Intoarcerea Epocii de aur, Hans von Aachen

Ce este Tradiţia? Este reflectarea veşniciei în timp, sub forma continuităţii. Asta presupune câteva lucruri: că există o lume a fiinţei şi una a devenirii şi că acestea nu se află într-o relaţie dualistă, de opoziţie. Veşnicia şi timpul sunt două realităţi distincte, dar nu rupte una de cealaltă. Cea inferioară o reflectă, în propriul plan, pe cea superioară.

În altă ordine de idei, Tradiţia este aplicarea într-un plan determinat, cel al devenirii istoriei umane, a rânduielii cosmice. Astfel, ea este puntea noastră de legătură cu rânduiala cosmică, a cărei reflectare ar trebui să fie rânduiala socială şi cea a facultăţilor sufletului. Dar pentru că avem de-a face cu o aplicare în planul devenirii, Tradiţia este supusă ofilirii şi morţii. Pe cât înaintăm în ciclu, pe atât ea se pierde, iar legătura noastră cu propria origine devine mai dificilă. Pe cale de consecinţă, lipsa de rânduială creşte atât la nivel cosmic, cât şi la nivel social şi individual.

Când spun că Tradiţia este reflectarea în planul devenirii istoriei omeneşti a rânduielii cosmice, vreau să subliniez tocmai analogia dintre desfăşurarea întregului univers, de la Principul originar la formele cele mai inferioare şi degradarea în timp a Tradiţiei, de la unitatea sa originară la pluralitatea formelor pe care o ia. Urcând de-a lungul axei timpului, spre Epoca de Aur, vom găsi Tradiţia propriu zisă, nediferenţiată încă. Cu trecerea timpului ea se diferenţiază în tradiţii regulare anume, adaptate pentru un popor sau altul. În cele din urmă ea dispare complet, urmând ca la dispariţia ei să se producă rectificatio finală, ce va începe un nou ciclu, cu o nouă Epocă de Aur.

Putem numi Tradiţia, într-un sens relativ, o memorie a Paradisului, pentru că este ceea ce ne-a rămas din Epoca de Aur, ceea ce am reuşit să scoatem cu noi din Rai când am fost alungaţi. Atât timp cât respectăm rânduiala paradisiacă Epoca de Aur încă nu este complet moartă, spre binele nostru.

Prin diferenţierea popoarelor, în cursul istoriei, Tradiţia însăşi se diferenţiază în tradiţii particulare, specifice unui popor sau altuia. O tradiţie regulară nu este altceva decât o adaptare particulară, dar legitimă, a Tradiţiei pentru condiţiile istorice în care se află un popor anume. Ea constă într-un set de mituri şi rituri care fac cunoscută rânduiala cosmică, orientând poporul căruia i se adresează.

Fiind o proiectare în timp a înţelepciunii veşnice, Tradiţia este supusă legilor devenirii ciclice, adică este sortită să se degradeze odată cu curgerea timpului. Învăţătura privind cele patru epoci, sau yuga, nu este altceva decât descrierea acestei degradări treptate a Tradiţiei. În cele din urmă Tradiţia însăşi trebuie să moară, adică la finalul ciclului ignoranţa cea mai crasă va ajunge să domine fără concurenţă. Asta se află în natura devenirii ciclice, potrivit căreia orice renaştere trebuie precedată de moarte. Acelaşi principiu stă la baza iniţierilor, care constau într-o renaştere precedată, obligatoriu, de o moarte. Oricât de traumatică ar fi dezagregarea Tradiţiei la finalul ciclului, această moarte este una iniţiatică, în sensul etimologic al termenului, fiind condiţia necesară a unui nou început.

Concepţia ciclică despre timp este un dat comun al diferitelor tradiţii regulare. Chiar dacă împărţirea şi ordonarea ciclurilor poate diferi de la o tradiţie la alta, rămâne ideea generală că timpul are un curs descendent, de la ordine spre dezordine, iar acest curs nu este liniar, ci unul în spirală. De ce curs descendent şi de ce unul ciclic? În fond, modernii cred în mitul progresului, adică într-un timp liniar şi ascendent.

Ca de obicei ne vom întoarce la divus Plato pentru răspunsuri. Dar înainte să ne amintim în treacăt că potrivit tradiţiei elene lumea a cunoscut patru epoci: cea de aur, cea de argint, cea de bronz şi, în cele din urmă, a noastră, de fier. Epoca de aur ar corespunde momentului în care omenirea se afla în contact nemijlocit cu zeii. Dar această epocă s-a încheiat, iar noi am ajuns de capul nostru. Ultima dintre epoci este cea mai întunecată, în cursul acestei regresii, urmând ca, aşa cum spuneam, la sfârşitul ei să se producă o rectificatio, ce va readuce Epoca de Aur.

Tradiţia hindusă vorbeşte tot despre patru epoci (yuga), în ordine descendentă: Krita Yuga (sau Satya Yuga), Treta Yuga, Dvapara Yuga şi Kali Yuga. În prima epocă dharma (rânduiala sacră) avea toate cele patru picioare pe pământ. Apoi, una câte una, le-a ridicat, urmând ca în epoca noastră să nu mai stea decât într-un picior. Când îl va ridica şi pe acesta va veni sfârşitul.

Această problemă este mai importantă decât s-ar părea la prima vedere. Diferenţa dintre o viziune materialistă şi una idealistă asupra lumii se reflectă în felul în care este concepută istoria: ca un progres de la inferior la superior, sau un regres de la superior spre inferior. (Prin idealism, mă refer, desigur, la o viziune ce pune în centrul său Ideile, în sens platonic, şi nu altceva.)

Aşadar, de ce mişcare ciclică retrogradă? Răspunsul este legat de taina răului şi a dezordinii în lume. Dacă universul este un tot ordonat, adică un „cosmos” în sens propriu, atunci de ce există dezordine şi rău? Răspunsul ar fi acela că ordinea desăvârşită şi mereu egală cu sine se află doar la nivelul inteligibilului, de dincolo de timp, dar tot ceea ce participă la timp este supus degradării. Platon foloseşte imaginea Demiurgului ca şi cârmaci al universului, care la un moment dat părăseşte cârma şi lasă corabia să se avânte singură pe valuri. Tot el invocă şi mitul potrivit căruia ar fi fost o perioadă în care stelele s-ar fi rotit în sens invers, iar „această inversare de sens trebuie consi­derată cea mai însemnată şi mai desăvîrsită dintre toate schimbările care au loc în cer”. (Omul Politic 270c trad. Elena Popescu). Dar să vedem textul:

STRĂINUL Ceea ce am numit „cer” si „cosmos” a fost dăruit cu multe şi fericite trăsături de la cel care le-a creat, dar el, Universul, participă, de fapt, şi la corporalitate; de aici urmarea că este imposibil ca el să fie lipsit cu totul de schimbare, dar că el se mişcă, după puterea lui, cît mai mult posibil în acelaşi loc, avînd o singură mişcare după aceleaşi principii; de aceea i-a fost hărăzită mişcarea ciclică retrogradă, ca una care reprezintă cea mai mică schimbare a mişcării sale pro­prii. Dar a se roti necontenit pe sine însuşi nu îi stă în puteri aproape nimănui, cu excepţia celui care conduce tot ce se mişcă; iar acestuia nu îi este permis să se mişte cînd într-un sens, cînd în altul. Din toate aceste motive nu trebuie să se înţeleagă nici că Universul în­suşi se roteşte pe sine necontenit, nici că, în întregime şi întotdeauna, este pus în mişcare de către Divinitate în rotiri cu dublu sens şi contrarii şi nici că îl rotesc două zeităţi cu gînduri potrivnice, ci că — lucru pe care toc­mai l-am arătat şi care este singurul ce ne mai rămîne de crezut — el cînd este condus de o cauză divină străi­nă, dobîndind la rîndul lui viaţă şi primind de la creator nemurire mereu refăcută, cînd este părăsit de Divini­tate, deplasîndu-se deci de la sine; şi mai trebuie spus că Universul este părăsit din cînd în cînd, astfel că se întoarce înapoi timp de multe miriade de perioade, căci, fiind foarte mare, dar şi foarte bine cumpănit, se mişcă pe un suport foarte mic.

SOCRATE CEL TÎNAR Într-adevăr, toate cîte le-ai spus par a fi înfăţişate foarte verosimil. (Plt. 269d-270a trad.)

În primul rând să observăm că avem de-a face cu un mit platonic, deci cu ceva „verosimil”, cum ne atrage atenţia textul însuşi, şi nu cu ceva adevărat. Imaginea rotirii în sens opus a cerului este una prin care ni se înfăţişează rectificatio finală. Atunci se vor vindeca rănile acestei lumi, iar dharma se va întoarce cu toate cele patru picioare pe pământ. Platon ne vorbeşte despre o întreagă epoca aflată sub semnul acestei rotiri în sens invers tendinţei naturale a cosmosului, „hărăzită lui de destin si înnăscută”.

De fapt, Satya Yuga a fost martora unei rotiri normale a stelelor pe cer. Dar mişcarea ciclică progresivă (opusă celei retrograde) despre care ne vorbeşte mitul ne arată lucrarea de rectificare ce are loc în timpul acestei epoci.

De fapt, atunci, la început, Divinitatea era conducătoare, îngrijindu-se de toată această mişcare circulară, şi acelaşi lucru era făcut pe zone de către zeii care le conduceau, căci toate părţile Universului le erau distribuite lor; şi, desigur, şi vieţuitoarele au fost distribuite pe neamuri şi turme, după cum le primiseră ca lot geniile divine, fiecare „păstor divin” fiindu-şi suficient sieşi pentru tot ce privea pe oricare dintre cei pe care el îi păsto­rea, astfel că nu existau nici sălbăticiuni şi nici obişnuinţa de a se mînca între ele; şi, de asemenea, nu exista la ele defel război sau vreo altă vrajbă; dar despre toate cîte au urmat unei astfel de rînduieli a lumii ar fi de po­vestit mii de lucruri. Aşadar ceea ce s-a spus despre vieţuirea de la sine a oamenilor a fost explicat după cum urmează. Un zeu îi păstorea pe aceştia, el însuşi fiindu-le  supraveghetor,  aşa  cum  astăzi  oamenii,  un neam de vieţuitoare de o natură mai divină, păstoresc alte neamuri de vieţuitoare inferioare lor; şi, pe cînd păstorea acest zeu, nu existau nici constituţii, nici pro­prietatea asupra femeilor şi copiilor. (Plt. 271c-e)

În Epoca de Aur omenirea este păstorită de Zeu, adică avem acces neîngrădit la dimensiunile superioare ale cosmosului, deci la facultăţile noastre cele mai nobile. Omenirea îşi ocupă locul hărăzit ei în rânduiala cosmică, trăind în armonie cu sine şi cu ceea ce o înconjoară. De aceea această epocă nu lasă urme foarte spectaculoase după ea, de unde şi impresia modernilor că ar fi vorba de o perioadă „primitivă”.

Epoca de argint, de Jacopo Zucchi
(citatul din Geneza 3:17 ne indica faptul ca degradarea Epocii de aur in cea de argint corespunde, biblic, alungarii din Paradis)

Dar, timpul consumă totul, prin natura sa, deci va veni o vreme când Epoca de aur se va degrada în cea de argint, iar Zeul ne va părăsi. Să citim un fragment ceva mai lung din acest mit, care se referă tocmai la această degradare:

Căci, după ce timpul hărăzit pentru toate aces­tea s-a sfîrşit, cînd trebuia să se producă o schimbare şi cînd, de fapt, a dispărut cu totul şi acel neam născut, din pămînt, fiecare suflet, restituind toate naşterile şi căzînd înapoi în pămînt ca sămînţă, de atîtea ori cît avea hărăzit de soartă fiecare — atunci deci, cîrmaciul Universului, lăsînd la o parte maneta cîrmei, s-a îndepărtat iarăşi la postul său retras de observaţie, iar Universul s-a întors din nou în sens contrar dintr-o tendinţă hărăzită lui de destin si înnăscută. Aşa­dar toţi zeii care guvernau pe zone sub conducerea zei­tăţii supreme, după ce au aflat întîmplarea, au parăsit, la rîndul lor, părţile din Univers date în grija lor; iar Universul, întorcîndu-se înapoi cu avînt şi, odată por­nit, adunînd la un loc impulsurile de sens contrar ale începutului  şi  sfîrşitului,  producînd  de  asemenea  în sine însuşi un mare cutremur, a provocat o altă pieire a vieţuitoarelor de tot felul. După acestea, trecînd timp suficient. Universul, după ce a pus capăt tulburărilor şi dezordinii şi potolind zbuciumul mării, porni în ordine pe drumul obişnuit propriu sieşi, avînd grijă şi putere asupra celor dinlăuntrul său şi asupra sa însăşi, amintindu-şi cele învăţate în privinţa puterii de la tatăl şi demiurgul lui. La început, desigur, le ducea la îndeplinire cu mai multă exactitate, spre sfîrşit, însă, din ce în ce mai puţin riguros; cauza acestor stări de lucruri o reprezenta partea corporală a constituţiei lui, cea în­născută naturii sale de odinioară, căci corporalul avea multă dezordine mai înainte de a ajunge la ordinea de acum. De la făuritorul lui, aşadar, a dobîndit toate cele bune; iar de la situaţia de mai-nainte … toate cîte sînt rele şi nedrepte în cer de la ea le are şi le pricinuieşte şi  celorlalte vieţuitoare. Crescîndu-şi, deci, împreună cu cîrmuitorul vieţuitoarele, Universul întemeia înlăuntrul său puţine lucruri rele, bune, însă, multe; şi, despărţindu-se de demiurg, în timpul imediat următor re­tragerii acestuia, el conduce totul în chipul cel mai bun; înaintînd, însă, în timp şi adunîndu-se uitare, expe­rienţa vechii dezordini devine din ce în ce mai puter­nică în el şi la sfîrsitul perioadei ea ajunge la maximă înflorire; iar Universul, încărcîndu-se pe de o parte cu puţine lucruri bune, pe de alta cu o mare cantitate de lucruri rele, sfîrseşte cu riscul propriei sale distrugeri, ca şi a celor dinlăuntrul său. De aceea, încă de atunci, Divinitatea care îl rînduise, văzînd că se află în dificul­tate şi temîndu-se ca nu cumva, tulburat şi dezmembrat de tumult, să se scufunde în marea fără sfârşit a neasemănării, aşezându-se din nou la cârma acestuia şi întorcând părţile vătămate şi dezmembrate în perioada de evoluţie prin forţă proprie la starea de mai-nainte, îl ordonează şi, redresîndu-l, îl face din nou nemuritor şi veşnic tînăr. Acesta, aşadar, se poate spune că este sfîrsitul mitului; (Plt. 272d – 273e)

Spuneam la început că a vedea istoria drept o regresie ciclică porneşte de la o viziune idealistă asupra cosmosului. O astfel de viziune susţine că la originea universului se află o cauză formală şi nu una materială, adică un principiu ordonator şi nu o materie inertă. Iată o pagină binecunoscută din Phaidon, în care Socrate face diferenţierea între materialism şi idealism, făcând apel la o experienţă a sa personală:

Dar iată că într-o bună zi am auzit citindu-se dintr-o carte, a lui Anaxagoras din cîte se spunea, gîndul că acela care orînduieşte lumea în întregul ei, fiind totdeodată şi cauza fiecă­rui lucru în parte, este Spiritul. Şi m-am bucurat de o asemenea cauză, părîndu-mi-se că, într-un anume fel, e bine ca Spiritul să fie cauza a toate. Şi că, dacă lucrurile stau aşa, de bună seamă acest Spirit ordonator care săvîrşeşte ordinea lumii întregi va fi dispunînd fiecare lucru în chipul cel mai bun cu putinţă. Astfel că, dacă ai vrea să descoperi, pentru fiecare, cauza în virtutea căreia se naşte, moare şi există, ar trebui să afli despre lucrul cercetat atît care e felul cel mai bun în care el există cît şi, în general, în ce constă excelenţa pasivităţii sau activi­tăţii sale. Potrivit acestei doctrine, omului, fie că este vorba despre el însuşi, fie despre restul lumii, nu i-ar reveni să cerceteze decît excelenţa şi perfec­ţiunea. Precum şi, în mod obligatoriu, pentru că este obiect al aceleiaşi ştiinţe, ce este mai rău. Iată ce gîndeam eu, în bucuria mea, socotind că mi-am găsit în Anaxagoras dascălul care să-mi arate, potrivit cu mintea mea, cauzele celor care sînt. Astfel, în primul rînd, să-mi spună dacă pămîntul este plat sau sferic. Şi nu doar să-mi spună, ci să-mi şi explice pe deplin cauza lucrului şi e caracterul ei necesar, adică, pentru că de mai bine este vorba, de ce este mai bine ca pămîntul să fie aşa şi nu altfel. Iar dacă ar susţine că pămîntul este aşezat în centrul lumii, mi-ar explica pe deplin de ce este mai bine ca el să fie aşezat aşa. Şi, odată lămurit în privinţa aceasta, mi-ar ajunge atîta, n-aş mai dori să aflu o altă specie de cauzalitate. Şi tot aşa, cînd ar fi vorba de Soare şi de Lună şi de celelalte astre, despre vitezele lor relative, despre punctele lor de întoarcere şi despre tot ce se petrece cu ele, m-aş mulţumi să aflu doar atît: de ce, pentru fiecare dintre ele, cel mai bine este să săvîrşească şi să pă­timească tocmai ceea ce săvîrşesc şi pătimesc. Căci niciodată nu mi-ar fi trecut prin  minte că cineva care susţine că acestea au fost orînduite de Spirit ar mai putea invoca altă cauză a lor decît aceea că dacă sînt aşa cum sînt este pentru că aşa e cel mai bine pentru ele. Prin urmare, de vreme ce el arată şi cauza fiecărui lucru şi a tuturor laolaltă, eu soco­team că învăţătura lui constă în a expune amă­nunţit ce anume este mai bine pentru fiecare lucru în parte şi totodată care este binele lor comun şi atotcuprinzător. Pentru nimic în lume n-aş fi re­nunţat la astfel de nădejdi. Am luat cărţile lui cu lăcomie şi m-am apucat să le citesc pe nerăsuflate, ca să aflu cît mai repede ce este cel mai bine şi ce cel mai rău. (Phaidon 97c-98b)

Am reprodus aceste rânduri, pentru că în ele vedem conexiunea dintre idealism şi necesitatea ca la originea cosmosului să se afle Binele ca principiu. Dacă am înţeles această legătură atunci va trebui să explicăm originea răului, iar aici intră în scenă mitul din Omul Politic despre care am vorbit ceva mai devreme. Taina răului din lume este taina degradării, iar taina degradării nu are sens decât pornind de la un Bine originar, ce are funcţie de Principiu, atât în ce priveşte rânduiala cosmosului, cât şi a istoriei. Ori, Principiul este, prin natura sa, punctul de la care pornim şi punctul la care ne întoarcem. Este ceea ce am părăsit când am lăsat în urmă Epoca de Aur şi ceea ce vom regăsi la sfârşitul actualei Epoci de Fier. Alpha şi Omega

Advertisements