Raffaello, Filosofia

Filosofia, frescă de Raffaello

Mai are rost astăzi să punem problema filosofiei ca opţiune de viaţă, şi nu doar ca vorbărie despre verzi şi uscate, cum a ajuns? Şi, în fond, cum a ajuns să fie golită de sensul său propriu, şi redusă la stadiul în care se află acum?

Filosofia, ca termen, are o istorie curioasă. Apare cel mai devreme legat de preocupările unui întemeietor de confrerie religioasă, rămas faimos în antichitate pentru faptul că a lăsat în urma sa un stil de viaţă (Republica 600b). Este vorba, desigur de Pitagora. Socrate i-a călcat pe urme, insistând asupra faptului că a urma calea filosofiei înseamnă să îţi examinezi viaţa. Platon l-a urmat, în această privinţă atât pe maestrul său, Socrate, cât şi pe Pitagora. Astăzi, în schimb, a ajuns o banală ceartă de cuvinte. Cum aşa?

La sfârşitul antichităţii filosofia a trebuit să facă faţă concurenţei puternice a diferitelor culte religioase, dintre care creştinismul s-a ridicat ca principal învingător. Însă Biserica nu a aruncat moştenirea lumii clasice la gunoi, pur şi simplu, ci a adoptat-o şi a adaptat-o propriilor cerinţe. Filosofia a rămas în viaţă ca studiu asupra tainelor lumii acesteia, în umbra teologiei, preocupată de tainele lumii viitoare. Monahismul a preluat rolul de şcoală de caractere.

Însă Biserica (Catolică) a păstrat şi valorificat etica clasică formatoare de caractere, prin învăţătura privind cele şapte virtuţi: patru cardinale, enunţată de Platon şi dezvoltată de Aristotel, şi trei teologice, enunţate de Pavel. Dintre acestea primele patru sunt rodul efortului propriu, şi au rostul de a pregăti cetăţeni pentru cetatea pământească. Celelalte trei sunt daruri ale lui Dumnezeu, şi ne mântuiesc din această lume. Un catolic conştiincios le va cultiva pe toate. Primele prin efort propriu, iar celelalte prin ascultare faţă de Dumnezeu.

Însă preluarea de către Biserică a responsabilităţii formării de caractere a dus la degradarea filosofiei la starea de reflecţie asupra naturii.

După aceasta, prin desprinderea din ea a diferitelor ştiinţe (a fizicii, mai întâi, şi a psihologiei cel mai recent) ea a rămas cam fără obiectul muncii. De unde şi dezinteresul actual, când vine vorba de filosofie. Şi pe bună dreptate. În liceu, la orele dedicate ei am învăţat (mă rog, mi s-a predat) că ar fi o disciplină în căutarea propriei definiţii. Cine poate fi interesat de aşa ceva?

Am ajuns, deci, la stadiul în care filosofia nu mai este nici stil de viaţă şi nici un studiu, cu ajutorul luminii raţiunii naturale, a celor create. E vremea să ne întrebăm, parafrazându-l pe Lenin: ce este de făcut?

În primul rând să ne amintim, că filosofia, în sens propriu, este o cale cu o destinaţie precisă: „a deveni, după putinţă cît mai asemănător divinităţii după cum asemănare înseamnă a deveni drept si sfînt cu înţelepciune.” (Theaitetos 176a) Nu întîmplător citim într-un alt dialog platonic, despre filosof, că: „dacă omul nu-mi pare de fel o divinitate, el are totuşi ceva divin: aşa-i socotesc eu pe toţi cei ce îndrăgesc înţelepciunea”. (Sofistul 216c). În aceste cazuri „divin” nu trebui luat în sensul creştin, cum am fi tentaţi, după o istorie de două milenii, ci în sensul dat acestui termen de păgânitatea clasică, greco-romană. Noi creştinii am putea folosi termenul „angelic”, ca să ne apropiem cât de cât de acest concept. Concret, înseamnă să cultivăm facultăţile superioare ale sufletului, cele care se înrudesc, ca şi natură, cu fiinţele angelice.

În practică asta ar însemna să urmăm calea celor patru virtuţi clasice (cardinale) şi să luăm în serios din nou cosmologia şi psihologia (în sensul etimologic al termenului) ce stă în spatele acestora. Desigur, asta aduce cu sine nevoia de a supune unei critici severe cosmologia şi psihologia de astăzi, care promovează o concepţie antitradiţională (adică nerealistă şi nesănătoasă) despre locul omului în lume şi rânduiala sufletului său.

Dacă vom reuşi să redescoperim filosofia (adică platonismul, ca să ne înţelegem) drept ceea ce este, adică o readaptare a Tradiţiei pentru Occidentul Epocii de Fier în care ne aflăm, atunci am făcut pasul decisiv spre trezirea din somn a acestei frumoase adormite.

În Epoca de Aur, când oamenii erau păstoriţi, direct, de către zei, când stelele se roteau în direcţia opusă, iar Demiurgul se afla cârma universului, aveam acces nemijlocit la înţelepciune. După ce Zeul a lăsat corabia lumii să plutească singură am început să pierdem treptat această înţelepciune, ea ajungând să fie accesibilă doar unor elite sub forma iniţierilor. Dar odată cu degradarea riturilor nici această cale nu a mai rămas viabilă. Acum nu mai avem acces la înţelepciune, în mod deplin, ci doar la căutarea înţelepciunii. Iar filosofia tocmai asta este. Este ceea ce a mai rămas din ceea ce am reuşit să aducem cu noi din Paradis. Este ultima formă pe care Tradiţia primordială a luat-o în acest sfârşit de ciclu. După cum ne spune divus Plato deschis şi fără ocolişuri:

Sînt destule şanse ca oamenii aceia cărora le datorăm instituirea iniţierilor să nu fi fost nişte nepricepuţi şi ca în tainele lor să se ascundă revelaţia unei realităţi: aceea că toţi cei care ajung la Hades fără să fi fost iniţiaţi în misterii vor zăcea în Mlaştină, în timp ce aceia care ajung acolo purificaţi şi iniţiaţi vor sălăşlui împreună cu zeii. Căci, după spusa celor care se ocupă de ini­ţieri, „mulţi purtători de thyrs, puţini bacanţi”. Iar după părerea mea aceştia din urmă nu sînt alţii decît cei pătrunşi de adevărata filosofie. Ca să mă număr printre ei m-am străduit şi eu în fel şi chip toată viaţa, din răsputeri şi fără să precupeţesc nimic. (Phaidon 69a-d)

Cât de departe sunt Descarţii, Kanţii şi Hegelii de toate acestea! Ca să nu mai vorbesc de Sartre, Bergson, şi cine naiba o mai fi la modă mai nou, după gustul din ce în ce mai degenerat al epocii. Aceştia nici măcar nu merită efortul de a fi aruncaţi la gunoi. A-i dispreţui ar însemna o cheltuială inutilă de energie.

Pentru acest sfârşit de ciclu filosofia este o opţiune viabilă, pentru că traduce pe înţelesul nostru ceea ce altfel nu am mai putea înţelege. Ea se foloseşte de un aparat conceptual şi face apel la facultatea inferioară a raţiunii discursive. Prin aceasta ea ne pregăteşte pentru intuirea intelectivă a adevărurilor ultime (ale acestei lumi). În epoci precedente acelaşi rol îl aveau miturile, care, făcând apel la imaginaţie (ca facultate a cunoaşterii), realizau mai direct şi mai eficient ceea ce filosofia urmăreşte pe o cale mai anevoioasă. Însă calea aceasta mai anevoioasă este ceea ce ne-a mai rămas.

Degradarea filosofiei este una din semnele vremurilor. Cu toate că şi ea nu mai este decât o readaptare in extremis a adevărului, ca să poată fi priceput de noi, cei aparţinători asfinţitului acestui ciclu. Însăşi apariţia filosofiei, acum două milenii şi jumătate, a reprezentat un semn a vremurilor, care ne vorbeşte despre decăderea miturilor la nivel de banale legende şi poveşti haioase despre zei şi eroi. Înlocuirea imaginaţiei, ca principală facultate a cunoaşterii, cu raţiunea discursivă, a rupt arta de ştiinţă. Această căutare a înţelepciunii, la care mai avem acces, din start şchiopătă pe piciorul drept şi e chioară de un ochi (din păcate nu în sensul în care era Odin). Dar, aşa cum e, este ceea ce ne-a mai rămas.

Şi acum să ne întoarcem la prima întrebare de la început: mai are rost astăzi să punem problema filosofiei ca opţiune de viaţă?. La nivel individual, cu siguranţă. Este tot ceea ce a rămas din moştenirea noastră paradisiacă. Dar la scară largă, nu. Am ajuns deja suficient de departe, în cursul descendent al ciclului, încât nici măcar filosofia să nu mai reprezinte o opţiune viabilă, decât în foarte puţine cazuri.

Dar cei care caută încă altoirea pe copacul Tradiţiei, punându-şi speranţa în iniţieri, caută în van. Perioada iniţierilor aparţine unei epoci mai bune ca a noastră, mai aproape de origine, când riturile sacre aveau încă forţă. Astăzi, această forţă s-a diminuat considerabil. Suntem în perioada şarlataniei spirituale, când o iniţiere poate fi chiar periculoasă. În cazuri mai fericite este doar inutilă.

În aceste condiţii căutarea înţelepciunii, după modelul lui Platon, este o opţiune mai sigură. Poate chiar singura.

 † œ

O ultimă chestiune: oare noi creştinii (catolicii, în speţă), are rost să căutăm înţelepciunea acestei lumi, când Îl avem pe Hristos? Nu cumva această înţelepciune ne îndepărtează de Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa? Am răspuns deja implicit la această chestiune, dar cred că nu ar fi inutil să revin explicit. În primul rând, şi înainte de toate, să nu uităm că „înţelepciunea” de care vorbim aici aparţine acestei lumi, adică vechii creaţii. Ea nu poate aduce mântuire, pentru că ţine de eforturi personale, şi nu de harul mântuitor al lui Dumnezeu. Doar că a deveni creştin nu înseamnă să ieşi din această lume. Ierusalimul ceresc încă nu a coborât. Până atunci noi trebui să rezolvăm o serie de probleme legate de lumea aceasta în care încă ne aflăm. Vom face apel la anti-înţelepciunea acestui sfârşit de ciclu, sau la frânturile de înţelepciune paradisiacă ce ne-au mai rămas? Inteligenţa noastră naturală – prin care avem acces la realităţile ultime ale acestei lumi – este un dar de la Dumnezeu, pe care, ca orice dar, suntem chemaţi să îl cultivăm. Asta spre binele nostru. Nici unul din darurile Sale nu sunt în van.

Advertisements