Ziua aceea va fi precedată de fimbulvetr, o iarnă ce va dura cât trei ierni normale. Frigul va fi atroce, iar haosul moral pe măsură. Fraţii se vor ridica unii împotriva altora, iar depravarea nu va mai cunoaşte limite, nici măcar între cei de un neam. Va fi o vreme a securii, a spadei, a vântului şi a lupilor. Aceste bestii vor înghiţii soarele şi luna, iar stelele vor înceta să lumineze. Un cutremur puternic va da semnul încleştării finale. Toate legăturile care ţin lumea noastră pe cursul ei se vor desface, iar giganţii se vor ridica împotriva æsirilor.

Fenrir se va elibera de lanţul care îl ţinea ferecat. Surtr, gigantul de foc, alături de alţi fii ai lui Muspell dau să treacă puntea Bifröst, împreună cu Miðgarðsormr, şarpele lumii. Însă puntea care leagă Midgard de Asgard se rupe sub povara lor. Loki însuşi soseşte la cârma corăbiei Naglfar.

Între timp æsirii pornesc şi ei la luptă, având alături pe einherjar, războinicii morţi cu arma în mână, alertaţi de hornul lui Heimdall. Odin ţine sfat cu capul lui Mimir, în timp ce Yggdrasill se cutremură şi geme. Pe câmpia Vigrid cele două tabere se întâlnesc şi se măcelăresc reciproc. Odin este ucis de Fenrir, ca lupul să fie şi el sfâşiat de Vidar, fiul zeului, care îl apucă de fălci. Heimdall şi Loki se aruncă unul asupra celuilalt, în timp ce Thor se va lupta cu şarpele. Tyr se va găsi faţă în faţă cu Garmr, dulăul infernal. În cele din urmă Surtr va da foc întregii lumi, care va arde şi se va consuma, lăsând loc unei lumi noi.

Când toate acestea se vor fi împlinit iarba va creşte din nou verde, acvila va brăzda în zborul ei văzduhul curat. Cascadele vor curge din nou, cu apă limpede. Zeii vechii lumi, æsir şi vanir, vor fi morţi, dar Baldr se va întoarce ca să domnească peste noua creaţie. Da, Baldr se va întoarce!

Această imagine apocaliptică se repetă în toate tradiţiile regulare, pentru a descrie sfârşitul unui ciclu, fie al nostru (ca în exemplul de faţă), fie un subciclu al acesteia, sau chiar un ciclu precedent, din care s-a născut cel de faţă. Asta pentru că fiecare sfârşit de ciclu este analog, chiar dacă nu este identic în toate detaliile. De asemenea, transmiterea tradiţiei prin intermediul mitului, adică al imaginii, care se adresează imaginaţiei cognitive şi nu raţiunii discursive, lasă loc pentru formulări foarte variate pentru acelaşi eveniment.

De exemplu, anumiţi vizionari catolici vorbesc despre o noapte lungă cât trei zile, în timpul căreia nu vor da lumină decât lumânările sfinţite, iar credincioşii vor trebui să se închidă atunci în casele lor, pentru că afară vor fi sloboziţi demonii, care vor umbla printre noi. Atunci cei cu credinţă în Dumnezeu trebuie să stea închişi, să nu răspundă dacă cineva îi cheamă la uşă sau la geam, şi să se roage rozarul.

Avem aici reluat acelaşi mesaj pe care îl găsim în tradiţia privind fimbulvetr, iarna de trei ani. Ziua de 24 de ore, cât şi anul, sunt cicluri analoage altor cicluri mai mari. Miezul nopţii, cât şi solstiţiul de iarnă, când întunericul domneşte deplin, sunt momentul în care are se iveşte noul început din ruinele trecutului. Deci în ambele cazuri ni se spune că atunci când actualul ciclu îşi va fi epuizat toate potenţialităţile ce erau chemate să se actualizeze în cursul său, el se va încheia. Desigur această încheiere va fi una traumatică pentru cei care o vor prinde, aşa cum moartea unui om este o experienţă dificilă pentru acesta şi cei din jurul său.

Întrebarea care mă preocupă în aceste rânduri este: cât mai trebuie să aşteptăm până la încheierea Kali Yuga, când întregul ciclu actual se va sfârşi. Ce ne spun „semnele vremurilor”? Ceea ce voi încerca să arăt este că mai avem de aşteptat destul, şi că sfârşitul înă nu este atât de aproape pe cât ar crede (sau spera) unii.

Dintre cei cu respect pentru Tradiţie (reflectată în diferitele tradiţii regulare) unii par atât de porniţi împotriva epocii actuale încât sunt înclinaţi să creadă că mai rău cu greu s-ar putea să fie. Deci nu am fi, astfel, foarte departe de rectificatio de la sfârşit de ciclu. Această părere este greşită şi chiar contraproductivă. Este destul de clar, dacă aplicăm corect la lumea noastră ceea ce ne transmit tradiţiile precedente, că sfârşitul nu este deloc aproape. Nu trăim în ultimele zile.

Spuneam că ideea iminenţei sfârşitul ciclului actual este una contraproductivă. Asta pentru că ea ne sugerează că modernitatea, adică epoca actuală, este una deosebit de rea. Această desconsiderare a modernităţii, până la a-i nega orice valoare poate duce la un fel de maniheism, care dă substanţă autonomă răului. Iată câteva afirmaţii ieşite de sub pana lui Julius Evola:

Consideraţiile prezentate aici vor avea drept obiect – în mod constant – opoziţia dintre lumea modernă şi lumea tradiţională, dintre omul modern şi omul tradiţional; şi această opoziţie este nu numai una istorică ci şi una ideală: morfologică şi chiar metafizică. (J. Evola, Revoltă împotriva lumii moderne, Antet, Bucureşti, p. 19)

 (…) atât lumea modernă cât şi lumea tradiţională pot fi considerate drept două tipuri universale, ca două categorii apriorice ale civilizaţiei. Şi totuşi circumstanţa aceea accidentală ne permite să afirmăm în mod hotărât că oriunde se manifestă sau se va manifesta o civilizaţie care are drept nucleu sau substanţă elementul temporal, acolo se va înregistra o revenire într-o formă sau alta, ale aceloraşi atitudini, ale aceloraşi valori şi ale aceloraşi forţe care au determinat epoca modernă în sensul propriu al acestui cuvânt; şi, dimpotrivă, oriunde s-a manifestat sau se va manifesta o civilizaţie care are drept nucleu şi substanţă elementul supratemporal, acolo se va înregistra o renaştere, într-o formă mai mult sau mai puţin variată, a aceloraşi semnificaţii a aceloraşi valori şi a aceloraşi forţe care au determinat tipurile preantice de civilizaţie. În acest mod este clarificat sensul a aceea ce am numit noi „dualismul de civilizaţii” în legătură cu termenii folosiţi (modern şi tradiţional); fapt care face să nu se ivească echivocuri în ceea ce priveşte termenul „tradiţionalism”. (J. Evola, Revoltă împotriva lumii moderne, Antet, Bucureşti, p. 20)

Un „dualism al civilizaţiilor” nu poate exista, la fel cum nu poate exista un dualism de nici un fel între bine şi rău. Întunericul nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât lipsa luminii. Nu are substanţă proprie. Dar asta nu împiedică întunericul să devină un formidabil monstru pentru cei care îl experimentează. Nu este deloc întâmplător că Divina Comedie a lui Dante începe cu o selva oscura.

Răul pe care îl experimentăm în această lume sublunară, la sfârşit de ciclu, este cât se poate de real şi traumatic. Dar asta nu înseamnă că ar avea o substanţă proprie, ce s-ar opune binelui pe picior de egalitate. Există raze de lumină care străpung întunericul, dar nu există raze de întuneric ce să invadeze lumina. Chiar şi atunci când folosim expresii de genul „întunericul a înghiţit lumina”, sau „noaptea a alungat lumina zilei”, avem de-a face cu feluri de a vorbi fără corespondenţă în realitate. Lumina este cea care se retrage, generând astfel întunericul. În acest sens, diferenţa dintre miezul zilei, crepuscul şi miezul nopţii este una de grad, nu de esenţă.

Este greşit, deci, să considerăm modernitatea şi lumea tradiţională drept două tipuri universale, două categorii apriorice ale civilizaţiei, cum susţine Evola. Modernitatea nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât unul din momentele ciclului actual – inferior civilizaţiilor care au precedat-o, dar superioară celei, sau celor, care îi va/îi vor urma. Momentul actual al ciclului este exact cel care urmează potrivit potenţialităţilor inerente ale acestuia. Mai pe româneşte, ne aflăm exact în punctul ciclului în care ne este rânduit să ne aflăm, nici mai devreme, nici mai târziu. modernitatea respectă legile devenirii care guvernează ciclul, exact ca orice altă civilizaţie.

Ceea ce îi induce în eroare pe autori ca Evola este felul în care modernitatea se percepe pe sine. Ea consideră că ar fi punctul culminant al unui progres, sau o anticameră a unui viitor punct culminant, un moment de cotitură în istorie şi de ruptură faţă de trecutul obscurantist. Unii tradiţionalişti iau în serios această autopercepţie şi se opun Modernităţii în numele a ceea ce aceasta crede că ar fi depăşit. Iată deci, că istorismul maniheic care opune artificial modernitatea lumii tradiţionale se inspiră din erori moderne şi nu din adevărurile perene transmise nouă de tradiţiile regulare.

În Domnia cantităţii şi semnele vremurilor René Guénon se exprimă mai circumspect:

(…) tot ce există în vreun fel oarecare, chiar şi eroarea, îşi are în mod necesar raţiunea sa de a fi, şi dezordinea însăşi trebuie să-şi găsească loc, în cele din urmă, printre elementele ordinii universale. Astfel, dacă lumea modernă, considerată în sine, constituie o anomalie şi chiar un fel de monstruozitate, nu e mai puţin adevărat că, situată în anasamblul ciclului istoric din care face parte, ea corespunde exact condiţiilor unei anumite faze a ciclului, şi anume aceleia pe care tradiţia hindusă o desemnează ca perioada extremă a lui Kali-Yuga; aceste condiţii, rezultate din chiar mersul manifestării ciclice, i-a determinat caracterele proprii, şi putem spune, în această privinţă, că epoca actuală nu putea fi alta decât este în mod efectiv. (René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 5-6)

Guénon este întru totul îndreptăţit să ne atragă atenţia asupra faptului că şi modernitatea îşi are propriul său loc în cursul manifestării ciclice, ceea ce înseamnă, aş adăuga eu, că îşi are propriul său rost şi propria importanţă. Dar nu cred că modernitatea ar reprezenta la période extrême du Kali-Yuga, pentru că după ea urmează o altă epoca şi mai rea, cum vom vedea îndată.

Să ne gândim doar că modernităţii îi este specifică civilizaţia zisă „occidentală”. Acest nume, în ciuda originilor sale istorice contingente, este unul providenţial, pentru că ne indică exact unde ne aflăm în cursul manifestării ciclice. Modernitatea reprezintă momentul „apusului”, când soarele începe să ne părăsească, dar este încă lumină pe cer. Perioada extremă a Kali-Yuga va fi perioada imediat precedentă rectificării finale, aproape de miezul nopţii. De la asfinţit la miezul nopţii mai este ceva vreme.

(In imagine Pietro da Cortona, Epoca de Fier)

Acest lucru va deveni clar dacă vom căuta rostul modernităţii pornind de la istoria degenerării castelor (sau stărilor, cum sunt ele cunoscute în Evul Mediu occidental). Din acest punct de vedere modernitatea nu este nimic altceva decât perioada domniei sării a treia, sau a castei vaishya. Ea s-a născut în urma revoltei sării a treia împotriva aristocraţiei (starea a doua) şi a clerului. Civilizaţia pe care a creat-o este una comercială, dominată de preocupări de ordin material: domeniul de interes şi de competenţă al vaishya.

Dar cum de s-a putut ajunge la o asemenea revoltă şi la o asemenea civilizaţie? Motivul nu este greu de găsit, iar evenimentul nu este fără precedent. În ce priveşte motivul, acesta ar fi acela că în cursul unui ciclu toate posibilităţile de manifestare inerente acestuia trebuie să ajungă la actualizare. Ori, starea a treia nu putea să îşi realizeze pe deplin potenţialul decât eliberându-se de „constrângerile” providenţiale exercitate de castele superioare. Numai ajunsă de capul ei casta vaishya a putut construi o civilizaţie cu adevărat comercială şi orientată spre latura materială a vieţii: capitalismul. Acesta este momentul de triumf al castei noastre (eu însumi sunt un vaishya), iar realizările sale pe plan economic şi tehnologic sunt cu adevărat uimitoare.

Tragedia acestei revolte este că, rămasă singură şi fără să fie altoită la viţa Tradiţiei, burghezia a creat condiţiile căderii propriei sale civilizaţii. Chiar dacă la început, cât influenţele benefice ale trecutului mai persistă, chiar într-o formă desfigurată, civilizaţia occidentală a creat minuni în domeniul în care şi-a propus (cel material), cu timpul germenii disoluţiei vor roade şi acest episod al ciclului, reducându-l la praf şi pulbere. Atunci va veni noaptea. Deocamdată ne aflăm în momentul ciclului în care burghezia, sau clasa de mijloc, încă domină social şi politic, iar roţile capitalismului încă se învârt cât de cât, oricât de tare ar scârţâi deja.

Spuneam că revolta burgheziei nu este fără precedenţă. Adânc implantate în miturile care ne-au parvenit se întrezăreşte o altă revoltă, cea a kshatrya, sau aristocraţia războinică, împotriva castei sacerdotale. Această revoltă este cea originară care a distrus echilibrul istoriei, precipitând-o spre dezagregarea continuă la care suntem martori şi noi în propria noastră epocă. Ruptura celor chemaţi să conducă (aristocraţia) de sursa înţelepciunii întru guvernare (sacerdoţiul) este ceea ce a creat condiţiile fazei expansive a istorie omenirii, cea a marilor imperii şi a cuceririlor. Cu alte cuvinte, a lansat ceea ce noi modernii numim „istorie”. Din moment ce noi nu recunoaştem decât importanţa realizărilor materiale avem tendinţa să relegăm într-o preistorie „primitivă” perioada în care omenirea a vieţuit în relativă armonie cu sine însăşi, fără să realizeze ceva spectaculos, pe placul gustului nostru contemporan.

Să observăm că revolta kshatrya, oricât de nelegitimă şi regretabilă ar fi fost, şi-a avut propria importanţă. Ca aristocraţia războinică să îşi realizeze pe deplin potenţialul a fost nevoie ca ea să se „emancipeze” de sub tutela înţelepciunii sacerdotale. Rezultatul a fost spectaculos, aşa cum o atesta şi istoria, cu faptele sale de arme şi realizările sale politice. La fel, perioada de dominaţie vaishya, adică modernitatea burgheză, a realizat adevărate minuni în propriul domeniu. Judecând după criteriile succesului material, adică potrivit sistemului de valori al burgheziei, modernitatea a fost cu adevărat o perioadă de succese fără precedent. Deci, din această perspectivă relativă, putem vorbi de un progres.

Desigur, este ridicol să vorbim de un progres dintr-o perspectivă superioară. Această perspectivă superioară este cea pe care o putem numi „sacerdotală”, casta brahmanilor, sau corespondenţii lor în alte culturi, fiind responsabili pentru cultivarea cunoaşterii în sens propriu, adică a înţelepciunii. În acest sens sunt ei şi păstrătorii tainelor riturilor şi sacrificiilor care integrează comunitatea umană în ordinea cosmică. Din perspectiva rânduielii cosmice, în care comunitatea umană este chemată să se integreze, ca parte integrantă, atât pretenţiile aristocraţiei războinice, cât şi ale burgheziei negustoreşti sunt neavenite. Însă legea devenirii ciclice spune că înaintarea în timp înseamnă îndepărtarea de Principiu, deci o dezordine crescândă.

Însă, dacă este să citim corect semnele vremurilor va trebui să evităm să ne lăsăm târâţi în dihotomii facile, de genul tradiţie/modernitate, şi să aşezăm şi modernitatea în propriul loc în cursul ciclului. După cele spuse până acum suntem în măsură să dăm, în sfârşit, un diagnostic ceva mai precis.

Dacă rostul modernităţii a fost să lase loc burgheziei să realizeze o civilizaţie după chipul şi asemănarea sa, atunci putem fi siguri că trebuie să trecem printr-o altă perioadă, dominată de o altă castă, înainte să vină miezul nopţii. Este vorba, desigur, despre shudra. Ciclul nu se va încheia înainte ca omenirea să cunoască o „civilizaţie” a robilor şi a robiei. Burghezia a câştigat puterea politică înfruntând casta precedentă tocmai în câmpul guvernării, adică în câmpul rezervat de drept aristocraţiei. Regalitatea aparţine de drept kshatrya. Falimentul politic şi militar al aristocraţiei a creat condiţiile modernităţii. La fel, viitorul faliment economic al clasei de mijloc, coloana vertebrală a unui capitalism sănătos, va aduce cu sine o nouă formă de societate ce se va întemeia pe „valori” shudra.

Care ar fi aceste „valori”? Să observăm mai întâi, că ghilimelele sunt obligatorii în acest caz. Primele trei caste, sau stări, adică preoţia, aristocraţia şi starea a treia, sunt toate legitime, cu valori specifice. Înţelepciunea este specifică castei sacerdotale, curajul este specific aristocraţiei, iar hărnicia este vocaţia stării a treia. Înţelepciunea sacerdotală pătrunde tainele rânduielii cosmice şi descoperă omenirii locul său în această ordine. Curajul aristocratic reprezintă tendinţa expansivă a omenirii, tendinţă ce traduce în fapte înţelepciunea sacerdotală. Hărnicia vaishya aplică în domeniul material înţelepciunea sacerdotală şi tendinţa expansivă a aristocraţiei. Aceştia reprezintă baza economică, vitală pentru nişte fiinţe ce trăiesc în trup, pentru orice realizare de ordin superior a unei comunităţi. În aceste trei condiţii, deci, putem vorbi cu adevărat de valori.

Însă în cazul shudra nu putem vorbi de nici un fel de valoare specifică, pentru ca avem de-a face cu o castă a cărei simplă existenţă este ilegitimă. Numai primele trei caste sunt „de două ori născute”, adică pot primi iniţiere. Numai ele pot studia Vedele, pentru că revelaţia le este adresată numai lor. De altfel, tradiţia este ambiguă în ce priveşte originea shudra, potrivit unor surse ei provenind din picioarele lui Purusha, omul primordial, potrivit altor surse din pământul de sub picioarele acestuia. Deci, ei sunt şi nu sunt o castă, pentru că nu au o vocaţie legitimată de tradiţia sacră, adică de rânduiala cosmică, reflectată în rânduiala socială.

În ce-i priveşte pe cei ce din motive diverse nu au o vocaţie proprie, aceştia, neavând responsabilităţi ce să le legitimeze existenţa, nu sunt decât nişte “unelte cuvântătoare”, potrivit unei fericite expresii antice. Aceştia neavând o lege a lor nu au nici o lege internă şi implicit nici tărie de caracter şi nu sunt de încredere. Nu au calificare decât pentru operaţii strict profane, mecanice. De fapt, chiar şi sclavii la rândul lor poate fi împărţiţi în două categorii: prima (shudra) este a acelora ce într-un fel sau altul depind de un om liber (ce are o poziţie în ierarhie şi, implicit, o lege interioară ), şi în felul acesta se împărtăşesc indirect din Tradiţie; a doua categorie este a acelora pe care îi putem numii paria. Aceştia din urmă nu au nici o tangenţă cu Tradiţia, şi astfel nu au nici măcar un simulacru de lege interioară. Pentru un om liber este degradant şi strigător la cer să sufere până şi vecinătatea unei astfel de subcreaturi, şi nu e vorba de o reacţie emotivă ci de o adevărată lezare a propriei demnităţi fundamentate în sacralitate (adică în ordinea cosmică, de origine divină), ce se cere reparată prin rituri adecvate.

Ciclul actual îşi va fi consumat toate posibilităţile când această castă, în care se adună reziduurile jegoase ale sale, îşi va fi realizat pe deplin „potenţialul”, iar shudra se vor reduce treptat la statutul de paria (termenul rezervat de tradiţia indiană pentru cei aflaţi sub caste, în afara acestora). Dacă shudra pot avea un fel de legitimitate, paria nici măcar unelte vorbitoare nu pot fi numiţi. Aceştia nu pot fi descrişi în nici un fel, decât în termeni negativi. Epoca lor va corespunde punctului cel mai de jos al actualului ciclu, şi atunci va veni rectificarea finală. Cei care deplâng modernitatea sunt norocoşi că nu vor prinde această noapte care vine peste noi deja. Cei care o vor prinde vor privi cu nostalgie la perioada capitalistă actuală (sec. XIX-XXI), când ultima dintre castele demne de acest nume stăpâneau.

O ultimă observaţie. Este clar, după ce am spus toate acestea, că modernitatea nu reprezintă o ruptură atât de radicală în cursul ciclului actual, pe cât cred modernii îşişi, ca şi oponenţii lor tradiţionalişti. În măsura în care căutăm rupturi radicale va trebui să privim în altă direcţie. De exemplu, la revolta kshatrya, dinaintea zorilor istoriei. Cu acea ocazie s-a produs ruptura cu tradiţia integrală păstrată până atunci. Impunerea unui element particular al tradiţiei autentice asupra celorlalte, inclusiv asupra celor superioare ei, s-a produs atunci pentru prima dată. Modernitatea a repetat acel model, impunând un element particular, chiar mai inferior. Dar modernitatea nu a adus nimic cu adevărat inedit. Tot ce i se poate reproşa burgheziei revoluţionare se poate reproşa, mutatis mutandis, şi aristocraţiei revoltate împotriva autorităţii sacerdotale.

Un alt moment de ruptură radicală va veni în viitor, şi este acum în pregătire. Este revolta împotriva ultimei caste legitime, burghezia, şi împotriva capitalismului. Ruptura de modernitate va fi una mai radicală, la nivelul ciclului, decât ruptura pe care a reprezentat-o naşterea modernităţii.

În concluzie, cred că nu este cazul să disperăm încă foarte tare privind la spectacolul modernităţii. Deocamdată nu s-a făcut complet întuneric. Soarele a apus deja, dar mai avem câteva minute de lumină. Îmi vine în minte o vorbă care circula în Berlinul asediat de trupele sovietice: „Bucuraţi-vă de război cât puteţi. Pacea va fi cumplită”. Deci, să ne bucurăm şi noi de ultimele raze lăsate în urmă de astrul zilei.

Advertisements