În secolele XVIII şi XIX relaţia lui Socrate şi Alcibiade a inspirat mai mulţi pictori de seamă, care au redat din nou şi din nou acelaşi subiect: Alcibiade, pradă plăcerilor senzuale, este chemat de Socrate la o viaţă virtuoasă. Adică este invitat la, sau tras spre, după caz, o viaţă filosofică. (În imagine Anselm Feuerbach – Sosirea lui alcibiade la banchet în casa lui Agaton. Socrate e cel care stă cu spatele)

(În imagine: un tablou de de Jules Le Chevrel din 1865) Nu este greu de ghicit de ce această temă a fost atât de fascinantă pentru

artiştii acelei perioade, la fel cum nu este de mirare cum de această temă nu mai este la modă defel. În secolele XVIII şi XIX, perioada ascensiunii burgheziei ce mai păstra ceva din etosul aristocratic al cultivării virtuţii, un concept precum îngrijirea sufletului prin virtute era unul cât se poate de familiar şi acceptabil. Nu mai este cazul în secolele XX şi XXI. Odată cu degradarea eticii burgheze şi masificarea societăţii (cu ascensiunea culturală a celor mai de jos elemente ale ei) virtutea s-a degradat până într-acolo încât a început să se refere exclusiv la integritatea fizică a unei tinere femei nemăritate, iar apoi şi-a pierdut complet orice sens. În aceste condiţii un Socrate care merge la bordel ca să îl scoată de acolo pe Alcibiade pare fie o prostie, fie un paternalism burghez de neiertat. Numai un fraier ar renunţa la plăcernile cărnii de dragul filosofiei.

(În imagine: Socrate îl găseşte pe Alcibiade în casa Aspasiei, tablou de Jean-Leon Gerome din 1861) În mod curios perioada fascinaţiei pentru tema Socrate-Alcibiade-bordel este exact perioada de gestaţie a actualei debandade morale, iar această fascinaţie este simptomatică pentru această perioadă de gestaţie. Despre ce este vorba? Exaltarea temelor clasice (greceşti şi romane) în aceste secole are o puternică valenţă laică şi chiar laicistă, militându-se prin ele pentru o moralitate civică decreştinată. Ideea era să se arate că valorile clasice ale antichităţii sunt superioare virtuţilor creştine. Este perioada când se scriu şi se citesc lucrări precum The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, publicat între 1776-1788 de către Edward Gibbon, în care se argumentează că de vină pentru căderea Imperiului Roman a fost creştinismul. Rezultatul acestei secularizări este lumea noastră de astăzi în care orice formă de virtute, în sens tradiţional, devine de nesuferit. Un termen precum sophrosyne (stăpânire de sine) trezeşte fie ilaritate fie o reacţie viscerală de autoapărare şi autojustificare.

(În imagine: Socrate îl surprinde pe Alcibiade în casa unei curtezane, tablou de Jean Charles Nicaise Perrin din 1798) Aici apare un paradox intereant, ce mă face să reproduc aici aceste tablouri: lumea în care ne aflăm se aseamănă în bună măsură cu cea care l-a obligat pe Socrate să îi bată la cap pe concetăţenii săi să îşi cultive sufletul şi să caute virtutea. Iar această lume, aşa cum este ea, s-a născut tocmai prin promovarea valorilor clasice împotriva creştinismului. Dar se pare că aruncând peste bord virtuţile teologale în numele celor naturale, s-a ajuns şi la abandonarea acestora din urmă. Modernitatea postcreştină se dovedeşte a fi, astfel, un eşec lamentabil.

De aceea, astăzi noi creştinii (şi în special noi catolicii) suntem din nou chemaţi, ca şi în cursul barbariei Epocii Întunecate de la sfârşitul Antichităţii, să ne facem păzitorii şi salvatorii valorilor lumii clasice. Într-o astfel de epocă barbară, dispreţuitoare de virtuţi şi pradă tiraniei plăcerilor de cea mai joasă speţă, este vorba de mai mult decât de o chemare: este o obligaţie.

Cum nu vii tu, Socrate, ca punând mâna pe noi…

Doar să avem mai multă înţelepciune, în cele din urmă, ca Alcibiade. Spre binele nostru şi a celor din jur şi a urmaşilor urmaşilor noştri.

În imagine  Jean-Baptiste Regnault – Socrate smulgându-l pe Alcibiade din braţele voluptăţii, tablou din 1791.

Advertisements