capabil să aplice în gândirea sa principiul noncontradicţiei, sau al terţului exclus, sau mai ştiu eu ce principiu al logicii formale. Este un animal purtător de raţiune în sensul că are capacitatea de a accede la principiul care rânduieşte lucrurile în univers. Astfel, el este capabil să cuprindă cu mintea sa principiul care îl rânduieşte pe el însuşi, ca microcosmos, o replică a macrocosmosului. Asta pentru că logos-ul care rânduieşte universul şi cel care rânduieşte fiinţa umană este unul şi acelaşi. A cuprinde cu mintea acest logos înseamnă a avea sophia, iar aceasta aduce armonie în univers, în societate şi în suflet:

învăţaţii spun, Callicles, că Cerul şi Pământul, zeii şi oamenii trăiesc în unire, prietenie, armonie, înţelepciune şi dreptate, de aceea Universul acesta se numeşte Cosmos prietene, şi nu haos, şi nici neînfrânare. Sunt de părere că tu nu te gândeşti la acestea şi, deşi eşti atât de învăţat, nu-ţi dai seama că egalitatea geometrică are mare putere şi printre zei şi printre oameni. Tu crezi că trebuie cultivate exce­sele, dar de geometrie nu te preocupi. (Gorgias, 508a.)

Dacă învăţaţii se preocupă de armonia care leagă Cerul şi Pământul, oamenii şi zeii, atunci aceşti învăţaţi nu pot avea decât o funcţie sacerdotală, în sensul cel mai propriu al termenului. Mă refer, desigur, la sacerdoţiul natural, nu la cel supranatural al creştinismului. Un astfel de om, adică unul raţional, este demn de zei, şi numai el:

Cât priveşte lumea zeilor, la ea nu-i este îngăduit să ajungă celui ce n-a cultivat filosofia şi n-a plecat dintre cei vii în stare de deplină puritate: doar iubitorul de cunoaştere se duce printre zei. (Phaidon, 81c – 82c)

În acelaşi dialog Socrate leagă virtuţile de purificarea religioasă, iar cunoaşterea o ia drept un mijloc de purificare. Vedem, din nou, că raţiunea corect înţeleasă este legată de sfera sacrului prin însăşi natura lucrurilor:

Numai că, minunatul meu Simmias, tare mă tem că, pentru obţinerea virtuţii, nu acesta este schimbul cel cinstit, să dai plăceri pentru plăceri, dureri pentru dureri, o teamă pentru altă teamă, una mai mare în schimbul uneia mai mici, de parcă ar fi vorba de schimbat monede. Cred, dimpotrivă, că în schimbul tuturor acestor lucruri valoare are doar o singură monedă, şi aceea e gîndirea. Şi cred că toate, cînd sînt preţuite astfel, cînd sînt cumpărate şi vîndute cu asemenea preţ, cu cunoaştere deci, toate sînt cu-adevărat ceea ce sînt: curaj şi cumpătare şi dreptate, cu un cuvînt virtute autentică, fie că se adaugă, fie că lipsesc plăceri sau temeri sau orice altceva de acest fel. Şi, dim­potrivă, dacă toate-acestea sînt despărţite de cunoaş­tere şi sînt schimbate numai între ele, una pentru alta, atunci mă tem că nu sînt decît umbre jucate pe-un perete, iar o asemenea virtute vrednică numai de un sclav şi neavînd în ea nimic nici sănătos şi nici adevărat. În realitate şi cumpătarea şi drep­tatea şi curajul reprezintă fără îndoială, fiecare, rezultatul unei purificări de toate acestea. Cît despre cunoaşterea însăşi, ea este de bună seamă un mijloc de purificare. Şi sînt destule şanse ca oamenii aceia cărora le datorăm instituirea iniţierilor să nu fi fost nişte nepricepuţi şi ca în tainele lor să se ascundă revelaţia unei realităţi: aceea că toţi cei care ajung la Hades fără să fi fost iniţiaţi în misterii vor zăcea în Mlaştină, în timp ce aceia care ajung acolo purificaţi şi iniţiaţi vor sălăşlui împreună cu zeii. Căci, după spusa celor care se ocupă de ini­ţieri, „mulţi purtători de thyrs, puţini bacanţi”. Iar după părerea mea aceştia din urmă nu sînt alţii decît cei pătrunşi de adevărata filosofie. Ca să mă număr printre ei m-am străduit şi eu în fel şi chip toată viaţa, din răsputeri şi fără să precupeţesc nimic. (Phaidon 69a-d)

Ideea că raţiunea s-ar opune religiei nu poate fi decât o prejudecată modernă, o mit (în cel mai prost sens al cuvântului) cultivat de profani şi profanatori. Nu este nici măcar o simplă deviere de la adevăr, ci o răsturnare completă a realităţii.

Advertisements