Linos and Mosaios

Poeţii Linos şi Musaios, fiul, respectiv fratele lui Orfeu

Din cauza strânsei înrudiri dintre cele două. Această înrudire transpare, de altfel, chiar din textul platonic.

Autorul nostru ne spune într-unul din dialogurile sale că filosoful „nu-mi pare de fel o divinitate, el are totuşi ceva divin: aşa-i socotesc eu pe toţi cei ce îndrăgesc înţelepciunea” (Sofistul 216c). Iar într-un alt loc aflăm că rostul filosofiei este de a ne face „cît mai asemănător divinităţii” şi că această „asemănare înseamnă a deveni drept şi sfînt cu înţelepciune” (Theaitetos 176a). În acelaşi timp aflăm despre Homer că el ar fi divin, mai precis, că ar fi „cel mai bun şi cel mai zeiesc” (Ion 530c) dintre poeţi.

Chiar inspiraţia poetului şi a rapsodului sunt asociate cu cea specifică iniţierilor. Arta rapsodului Ion este precum delirul coribantic (Ion 536c), de exemplu, iar el însuşi nu este decât o verigă din lanţul prin care Muza ajunge la oameni, prima verigă fiind Homer poetul, iar ultima fiind ascultătorii. Ori, bacanţii, adică cei căzuţi pradă delirului extatic, sunt numiţi de Platon „cei pătrunşi de adevărata filosofie” (Phaidon 69c)

Motivul concret pentru care artistul (Platon foloseşte exemplul poetului şi al pictorului) este inferior, totuşi, filosofului este acela că ceea ce filosoful are prin ştiinţă, artistul primeşte din exterior prin inspiraţie divină. Filosoful ajunge la cunoaştere prin cultivarea asiduă a facultăţilor superioare ale sufletului său, cele care îl apropie de şi îl aseamănă cu divinul. Artistul, însă, nu are cunoaştere, ci este doar un receptacul temporar pentru o inspiraţie divină.

Fiind vorba doar de inspiraţie venită din exterior, ceea ce poeţii comunică ei înşişi nu au prin ştiinţă (episteme), ci doar printr-o opinie (doxa) corectă:

Cu ajutorul ei cîrmuiesc bine cetăţile oamenii politici, fără să se deosebească cu nimic, în ce priveşte ştiinţa, de prezicători şi de proroci; doar şi aceştia, cînd sînt inspiraţi de divinitate, spun foarte multe lucruri adevărate, de ştiut însă nu ştiu, despre lucrurile pe care le spun, nimic.

MENON Tare mă tem că aşa e.

SOCRATE Atunci nu-i aşa că e drept, Menon, să-i numim inspiraţi pe oamenii care, deşi fără înţelegerea lucrurilor, izbutesc, din tot ce fac şi spun, să dobîndească adesea succese însemnate?

MENON Desigur.

SOCRATE Pe bună dreptate îi putem numi inspiraţi şi pe prezicătorii şi prorocii de care tocmai vorbeam, pre­cum şi pe toţi poeţii; iar despre oamenii politici putem spune, mai mult decît despre oricare alţii că sînt inspiraţi şi stăpîniţi de divinitate, fiindcă divin este suflul care îi cuprinde ori de cîte ori, prin vorba lor, îndeplinesc cu succes, şi nu arareori, lucruri însemnate, fără să ştie nimic din tot ce spun. (Menon 99a-d)

În acest pasaj este vorba în primul rând despre oameni politici, dar poeţii sunt şi ei incluşi pe lista celor care fac la fel. Iar într-un alt pasaj, din Ion, la care am făcut deja referinţă, ni se spune acelaşi lucru despre rapsozi:

Căci tu nu spui despre Homer   ceea   ce   spui   nici datorită meşteşugului, nici ştiinţei tale, ci pradă harului şi stăpînirii divine. După cum cei pradă  delirului  coribantic nu simt cu ascuţime decît acel unic cînt care este al zeului de care sînt ei stăpîniţi, şi pentru cîntul  acesta  găsesc din  belşug  mişcări de dans şi cuvinte, iar celelalte îi lasă nepăsători, tot astfel şi tu, Ion, eşti la largul tău cînd cineva aminteşte de Homer, dar te afli la neîndemînă cînd este vorba despre ceilalţi. Iată deci, ca să-ţi  răspund  la  întrebare,  pricina  pentru care, cînd e vorba de Homer, te afli la largul tău, iar cînd de alţii, nu: faptul că nu meşteşugul, ci harul divin fac din tine un slăvitor atît de iscusit al lui Homer. (Ion 536b,c)

Aceasta este o acuzaţie foarte gravă în lumea Tradiţiei, din moment ce mitul (ca şi conţinut) şi versul (ca formă) sunt principalele vehicule ale cunoaşterii. Cum de tocmai poeţii sunt cei care nu au ştiinţă, când ei ar trebui să fie cei care posedă ştiinţa prin excelenţă. Poetul este o figură sacerdotală. Sau, ar trebui să fie.

Să nu pierdem din vedere nici faptul că scopul filosofului este Binele. Ori, Frumosul este reflectarea Binelui. Arta şi filosofia sunt, astfel, două aspecte ale aceleiaşi vocaţii: cea sacerdotală. Să nu uităm nici un moment că rostul regelui-filosof din cetatea ideală descrisă în Republica este unul sacerdotal. Potrivit rânduielii sociale a popoarelor indo-europene avem de-a face cu o tripartiţie a vocaţiilor: cea a lucrătorilor, legată de economie, cea a aristocraţiei militare, legată de politică şi cea a sacerdoţiului, legată de înţelepciune.

În ce priveşte înţelepciunea, aceasta se referă la cunoaşterea principiilor ce stau la temelia bunului mers al lumii, ca aceste principii să poată fi aplicate în ordinea socială şi în cazul indivizilor particulari. Cunoaşterea aceasta este transmisă sub formă de mituri, din vremea când oameni şi zei îşi vorbeau faţă către faţă, sau, potrivit textului platonic, eram cârmuiţi chiar de Zeu, şi nu de oameni. Depărarea progresivă de această epocă binecuvântată aduce cu sine o întunecare progresivă a memoriei înţelepciunii originare. Tradiţia se pierde din ce în ce mai mult, iar în diferitele epoci ea are nevoie să fie readaptată, pentru a fi înţeleasă de noi generaţii, din ce în ce mai degenerate. În cele din urmă, degenerarea este atât de pronunţată, încât din mit nu mai rămâne decât o legendă bună de distrat mulţimile:

SOCRATE Bine, dacă-i aşa mai spune-mi încă un lucru, răspunîndu-mi fără ascunziş la întrebare: atunci cînd îţi uluieşti spectatorii citînd frumos versuri de epopee şi îl cînţi fie pe Odiseu, cum se repede în prag, li se dezvăluie peţitorilor şi îşi deşartă la picioare tolba de săgeţi, fie pe Ahile năpustindu-se asupra lui Hector, fie cîte ceva din jalea Andromacăi, a Hecubei, a lui Priam, eşti oare atunci în toată firea ta, sau îţi ieşi din tine, iar sufle­tului tău pătruns de har divin îi pare că se află chiar în faţa întîmplărilor de tine povestite, ori în Itaca, ori la Troia, ori în altă parte, după vers.

ION Ce dovadă limpede îmi dai, Socrate! Am să-ţi răspund într-adevăr fără a-ţi tăinui nimic: eu unul ori de cîte ori recit ceva care stîrneşte mila, mi se umplu ochii de lacrimi; cînd este însă ceva groaznic sau tulburător mi se face părul măciucă de groază si mi se zbate inima în piept.

SOCRATE Prin urmare, Ion? Putem noi spune că e în toată mintea lui acela care, împodobit cu straie pline de culori şi cununi de aur, stă şi plînge în zi de sacrificii şi de sărbătoare, deşi nu şi-a pierdut nimic din ce-i pe el, ori e cuprins de spaimă în mijlocul a peste douăzeci de mii de oameni prietenoşi dintre care nici unul nu-l despoaie de veşminte şi nu-i face vreun rău?

ION Nu, pe Zeus, ca să spun drept nu putem deloc spune aşa Socrate.

SOCRATE Dar ştii că şi în cea mai mare parte dintre spectatori stîrniţi aceleaşi simţăminte?

ION Ştiu prea bine, căci îi văd de fiecare dată, din înal­tul estradei, cum plîng, cum îşi aţintesc crîncen ochii şi cum îi zguduie, ca şi pe mine, spusele mele. Asta pentru că trebuie să fiu foarte atent la ei: dacă reuşesc să-i fac să verse lacrimi, eu sînt cel care voi rîde luîndu-mi plata, dar dacă îi fac cumva să rîdă, eu sînt cel care voi plînge după banii pierduţi. (Ion 535b-e)

Cu asta suntem în lumea entertainmentului contemporan. Poezia – şi arta decăzută, în general – şi-a pierdut valoarea de transmiţător al cunoaşterii sacre, şi a devenit distracţie, adică pură distragere de la cotidian. O astfel de artă devine periculoasă, pentru că efectul său nu este doar neutralizat, ci chiar inversat: în loc să ridice către principiile ultime, împinge în jos spre abis:

Atunci, pe drept, am putea să-l luăm şi să-l aşezăm faţă în faţă cu pictorul. Căci el seamănă cu acesta din urmă prin aceea că produce lucruri ne­vrednice în raport cu adevărul, ca şi prin faptul ca se însoţeşte cu partea nu cea mai bună a sufletului şi că e pe potriva acesteia. Şi astfel, cu îndreptăţire, nu l-am putea primi într-o cetate ce va avea legi bune, fiindcă el trezeşte această parte a sufletului, o hră­neşte si, întărind-o, nimiceşte partea raţionala ; tot aşa cum, dacă cineva, aducînd pe lume niscaiva stăpîni nemernici, le-ar încredinţa cetatea, el i-ar pră­pădi pe cei mai cumsecade. Să spunem că poetul imi­tator face acelaşi lucru, că el produce, în particular, în sufletul individual, o orîndnire rea, făcînd pe plac părţii iraţionale a aceluia, parte ce nu distinge nici marele, nici mai micul, ci socoteşte aceleaşi lucruri cînd mari, cînd mici — trezind iluzii, aflîndu-se foarte departe de adevăr. (Republica 605a)

Este adevărat că şi în miturile propriu zise apar episoade ciudate, care par să nu fie rodul unei imaginaţii foarte pioase şi nu s-ar putea să nu fie foarte edificatoare moral pentru publicul larg. Aceste episoade, însă, îşi au rostul lor sacru, fiind o tălmăcire în limbajul imaginii a unor realităţi principiale. Mitul, la origine, este strâns legat de rit. El întemeiază ritualurile specifice unei conferii sacerdotale, în timp ce ritualul cheamă mitul la viaţă, aplicându-l hic et nunc. De aceea, chiar şi atunci când poezia sacră (în lumea Tradiţiei nu există decât artă sacră) este recitată de un aed unei comunităţi, respectiva comunitate este scoasă din scurgerea normală a timpului şi făcută părtaşă la realităţi de ordin superior. Nu este deloc o întâmplare faptul că Odin, zeul-preot al panteonului nordic este şi zeul poeţilor şi a inspiraţiei poetice.

Programul educaţional al regilor filosofi este unul care cuprinde mult mai mult decât teorii politice şi trucuri pentru succes economic, politic sau militar. Ei trebuie să se familiarizeze cu principiile care guvernează întreaga realitate, pentru că cetatea este (sau, ar trebui să fie) o reflecţie a întregului univers. La fel, omul este un cosmos mic, de aceea, cine vrea să guverneze Cetatea trebuie să ştie să se guverneze pe sine însuşi, iar pentru asta trebuie să cunoască rânduiala cosmică. Atât macro, cât şi micro.

Valoarea platonismului, ca program filosofic, stă tocmai în faptul că este una din cel mai neoriginale proiecte din câte a cunoscut istoria filosofiei. Această lipsă de originalitate este consecinţa originarităţii sale.

Să observăm, totuşi, că proiectul platonic este unul care suferă de un handicap sever. Asta pentru că este vorba de o readaptare a înţelepciunii pentru condiţiile sfârşitului Epocii de Fier în care ne aflăm. Respingerea poeziei, oricât de justificată ar fi, reprezintă o cezură regretabilă, dată de faptul că ceea ce înainte era exprimat prin limbajul mai potrivit al imaginii, acum trebuie tradus într-un limbaj conceptual.

Limbajul conceptual este un grav pas îndărăt faţă de cel firesc al imaginii. Trecerea de la mythos la logos a fost un regres întru totul regretabil, oricât ar fi fost de justificat în urma degenerării mitului în legendă.

Singurul fel prin care se poate ajunge la cunoaştere adevărată este prin simbol, pentru că numai acesta e capabil să lege diferitele planuri ale manifestări pentru a se putea ajunge din nou la principii. Nu este deloc o întâmplare faptul că, etimologic, antonimul pentru simbol (ceea ce leagă) este diavol (ceea ce divide). Un simbol nu încearcă niciodată să exprime esenţa a ceea ce se face văzut prin ea ci doar sugerează, arată o direcţie. Simbolul este o sugestie pe care ceea ce este dincolo de timp şi devenire îl face efemerului adaptându-se tocmai acestei efemerităţi. Tocmai din această cauză simbolul leagă diferitele planuri ale cosmosului, oferind acces spre ce este deasupra. Simbolul şi transcendenţa sunt strâns legate. De aceea, o cunoaştere bazată pe concepte şi pe raţiune, în loc de icoane şi mit nu poate decât să ducă, în cele din urmă la ştiinţa modernă.

Divizarea cunoaşterii în filosofie, care caută adevărul şi artă, ce caută frumosul, este vinovată de multe din nenorocirile de care suferim astăzi. Dar despre asta poate cu altă ocazie. Acum să spunem două cuvinte despre motivele pentru care cunoaşterea s-a redus la filosofie, amputând arta de pe corpul său.

Remarcam ceva mai sus că arta ce nu mai este un vehicul pentru sacru devine distracţie, cum am văzut cu un exemplu contemporan lui Socrate. Chiar industria noastră de entertainment este, în fond, o astfel de artă profan(at)ă şi oferită unui public larg spre consum. Dar să rămânem la termenul „distracţie”. Ce ne spune el în acest context? Că participanţii la această distracţie sunt distraşi din fluxul normal al existenţei cotidiene. Ori, scoaterea din fluxul normal al timpului este o condiţie necesară, chiar dacă nu şi suficientă, a iniţierii sacre. O iniţiere, prin care se obţine accesul la realităţi superioare, reprezintă o moarte faţă de lumea profană, spre a renaşte într-o nouă condiţie.

Scoaterea din fluxul normal al realităţii reprezintă moartea iniţiatică, ce trebuie urmată obligatoriu de o renaştere, pentru a încheia lucrarea. Dacă momentul solve nu este urmat de coagula atunci victima rămâne suspendată între cele două momente, într-o stare de dezintegrare. Moartea iniţiatică este periculoasă pentru că expune pe cel care o încearcă la influenţe de ordin inferior. Adeptul îşi dizolvă forma prezentă pentru a putea fi recristalizat într-o formă superioară, dar cât timp se află în stare dizolvată, are garda lăsată jos.

Iată, însă, că distracţia nu este decât o moarte ce nu e urmată de un moment de recristalizare. De aceea, poezia, sau orice artă, care nu este cultivată cu ştiinţă devine periculoasă, pentru că deschide porţi ce ar trebui să rămână închise. Este vorba de porţi între diferite realităţi – manifestate, concret, sub forma unor diferite stări de conştiinţă – ce nu este bine să fie deschise decât de cei care au pregătirea necesară şi în condiţii anume. Proliferarea viciilor şi ofilirea virtuţilor nu este decât reflectarea în plan moral a unei invazii a celor de jos.

Dar cineva ar putea obiecta că „arta” modernă (ghilimelele se impun) nu se reduce la industria de entertainment şi la curentele artistice „independente” ce o parazitează. Avem şi artă serioasă, angajată, ce este sensibilă la probleme sociale şi care ajută la propăşirea omenirii pe calea progresului ş.a.m.d. Este vorba de stângişti de toate felurile, de la marxişti întârziaţi, la ecologişti şi feminişti şi mai ştiu eu ce. Aceştia dispreţuiesc industria capitalistă a distracţiei şi doresc să îi angajeze pe oameni în schimbarea lumii, nu să îi distragă de la realitate. Care ar fi situaţia cu aceştia?

Toţi aceştia sunt nişte importanţi agenţi ai alienării. Arta sacră are ca rost integrarea unei comunităţi în rânduiala cosmică, dar şi a individului în rânduiala socială. Asta o poate face în baza analogiei dintre ordinea care guvernează universul, cea care guvernează comunitatea umană şi rânduiala interioară a sufletului uman. Legi analoage guvernează toate aceste trei realităţi. De aceea, individul îşi va găsi împlinirea prin ordonarea interiorităţii sale, ceea ce-l va aduce pe aceeaşi lungime de undă cu ordinea socială şi cu cea cosmică.

Însă revoluţiile, în sensul modern şi politic al termenului, bulversează ordinea socială. A căuta împlinirea într-o utopie subversivă, ce nu are nimic de-a face cu ordinea socială stabilită de tradiţia sacră, nu poate duce decât la o ruptură a armoniei între cosmos, comunitate şi individ. Iar această ruptură, născută din nemulţumirea individului înstrăinat de ceea ce îl înconjoară, creează un cerc vicios al alienării, cerc vicios ce se hrăneşte singur, precum şarpele care îşi muşcă coada şi se devorează pe sine. O „artă” născută din aşa ceva nu poate fi decât distructivă şi autodistructivă, iar filosofia, disciplina căutării înţelepciunii, nu se poate împăca cu ea.

Advertisements