Ce vezi când te uiţi la „natură”? Lupta feroce pentru sex şi hrană, sau un cosmos ordonat frumos? Răspunsul pe care îl vei da depinde în primul rând de felul în care vezi lucrurile, adică de ceea ce ai în interior. Cu alte cuvinte, ceea ce ai în suflet este ceea ce vei vedea în jurul tău. De asta, filosofia demnă de acest nume – care pentru Occident se numeşte „platonism” de la cel mai important sistematizator al ei – a încercat mereu să integreze cultivarea sufletului cu contemplarea ordinii cosmice şi cu buna rânduire a societăţii.

Dar despre ce vorbim când vorbim despre divnitatea astrelor? Cu siguranţă nu este vorba despre divinul în sensul creştin al termenului. Pentru greci divinul era ceea ce este nemuritor, în opoziţie cu umanul care este suspus morţii. În acest sens, astrele care au o existenţă veşnică sunt divine. În cosmologia creştină divinul grec ar corespunde lumii angelice, iar astrele ar fi o manifestare vizibilă a acestei lumi. De aici şi ideea că stelele sunt mişcate şi păstrate pe orbită de îngeri.

De altfel, potrivit lui Platon cea mai veche formă de religiozitate, atât pentru greci cât şi pentru noi barbarii ar ar fi fost tocmai cinstirea astrelor:

Îmi pare că cei mai vechi locuitori ai Greciei credeau doar în acei zei pe care-i recunosc şi astăzi mulţi dintre barbari: Soarele, Luna, Pământul, astrele şi cerul. Şi, cum le vedeau pe toate mişcîndu-se şi alergînd fără încetare, le-au dat numele de „zei” (theoi) pentru că însuşirea lor firească era de-a alerga (thein). Mai tîrziu, cînd i-au cunoscut pe toţi ceilalţi zei, le-au dat şi lor aceleaşi nume. (Cratylos 397d)

De aceea respingerea şi deformarea astro-teologiei tradiţionale nu este ceva marginal sau lipsit de prea multă importanţă în cursul degenerării fireşti a ciclului nostru, aflat, iată, spre încheiere. Din contră, pierderea sensului armoniei cereşti este strâns legată de pierderea armoniei sociale şi interiorare:

– Cel cu mintea îndreptată spre cele ce sînt cu adevărat nu are răgaz să privească în jos, la preocupările omeneşti, nici ca, luptându-se cu alţii să se umple de ură şi rea-voinţă; căci filosofii, privind şi contemplând realităţile care sînt aşezate să rămâne egale cu sine, care nici nu pricinuiesc, nici nu îndură reciproc nedreptăţi, care rămân în bună ordine şi potrivit şi potrivit cu raţiunea, le imită şi caută să se asemene cît pot cu ele. Sau crezi că este cu putinţă ca cineva să nu imite ceea ce el admiră, atunci cînd are de-a face cu acel lucru?

– Cu neputinţă

– Or, filosoful, având de-a face cu ceea ce este divin şi supus ordinii, devine şi el o fiinţă supusă ordinii şi divină, în măsura în care aceasta este posibil pentru un om. Dar calomnia apare împotrivă-i, din belşug, pretutindeni. (Republica 500c, d)

Diferenţa esenţială între cosmologia tradiţională şi astronomia modernă este cea dintre un univers diferenţiat ierarhic în trepte de realitate şi un univers exclusiv fizic, deci omogen. Un astfel de univers presupune şi o fiinţă umană diferenţiată ierarhic, cu facultăţi ale sufletului ordonate ierarhic, de la cele legate de trup, urcând până la cele complet rupte de materie, ce pot contepmpla Ideile, dincolo de sferele cereşti. O astfel de fiinţă participă la toate trepetele cosmosului, trăind pe pământ cu trupul, între sferele planetare cu anumite facultăţi ale sufletului, şi chiar în Hyperuraniu cu intelectul purificat.

Într-un cosmos în care nu exista decât un singur nivel de existenţa, respectiv cel al materiei fizice şi a ceea ce este acesibil simţurilor trupeşti (există şi alte forme de materie şi de materialitate, desigur) nu mai are mult sens nici o ordine ierarhica sufletească şi nici o ordine ierarhica socială. De unde şi fascinaţia democratică pentru straturile cele mai de jos ale societăţii, ghettouri, dereglaţi psihic, dar şi pentru „inconştientul colectiv”, care este cel mai de jos nivel al sufletului. Într-un astfel de univers astrologia nu îşi mai poate oferi nimc celor care vor să cunoască, pentru că premisele funcţionării sale nu mai sunt acceptate. Astfel, cred că nu exagerez prea mult dacă spun că respingerea scientistă a acestei arte tradiţionale, dar şi practicarea sa într-o formă influneţată de această mentalitate modernă este la fel de neavenită.

Astrologia a supravieţuit cu preţul adaptării la cultura ştiinţifică modernă, iar succesul ei în ultimele doua secole a adus cu sine o deformare şi mai mare a acestei arte tradiţionale. Un domeniu în care această decădere se vede cu ochiul liber (ca să zic aşa) este cel al planetelor. În locul celor şapte planete ale tradiţiei astrologice, avem de-a face acum cu introducerea unor „planete” descoperite recent. Însă adepţii acesor reforme nu sunt consecvenţi şi se opresc la planetele din sistemul nostru solar, fără să introducă, potrivit aceluiaşi criteriu, şi noile planete care se descoperă în alte părţi ale cosmosului material. Lăsând ironiile la o parte, acest mariaj de convenienţă nu are cum să fie unul fericit şi are loc cu preţul integrităţii ambelor părţi. Mi-am propus, în această intervenţie, să deosebesc planetele astrologice de „planetele” astronomiei ştiinţifice moderne, ca să ne putem forma o idee ceva mai aproape de realitate în privinţa acestor lucruri.

Astrologia tradiţională (singura demnă de acest nume, de altfel) consideră planetele nişte corpuri cereşti, intermediare între sferele elementelor şi sfera stelelor fixe. Din perspectiva noastră pământească, privind spre cer, vedem o puzderie de stele, care se mişcă împreună faţă de noi, adică sunt nemişcate una faţă de cealaltă. Acestea sunt stelele zise „fixe”. Pe fundalul lor avem alte şapte corpuri cereşti care se mişcă independent de aceste stele şi faţă de noi. Ele au, fiecare, calea lor pe cer. Aceste şapte astre, pentru că se mişcă independent faţă de stelele fixe, se numesc „călătoare” sau „drumeţe”, în greacă planetai. Numele lor se referă, deci, la faptul că au o mişcare independentă în raport cu stelele fixe.

Astronomia modernă a preluat termenul de planetă şi îl aplică unei clase de corpuri cereşti, fără să existe o corelaţie anume între denumire şi trăsăturile definitorii ale respectivei clase de obiecte celeste. Dacă denumirea de planete, în cazul corprurilor cereşti astrologice, este pe deplin justificată, aşa cum am văzut, în cazul folosirii termenului în contextul astronomiei moderne avem de-a face cu o convenţie pur umană.

Este întru totul ridicol, de aceea, să li se reproşeze astrologilor că includ soarele şi luna între planete, dar exclud Pământul. Aceştia au motive întemeiate să folosească terminologia pe care o folosesc, pentru că Soarele şi Luna sunt într-adevăr planetai, pe când Pământul, ca punct de referinţă, va fi punctul fix prin excelenţă. În schimb un astrolog (tradiţional, evident, şi nu un clovn modern) are toată îndreptăţirea să le reproşeze astronomilor că au preluat un termen în mod abuziv şi, în ignoranţa lor, îl folosesc complet aiurea. Nu de alta, dar stelele, planetele şi lunile astronomiei moderne se mişcă la fel, primele în jurul centrului galaxiei, celelalte în jurul unei stele, respectiv a unei planete. Deci nu există nici un motiv temeinic pentru care una din aceste clase să primească denumirea de „călătoare”, ce să o deosebească de celelalte clase

Însă diferenţa esenţială între planetele în sensul adevărat al termenului şi corpurile cereşti ce astăzi sunt numite astfel ţine de altceva. Ceea ce am descris este doar un simptom de suprafaţă pentru o problemă de fond. Pentru cosmologia tradiţională planetele nu sunt corpuri materiale, pentru că se află dincolo de sfera elementelor din care este compus orice obliect material, inclusiv trupurile noastre muritoare. Aşa cum inima cu care iubim nu este aceeaşi cu organul care poate să facă un infarct, Marte pe care îl vedem cu ochiul liber sa cu un telescop nu este acelaşi cu cel al astronomiei tradiţionale (premoderne). Însă există o legătură între inimă şi organul fizic ce are acelaşi nume. Acesta din urmă este expresia în domeniul material al primului. La fel, planetele ce se pot vedea cu ochii trupeşti pe cer sunt expresiile vizibile ale principiilor trans-materiale cu care se ocupă cosmologia tradiţională.

La sfârşitul lui Phaidon Socrate insistă din nou asupra faptului că el este, de fapt, sufletul său şi nu rămăşiţele pământeşti, pentru că unul din partenerii săi de discuţie vroia să afle cum urmează să fie înmormântat. Din moment ce Socrate este sufletul său este ridicol să ne punem problema cum va fi înmormântat. El, adică sufletul său, nu va mai fi aici să poată fi înmormântat. În acelaşi fel, planetele nu sunt corpurile cereşti vizibile, acestea din urmă fiind doar trupul lor. De aceea este inutil să ne facem probleme dacă bucata de roca numita Marte poate fi o planetă în sensul astroogic al temenului. Cu siguranţă nu. Numai planeta a cărei trup este cel vizibil, dar care nu se reduce la acesta, poate să aibă vreun rost sacru pentru noi.

Paralela între om şi planetă, însă nu este întru totul corectă. Ca să înţelegem deplin în ce sens pot fi divine astrele trebuie să facem apel la faculatea imaginaţiei, ceea ce nu este cazul cu oamenii. Pentru a înţelege natura sufletului uman avem nevoie doar de raţiunea discursivă, ca facultate de cunoaştere, pe când în cazul astrelor va trebui să apelăm la imaginaţie, ca facultate cognitivă.

Am văzut cu altă ocazie că imaginaţia, ca facultate a cunoaşterii are rolul de a traduce în imagini principii metafizice abstracte, sau, cu alte cuvinte, arhetipuri originare. Mă refer, desigur, la realităţile ce populează lumea Ideilor platonice. Aceste realităţi, tranformate în imagini, devin universurile mitice, care sunt chemate să exprime adevăruri originare şi întemeietoare şi nu fapte istorice, sau „ştiinţifice” (în sensul modern al termenului). Aceasta ar fi menirea cea mai înaltă a imaginaţiei, în opoziţie cu ea aflându-se imaginaţia care se mulţumeşte să transforme senzaţii trupeşti în imagini ce pot fi folosite de mintea umană. În general mintea umană are nevoie de imagini, mai degrabă decât de abstracţii, de aceea imaginaţia care exprimă acestea din urmă sub forma primelor va fi de un real ajutor.

Un univers mitic, în sensul autentic al termenului, se va limita la a exprima adevăruri supra-fizice, care nu întră nici în domenul de cercetare al istoriei profane şi nici al cosmologiei scientiste. Dar asta nu înseamnă că între univesul accesibil simţurilor trupeşti şi cel mitic nu există nici o legătură. Să ne amintim că ceea ce exprimă adevărul mitic sunt tocmai realităţile suprasensibile care se află la temelia a tot ceea ce există, inclusiv universul fizic. Nu este de loc o întâmplare faptul că cerul arată, de pe Pământ, aşa cum arată. Mişcările aparente ale astrelor sunt rânduite providenţial, astfel încât ele să fie purtătoare de semnificaţie pentru inteligenţele prinse în trup. Dacă ne îndoim de acest lucru, respectiv de faptul că rânduiala aparentă a astrelor este providenţială, să ne amintim doar că mărimea aparentă a lunii este exact egală cu mărimea aparentă a soarelui, dincolo de mărimile lor fizice. Potrivirea este atât de mare încât numai despre o coincidenţă oarbă nu poate fi vorba, iar această potrivire este crucială pentru un fenomen precum eclipsa de soare. Deci ordinea aparentă a astrelor nu este întâmplătoare.

Aici intervine facultatea imaginaţiei cognitive, care surprinde rostul acestei ordini aparente şi o traduce sub forma mitului. Condiţia esenţială este ca imaginaţia să pornească de la ceea ce este esenţial şi nu invers. Asta pentru că imaginaţia umană este o facultate demiurgică, ce poate să creeze ceva frumos sau poate să rateze urât de tot, exact ca Demiurgul din Timaios:

Ori de câte ori Demiurgul priveşte neclintit la ceea ce este identic cu sine şi se foloseşte de un asemenea model în realizarea formei şi specificului înfăptuirii sale, el, în felul acesta, desăvârşeşte totul ca ceva frumos. Când însă Demiurgul priveşte la ceea ce se află în devenire şi se foloseşte de acest model supus devenirii, el va săvîrşi totul ca ceva departe de a fi frumos. (Timaios, 28a-b)

La fel, imaginaţia noastră demiurgică poate să surprindă rânduiala astrelor în originaritatea lor supra-fizică, sau poate să se autolimiteze la ceea ce putem ghici prin simţuri. De altfel, Platon ne spune explicit că rostul astrelor este tocmai acela de a fi o imagine vizibilă a ceea ce este invizibil. Contemplând veşnicul Demiurgul a decis să creeze ceva ce să-i semene. Astfel a apărut timpul. Desigur este vorba de timpul ciclic, pentru că numai acesta este o imagine a veşniciei. Iar astrele sunt chemate tocmai să dea expresie vizibilă ciclurilor timpului.

Aşadar timpul s-a născut odată cu cerul, pentru ca, născute fiind împreună, împreună să piară, dacă va fi vreodată să piară; şi cerul a fost făcut după modelul naturii eterne, pentru a fi cât mai asemănător cu acesta. Căci modelul este o existenţă veşnică, pe cînd cerul a fost, este şi va fi de-a lungul întregului timp, pînă la capătul lui.

Acesta a fost raţionamentul şi intenţia zeului cu privire la naşterea timpului. Dar, ca să existe timp, s-au născut Soarele, Luna şi celelalte cinci astre, cele numite rătăcitoare, pentru a delimita şi a păstra numerele timpului. Iar zeul, după ce a făcut trupurile fiecăreia dintre ele, le-a pus pe orbitele aflate în cercul în care se mişcă diferitul, 7 astre, 7 orbite. (Timaios, 38cd)

Advertisements