Dezvrăjirea lumii aduce cu sine încercări, mai mult sau mai puţin memorabile, de a domesticii miturile şi a le face digerabile unui public ce identifică magicul cu irealul şi minciuna. Oameni mai lucizi, însă, şi cu un simţ al realului mai dezvoltat s-au mulţumit să lase ceea ce au primit prin tradiţie într-o singură bucată şi nedeformat. Deja Platon însuşi a fost nevoit să se confrunte cu această problemă şi ne-a lăsat câteva indicii pentru felul în care s-ar cuveni să ne apropiem de domeniul fantasticului. Discutând despre un mit, personajul Socrate ne lasă următoarele cuvinte de înţelepciune:

De nu i-aş da crezare, aşa cum nu-i dau cărturarii, nu aş fi omul care sunt; judecînd ca ei, aş spune deci că, pe cînd se juca cu Pharmaceia, Boreas a făcut-o pe Oreithyia, cu suflarea lui, să alunece pe stîncile din preajmă şi că, murind astfel, s-a născut şi legenda răpirii ei de către Boreas. Eu unul, Phaidros, cred că astfel de dezlegări îşi au farmecul lor. Însă pentru atare isprăvi e nevoie de tare multă iscusinţă şi trudă; şi nici nu se poate spune că devii fericit pentru simplul fapt că, în urma lor, te vezi obligat să modifici imaginea Hippocentaurilor, iar apoi pe cea a Himerei; ca să nu mai vorbim de şirul nesfîrşit al celorlalte creaturi de soiul acesta, de Gorgone şi Pegaşi, şi e de mulţimea şi ciudăţenia altor plăsmuiri nemaiauzite şi monştri care mai de care mai deşucheaţi. Dacă, nedînd crezare acestor poveşti, te-apuci — pe temeiul unei ştiinţe destul de grosolane — să faci din fiece făptură închipuită una care să pară adevărată, vei risipi o groază de vreme.

Or, eu unul nu-mi pot pierde vremea cu astfel de lucruri şi am să-ţi spun şi de ce, prietene: nu sînt încă în stare, aşa cum o cere porunca delfică, să mă cunosc pe mine însumi. Neştiutor deci în ce mă priveşte, aş fi de rîsul lumii să încep a căuta înţelesul celor străine de mine. Drept care, fără să-mi bat capul cu aceste poveşti, iau de bun tot ce ne învaţă tradiţia şi, după cum spuneam, nu pe ele le cercetez, ci pe mine însumi. Sînt oare o sălbăticiune mai încîlcită şi mai închipuită decît înfumuratul Typhon? Sau sînt o vieţuitoare de rînd, cu mult mai blîndă şi mai simplă decît el, căreia i-a fost de la natură hărăzit să se împărtăşească din cine ştie ce soartă zeiască, dar neatinsă de fumul vreunei măriri? (Phaidros 229c, trad. G. Liiceanu)

Astfel de “raţionalizări” iraţionale ne sufocă şi astăzi, desigur. Mai aproape de noi avem încercări de a găsi generalul roman devenit în memoria colectivă regele Arthur, pentru a ajunge la faptele istorice din spatele personajului mitic. Nimci mai stupid. Rostul mitului nu este acela de a păstra fapte istorice, ci de a transmite adevăruri. Fără dimensiunea fantasticului, ce îi este atât de specifică, mitul îşi pierde esenţa. De aceea, “raţionalizările” nu sunt doar nerealiste, ci şi contraproductive.

Platon nu ne indică explicit niciunde în opera sa scrisă cum ar trebui să privim miturile şi fantasticul, dar tradiţia platonică de după el s-a interesat de aprope de problema imaginaţiei ca facultate a cunoaşterii. Să vedem, deci, pornind de la învăţătura Maestrului, care ar fi problema cu alegorizările şi în ce fel ne poate fi de folos fantasticul pentru cunoaşterea de sine, aşa cum ne sugerează textul de faţă.

Să observăm, în primul rând, că fantasticul la care se referă aici Platon este cel al mitologiei tradiţionale a grecilor şi nu cel al miturilor sale. Nici eu nu măr refer aici la miturile platonice, ci la cele tradiţionale. Miturile lui Platon au scopuri precise în cadrul dialogurilor, iar în spatele lor se află logos-uri ce pot fi expuse şi în proza filosofică, doar că autorul preferă să le păstreze pentru o expunere orală. În schimb fantasticul tradiţional ne apare ca un univers dezordonat, care pare să ceară un logos spre a deveni inteligibil. Personajul Socrate refuză să vină cu un logos în ajutorul mythos-urilor tradiţionale – din contră, ne spune explicit că el crede în ele şi le ia în ajutor pentru a se cunoaşte pe sine, fără a intra foarte mult în detaliu.

Principala problemă a alegorizării miturilor este că ea neagă implicit transcendenţa. A explica un personaj legendar precum Arthur făcând recurs la un general roman din am-uitat-ce secol înseamnă a rămâne exclusiv în planul materialităţii istorice. Adică, înseamnă să reduci superiorul la inferior. Derivarea supereiorului din inferior este exact eroarea de fond a evoluţionismului modern. Contemporanii lui Socrate par să fi făcut primi paşi în direcţia aceasta.

Însă filosofia platonică (adică cea veritabilă) reprezintă o cultivare a sufletului, adică o purificare a facultăţilor sale superioare de ceea ce vine de jos. În alţi termeni, specifici platonismului de mai târziu, constă în purificarea facultăţilor sale interiore de ceea ce vine din exterior. Este vorba de acelaşi lucru. Ori, o astfel de îngrijire a sufletului presupune o gradaţie a sa, deci presupune transcendenţă. Într-un univers din care lipseşte transcendenţa, precum cel pe care îl presupune materialismul cras al alegorizărilor şi „raţionalizărilor”, îngrijirea sufletului, aşa cum o concepe Maestrul, nu are sens. În ce măsură miturile tradiţionale ajută la cunoaşterea de sine rămâne de văzut, dar ceea ce este clar este că lipsa de reverenţă pentru fantastic este strâns legată de negarea importanţei cultivării a ceea ce este superior în noi. Alegorizările impertinente şi ignorarea de sine bat acelaşi drum în bună tovărăşie.

Advertisements