rubens symposium plato and socrates

Platon şi Socrate – schiţă de Rubens (1601)

Partea cea mai dificil de acceptat, pentru mintea modernă, a eticii platonice este intelectualismul său etic: ideea cum că virtutea este cunoaştere, iar viciul ignoranţă. Cum putem să ne aşteptăm ca asimilarea unui set de informaţii de către cineva îl va putea face pe acesta mai bun? Dacă am învăţat pe de rost lista virtuţilor, şi am înţeles teoretic cum funcţionează ele şi la ce sunt bune fiecare în parte, asta mă va face virtuos? Nu pot cunoaşte toate aceste lucruri şi să rămân un om plin de vicii? Privit astfel intelectualismul etic pare naiv.

În Legile, V, 731c citim: „se cuvine să ştim că nici un om nu e nedrept de bunăvoie”; în acelaşi dialog, la IX, 860d-e găsim: „Nedreptul fiind rău, şi omul rău este astfel fără voie; şi pentru că de altfel ce se face fără de voie, nu poate fi în nici un chip ceva voluntar urmează că oricine recunoaşte că nedreptatea este involuntară, este silit a recunoaşte că omul nedrept săvârşeşte fără voie faptele nedrepte.” Iar în Timaios, 86e ni se spune că: „nimeni nu este rău în mod e voit; ci el devine rău din cauza unei rele predispoziţii a trupului sau a unei proaste educaţii — lucruri care nu sunt dorite de nimeni şi care nu ţinde libera voinţă a nimănui.”

Putem lua în serios astfel de afirmaţii? Sau bunul Platon a scăldat-o de data asta, fiind el, aşa, un filosof rupt de realitate şi cu capul în nori. Prima mea întâlnire cu filosofia a avut loc la un seminar teologic (catolic), în cadrul unor cursuri de propedeutică. Acolo am cunoscut pentru prima dată platonismul, prezentat drept o filosofie între altele, şi tot acolo am auzit pentru prima dată acest argument. Platon şi Socrate erau puşi în contrast de profesorul nostru cu Sf. Apostol Paul, care scrie la un moment dat în felul următor:

De fapt, noi ştim că Legea este spirituală, însă eu sunt din carne, vândut sclav păcatului. Căci ştiu ce fac: nu săvârşesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Deci, dacă fac ceea ce nu vreau, recunosc că Legea este bună. Acum însă, nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun, pentru că voinţa este prezentă, dar [puterea] de a face binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau. Aşadar, dacă ceea ce nu vreau aceea fac, nu mai sunt eu cel care fac, ci păcatul care locuieşte în mine. Prin urmare, găsesc legea aceasta în mine: când vreau să fac binele, mi se prezintă răul pentru că după omul lăuntric îmi găsesc plăcere în Legea lui Dumnezeu, dar văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin legea păcatului care se află în mădularele mele. Om nefericit ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morţii? Dar mulţumiri fie [aduse] lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru. Deci cu mintea slujesc Legea lui Dumnezeu, dar cu trupul, legea păcatului. (Romani 7:14-25)

Potrivit profesorului nostru intelectualismul etic al anticilor a fost unul nerealist, corectat de perspectiva volitivă paulină. A practica virtutea sau a cădea pradă viciului ţine de sfera voinţei, nu a cunoaşterii. Am împărtăşit şi eu multă vreme această opinie, până când am început să citesc scrierile filosofului de la Atena. Nu spun că divus Plato nu ar fi greşit în nici o privinţă. Departe de mine să susţin aşa ceva. Dar în această dezbatere cred că a avut dreptate. Contrapunerea afirmaţiilor sale cu pasajul din Romani este nefericită, cred eu, pentru că cei doi autori nu vorbesc despre acelaşi lucru. Deci, nici nu se contrazic. Apostolul îşi conduce argumentaţia în aşa fel încât să explice rostul harului şi al Legii (mozaice) în lucrarea mântuirii, deci el vorbeşte despre lucruri supranaturale. Din contră, Platon rămâne în sfera capacităţilor naturale ale sufletului omenesc.

În altă ordine de idei, criticii intelectualismului etic platonic nu aşează acest aspect al gândirii sale în contextul religios ce îi este propriu. La Platon cunoaşterea are o profundă valenţă religioasă, rolul ei fiind tocmai acela de a purifica. Evident nu avem de-a face cu ceea ce numim de obicei cunoaştere. Am avut deja ocazia să citez pe acest blog pasajul din Phaidon 69a-d, în care ni se spunea că adevărata filosofie se află la iniţiaţii în mistere, iar cunoaşterea este un mijloc de purificare. Am văzut acolo că, de fapt, virtuţile îşi pot face efectul doar în urma curăţării lucrate de cunoaştere.

Ceea ce mi-am propus acum este să discut în ce fel poate cunoaşterea să purifice? Sau, cu alte cuvinte, ce fel de cunoaştere poate să purifice, în felul în care o face pregătirea neofitului pentru iniţierea religioasă. Ei bine, este vorba de cunoaşterea ca reamintire. Să vedem un pasaj care ne-o descrie:

Aşadar nu există lucru pe care sufletul să nu-l fi învăţat, pentru că este nemuritor şi de mai multe ori născut şi a privit ce se află şi în lumea de aici şi în Hades şi pretu­tindeni; de aceea nu e de mirare că el îşi poate aminti, despre virtute şi despre celelalte, cele pe care le-a ştiut mai înainte. Cum nici o parte a naturii nu e străină de celelalte, iar sufletul le-a cunoscut pe toate, nimic nu-l împiedică pe cel ce-şi reaminteşte un singur lucru — şi asta e ceea ce numesc oamenii a şti — să le descopere pe toate celelalte, dacă are curaj şi nu se dă bătut în timp ce caută. Căci tot ce căutăm să ştim şi tot ce ştim nu e decât reamintire. (Menon, 81 c – d)

Deci virtuţile sunt operative împreună cu o cunoaştere, ce este, în fond, reamintire. Ceea ce îl poate induce în eroare pe cititorul neavizat al dialogurilor, este că Platon se exprimă de multe ori într-un limbaj menit să ilustreze sau să sugereze un adevăr filosofic, nu să îl exprime direct. Asta pentru că cele mai importante învăţături ale sale nu sunt formulate în scris, potrivit propriilor declaraţii. Este şi cazul de faţă. Folosindu-se de un limbaj mitologic el ne spune că obiectul cunoaşterii adevărate se află dincolo de lumea sublunară a devenirii, iar la această lume avem acces prin acea parte a sufletului care se află deasupra sferei Lunii.

Noi nu am avut o existenţă ce a precedat naşterea pe Pământ, pentru că timpul însuşi nu există decât în domeniul sublunar. Părţile superioare ale sufletului nostru, care sunt exclusiv de natură inteligibilă, se află dincolo de timp. Acestea participă la domeniul devenirii prin trup şi facultăţile inferioare ale sufletului legate de el. Această participare la domeniul sublunar se face prin „naşterea” în lumea devenirii.

Cunoaşterea este o reamintire, pentru că accesul intelectului la ceea ce se află dincolo de timp nu se poate produce decât în afara timpului. Deci, atunci când noi aflăm ceva la un moment dat, adică în timp, aflăm ceva la ce intelectul nostru avea acces în afara timpului. Înţelegerea doctrinei cunoaşterii ca reamintire depinde de înţelegerea relaţiei dintre timp şi veşnicia supratemporală.

Ne folosim de imaginea „reamintirii” pentru a desemna cunoaşterea veritabilă tocmai ca să scoatem în evidenţă faptul că este vorba de ceva atemporal. Această cunoaştere constă în accesul intelectului la inteligibil, ori atât intelectul cât şi inteligibilul se află în afara timpului. (Noi participăm la timp cu trupul şi facultăţile sufletului legate de acesta).

De unde ştim, de altfel, că descrierea călătoriei sufletului prin diferitele părţi ale universului (lumea de aici şi în Hades şi pretu­tindeni) este una metaforică, sau că ideea preexistenţei este astfel. Nu credea, oare, Platon în reîncarnare? Cu siguranţă el se foloseşte de această imagine de sorginte orfică. Dar noi nu am ajuns să cunoaştem tot ceea ce este de cunoscut pentru că sufletul nostru s-ar fi plimbat printre lumi, străbătând distanţe în timp şi spaţiu. Asta pentru că în afara existenţei în trup aici şi acum, nu există timp şi spaţiu. Aşa zisa călătorie a sufletului se referă la accesul său la diferitele nivele de existenţă a cosmosului, prin diferitele sale facultăţi. Prin facultăţile legate de trup sufletul are acces la lumea materială. Prin intelectul pur(ificat) are acces la Ideile inteligibile, culminând cu Ideea de dincolo de Idei, adică Binele în sine. În acest sens, şi numai în acest sens, el călătoreşte. Este ca şi cum am spune că pletele cuiva îi curg acestuia pe umeri. Desigur nu curge nimic, dar înţelegem imediat la ce se referă metafora.

Pentru noi, cei aflaţi în trup, a aprofunda cunoaşterea înseamnă a ne ridica din ce în ce mai mult la cele inteligibile, lăsând în urmă cele sublunare, şi chiar ceea ce ţine de sferele planetare. Adevărata cunoaştere începe dincolo de sfera stelelor fixe, la care sufletul ajunge doar lăsând în urmă toate celelalte sfere. În acest fel, cunoaşterea este o purificare, pentru că presupune o detaşare progresivă de ceea ce ţine de trup şi de facultăţile inferioare ale sufletului. Cunoaşterea desăvârşită este rezervată intelectului purificat complet. Prin acest tip de cunoaştere noi avem acces direct la inteligibilele atemporale prin acea parte a sufletului care se află deasupra timpului. Folosind o imagine specifică lumii sublunare: ne reamintim.

Acum cred că este mai clar în ce sens cel care săvârşeşte nedreptatea o face din ignoranţă. A săvârşi dreptatea presupune cunoaşterea rânduielii care guvernează cosmosul-cetatea-sufletul. Această rânduială poate fi cunoscută cu adevărat doar în întemeierea sa ultimă, care este Ideea Binelui, ce se află dincolo până şi de Idei. Numai un intelect complet purificat poate ajunge până acolo. Cine este stăpânit de vicii, chiar prin acest lucru demonstrează că nu s-a ridicat la acea cunoaştere. Deci este ignorant.

Advertisements