Natura răului în opera lui Tolkien a fost discutată în nenumărate volume şi nenumărate articole. Voi relua şi eu tema aici, în parte pentru că acele comentarii nu există în limba română, dar şi pentru că ar mai fi ceva de adăugat la ele. Pare să existe un consens general – în cadrul acelor comentatori care vorbesc despre opera profesorului de la Oxford care chiar s-au obosit să o citească – cum că răul este văzut de el în termeni augustinieni-neoplatonici, de privatio boni. Mă grăbesc să spun că această interpretare mi se pare şi mie întru totul conformă literei şi spiritului operei. Dar înainte să detaliez şi să aplic această paradigma legendarium-ului cred că ar fi util să discutăm puţin despre diferenţa importantă dintre interpretarea neoplatonică originară şi cea a platonismului creştin a doctrinei răului ca privare de bine.

Aşa cum am menţionat deja în capitolul precedent, pentru neoplatonismul clasic (prin acest termen mă refer la cel păgân) universul este o cascadă de nivele de existenţă. Principiul ultim este şi supremul bine, de aceea fiinţă şi bine sunt legate una de cealaltă. Drept rezultat, răul, ca opus al binelui, este şi opusul fiinţei. Deci răul se corelează cu nefiinţa. Răul, neavând o fiinţă proprie, nu poate fi decât o lipsă a binelui. În cursul desfăşurării lanţului descendent al fiinţelor, acestea se depărtează din ce în ce mai mult de origine, adică de Bine, fiind din ce în ce mai lipsite de bine şi de fiinţă. Cu cât coborâm pe marele lanţ al fiinţelor cu atât ne mişcăm dinspre bine spre rău, adică dinspre deplinătatea fiinţei spre nefiinţă. În aceste condiţii răul este ceva intrinsec universului diferenţiat în trepte, pentru că această diferenţiere presupune tocmai o depărtare din ce în ce mai mare de origine. Pe scurt, un univers fără rău ar fi unul care se reduce la Principiul prim nediferenţiat.

Pentru platonismul creştin această interpretare a răului este corectă până într-un punct, dar inacceptabilă în alte privinţe. Dacă Dumnezeu este măsura ultimă a binelui, dar şi a fiinţei, înseamnă că răul va fi în mod necesar o privare de bine şi de fiinţă. Deci nu va avea fiinţă proprie. Însă un creştin nu poate considera răul ca ceva intrinsec universului diferenţiat, pentru că tocmai Dumnezeu spune despre acesta că „este bun”. În aceste condiţii răul nu va fi principiul material al universului, care se află în opoziţie faţă de Formă, precum în neoplatonismul clasic, cu rădăcini chiar la Platon. Ci va consta într-o pervertire a unei fiinţe sau alteia în raport cu poziţia sa în rânduiala cosmică, adică în raport cu rostul său.

Pentru neoplatonismul clasic o eshatologie a triumfului definitiv asupra răului nu are sens, pentru că diferenţierea treptelor cosmice este tocmai o amestecare în grade diferite a fiinţei cu nefiinţa, a formalului cu materialul, a binelui cu răul. Sfârşitul răului ar însemna sfârşitul principiului material, fără de care Ideile (Formele) nu ar putea participa la ordinea cosmică. În aceste condiţii, doctrina soteriologică a neoplatonismului clasic, ca şi a platonismului originar, prevede o despărţire a naturii spirituale de materialitate, în mod concret a sufletului (înrudit ca natură cu Ideile) de trup.

Pentru platonismul creştin are sens să se vorbească de o victorie finală şi definitivă a binelui asupra răului, pentru că în acest context răul este o pervertire a rânduielii. Restabilirea bunei rânduieli, revenirea la propriul rost al fiinţei căzute, reprezintă conţinutul speranţei eshatologice. De asemenea, trupul nu poate fi tratat, în acest context, ca ceva ce se află în opoziţie, pentru că atât sufletul cât şi trupul îşi au propria chemare în ordinea cosmică şi în rostul individual al fiecăruia. Soteriologia platonismului creştin, aflat în deplin acord cu ortodoxia creştină, prevede mântuirea atât a trupului cât şi a sufletului, prin reintegrarea întregii persoane în rânduiala cosmică originară.

Tolkien este, evident, un platonist creştin. În lumea creată de el lipseşte orice fel de opoziţie şi tensiune între spiritual şi material, iar la final se întrevede o victorie finală asupra răului.

Am ţinut să schiţez aceste două versiuni ale doctrinei răului ca privare de bine, tocmai pentru că în comentariile pe care l-am frunzărit această distincţie nu este clar indicată, lăsând loc unor posibile confuzii. De asemenea, puse în paralel aceste două versiuni se luminează, cred, reciproc, fiind mai uşor de înţeles. În acelaşi timp, având în faţă învăţătura sper să evităm neînţelegeri de genul „dacă răul nu este decât lipsa binelui atunci înseamnă că nu există, de fapt, rău”, şi acuzaţia înrudită potrivit căreia această perspectivă este prea optimistă şi nu surprinde complet gravitatea răului. Dacă vom înţelege că răul este ieşire din rânduiala firească, vom înţelege cum se poate ca „simpla” privare de bine să fie atât de periculoasă: avem de-a face cu o depravare a unei fiinţe, ce devine astfel o sursă de durere pentru ea însăşi şi pentru cei din jur. Iar când depravarea se răspândeşte, dezintegrarea rânduielii cosmice poate fi atât de pronunţată încă viaţa se va transforma într-un iad.

Din această perspectivă istoria de după cădere este istoria răspândirii şi adâncirii depravării, sensul acesteia fiind unul descendent, cu unele rectificări de moment. Comparativ cu această viziune perspectiva maniheană, a binelui şi răului ca două forţe egale aflate în luptă continuă, este una cu adevărat optimistă. Şi nerealistă. De fapt, numai interpretarea răului ca privare de bine poate să explice cu adevărat răspândirea răului la care asistăm în jur (şi în noi înşine, desigur).

La fel, numai această perspectivă explică puterea extraordinară pe care răul îl are în lumea lui Tolkien, putere care pare să câştige pe termen lung. Galadriel îi spune lui Frodo în Lothlorien că ea şi Celeborn au luptat din vechime în lunga înfrângere (together through ages of the world we have fought the long defeat). Aceeaşi expresie o foloseşte într-o scrisoare într-un alt context:

De fapt, sunt un creştin, un romano-catolic chiar, deci nu mă aştept ca „istoria” să fie orice altceva decât o „lungă înfrângere” – deşi va cunoaşte (chiar mai mult şi mai clar în legende) fărâme şi pregustări ale victoriei finale. [Actually I am a Christian, and indeed a Roman Catholic, so that I do not expect ‘history’ to be anything but a ‘long defeat’ — though it contains (and in a legend may contain more clearly and movingly) some samples or glimpses of final victory. – Letter 195]

Care este legătura între elfi şi catolicism, ce să-l facă pe Tolkien să o citeze pe Galadriel aplicând ce spune ea la propriile convingeri de origine religioasă? De fapt, nici una. Catolicismul este o religie preocupată cu mântuirea din această lume, pe când elfii sunt fiinţe a căror vocaţie este păstrarea rânduielii naturale a acestei lumi. Autorul nostru atribuie catolicismului în general o concepţie care este specifică platonsimului creştin. Dar este întru totul posibil să ai un catolicism ce să întrevadă un curs ascendent al istoriei. Doar că platonismul creştin împărtăşit şi trăit de Tolkien (şi Galadriel) este mai realist.

Vedem astfel, de asemenea, că viziunea platonismului-creştin asupra naturii răului în această lume poate fi împărtăşit şi în afara contextului său religios, adică al Revelaţiei nou-testamentare. Elfii trăiesc într-o lume ce încă nu a cunoscut intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu după cădere, sub forma Revelaţiei vetero-testamentare. Însă această interpretare a răului împotriva căruia luptă, aducă a pervertirii rânduielii naturale, se potriveşte mai bine rostului lor de apărători şi cultivatori ai acestei rânduieli, decât viziunea antimaterialistă a platonismului clasic.

Ca să vedem în ce constă răul şi cum se manifestă el trebuie să ne întoarcem la Ainulindale, mitul muzicii primordiale a Ainurilor. Aflăm din text că cel mai important şi mai puternic dintre ei şi-a dorit, văzând Golul, să îl umple. Acest reflex este unul cât se poate de pozitiv. Intenţia sa este, cu siguranţă, lăudabilă şi conformă cu propria natură, aşa cum i-a fost dată potrivit rânduielii lui Eru. Însă Melkor şi-a pierdut răbdarea şi a început să caute Flacăra Nepieritoare, ca să poată crea. Din nou, impulsul este unul pozitiv, dar soluţia pe care o caută acesta este greşită. Ainulindale ne spune că el nu a găsit-o pentru că era cu Ilúvatar. Greşeala originară a lui Melkor este aceea de a căuta puterea de a crea altundeva decât la Ilúvatar, şi înainte de vreme. Urmarea acestor căutări inutile este aceea că se va înstrăina din ce în ce mai mult de fraţii şi surorile sale. Atunci când li se propune o melodie din care cu toţii să facă un cântec comun, reunind contribuţia fiecăruia, Melkor va face notă discordantă şi va strica lucrarea tuturor. Ceea ce este mai rău este că în cursul peregrinărilor sale şi-a cultivat o voinţă diferită de cea a creatorului lor, a autorului rânduielii cosmice, iar ruperea armoniei în cursul cântului comun se produce pentru că el vrea să îşi impună voinţa peste ceilalţi, chiar împotriva celorlalţi.

Astfel, corupţia binelui apare deja în armonia muzicală care stă la baza ordinii cosmice. Deci Ea, lumea creată, are ţesută în fibra ei cancerul care se va manifesta în timp. Vedem aici că muzica Ainurilor nu corespunde cu exactitate lumii Ideilor platonice, în care nu poate exista corupţie, ci avem o reformulare mitică, din partea lui Tolkien a unui model asemănător. Dacă este să circumscriem cât mai precis corespondenţele dintre cosmogonia din Ainulindale şi cea oferită de tradiţia platonică, atunci cugetul lui Ilúvatar şi melodia propusă de el reprezintă în termeni mitici paradigmele originare, adică Ideile. În schimb, cântul Ainurilor reprezintă lumea creată de facultatea imaginaţiei demiurgice, care stă la baza operei de artă finale, care este Ea, şi care se poate corupe.

Nu trebuie decât să ne gândim la felul în care lucrează un artist. Acesta porneşte de la o reprezentare în mintea sa pe care o realizează. Dar opera finală a existat deja în imaginarul său, unde a fost concepută. Întrebarea este, în baza a ce a fost ea concepută? Pornind de la Ideile care stai şi la baza creaţiei divine? În acest caz artistul este un sub-creator, alături de Dumnezeu. Sau, pornind de la propriile invenţii originale? În acest caz artistul este agentul dezordinii cosmice şi a ruperii armoniei.

Încleştarea din Silmarillion, cea mai formidabilă luptă şi cel mai lung război pe care elfii l-au dus porneşte tot de aici:

Cea mai mare parte a poveştii, Silmarillionul propriu zis, se referă la căderea celui mai talentat neam al elfilor, exilul lor din Valinor (un fel de Paradis, cămin al Zeilor) în Occidentul extrem, revenirea lor în Tărâmul de Mijloc, pământul lor natal aflat de multă vreme sub dominaţia Duşmanului, şi lupta lor cu el, puterea Răului încă încarnat vizibil. Numele provine de la faptul că toate evenimentele sunt legate de soarta şi semnificaţia Silmarilli-lor („strălucirea luminii pure”), sau Nestematele Primordiale. Prin făurirea nestematelor se manifestă în cel mai înalt grad funcţia sub-creatoare a elfilor dar Silmarilli sunt mai mult decât nişte bijuterii frumoase în sine. A fost Lumină. A fost lumina Valinorului făcută vizibilă în cei doi copaci, de argint şi de aur. Acestea au fost ucise de către Duşman din răutate, iar Valinorul s-a întunecat, deşi de la ei, înainte să îşi dea duhul, provine lumina Soarelui şi a Lunii. (…)

Însă principalul făuritor al elfilor (Fëanor) a încătuşat Lumina Valinorului în cele trei nestemate supreme, Silamrilli, înaintea rănirii şi uciderii copacilor. Această Lumină a rămas, astfel, numai în aceste nestemate. Căderea elfilor are loc în urma atitudinii posesive a lui Fëanor şi a celor şapte fii ai săi faţă de aceste nestemate.

[The main body of the tale, the Silmarillion proper, is about the fall of the most gifted kindred of the Elves, their exile from Valinor (a kind of Paradise, the home of the Gods) in the furthest West, their re-entry into Middle-earth, the land of their birth but long under the rule of the Enemy, and their strife with him, the power of Evil still visibly incarnate. It receives its name because the events are all threaded upon the fate and significance of the Silmarilli (‘radiance of pure light’) or Primeval Jewels. By the making of gems the sub-creative function of the Elves is chiefly symbolized, but the Silmarilli were more than just beautiful things as such. There was Light. There was the Light of Valinor made visible in the Two Trees of Silver and Gold.* These were slain by the Enemy out of malice, and Valinor was darkened, though from them, ere they died utterly, were derived the lights of Sun and Moon. (…).

But the chief artificer of the Elves (Fëanor) had imprisoned the Light of Valinor in the three supreme jewels, the Silmarilli, before the Trees were sullied or slain. This Light thus lived thereafter only in these gems. The fall of the Elves comes about through the possessive attitude of Fëanor and his seven sons to these gems. They are captured by the Enemy, set in his Iron Crown, and guarded in his impenetrable stronghold. – Letters 131]

Lupta dintre elfi şi Melkor (redenumit Morgoth de Fëanor) nu este cea dintre bine şi rău. Ci este cea dintre elfii care se află în diferite stări de cădere şi Melkor cel căzut. Fëanor este corupt şi el la fel ca şi duşmanul său. Pornind de la ceva ce îi este întru totul natural, crearea de bijuterii frumoase, ca act de participare la lucrarea de creare divină, şi fascinaţia pentru lumină, el va ajunge să iasă din limitele bunei rânduieli şi să acorde voinţei sale o importanţă nefirească (anti-firească, de fapt). Paralela cu Melkor este evidentă.

După înfrângerea şi încătuşarea lui Melkor de către ceilalţi Valari, la sfârşitul Primei Ere, slujitorul său, Sauron, va rămâne în Tărâmul de Mijloc ca să îi ajute pe elfi să restaureze pământul desfigurat de fostul Duşman. Intenţia sa era una curată la început, ne spune Tolkien:

În Silmarillion şi povestirile Primei Ere Sauron era o creatură din Valinor pervertită întru slujba Duşmanului şi devenind principalul său căpitan şi rob. Se pocăieşte de teamă când Primul Duşman este complet învins, dar în cele din urmă nu împlineşte porunca primită să se întoarcă la judecata zeilor. El rămâne în Tărâmul de Mijloc. Încetul cu încetul, la început dintr-o motivaţie bună: reorganizarea şi reabilitarea ruinelor Tărâmului de Mijloc, „lăsat în paragină de zei”, devine o reincarnare a Răului şi o fiinţă ce tânjeşte după Putere Totală – şi, astfel, consumată din ce în ce mai mult de ură (în special faţă de zei şi elfi). [In the Silmarillion and Tales of the First Age Sauron was a being of Valinor perverted to the service of the Enemy and becoming his chief captain and servant. He repents in fear when the First Enemy is utterly defeated, but in the end does not do as was commanded, return to the judgement of the gods. He lingers in Middle-earth. Very slowly, beginning with fair motives: the reorganising and rehabilitation of the ruin of Middle-earth, ‘neglected by the gods’, he becomes a reincarnation of Evil, and a thing lusting for Complete Power – and so consumed ever more fiercely with hate (especially of gods and Elves). – Letter 131]

Răul nu este, în fond, ceva separat de bine, ci doar o urmărire a unor scopuri bune cu mijloace şi motivaţie greşită. Din această cauză Sauron a avut influenţa pe care a avut-o asupra elfilor, reuşind să convingă pe unii dintre ei să făurească Inelele Puterii. În scrisoarea din care am mai citat Tolkien ne spune:

Însă mulţi dintre elfi au ascultat de Sauron. Era încă frumos la înfăţişare în acea perioadă de început, iar motivele sale şi ale elfilor păreau să coincidă întrucâtva: vindecarea pământurilor dezolate. Sauron le-a găsit punctul slab sugerând că, ajutându-se reciproc, ei pot să facă vestul Tărâmului de Mijloc atât de frumos precum Valinorul. Era vorba, de fapt, de un atac subtil asupra zeilor, o incitare la făurirea unui Paradis independent. Gilgalad a refuzat astfel de propuneri, la fel ca şi Elrond. Dar la Eregion a început o lucrare măreaţă – iar elfii au ajuns cel mai aproape de a cădea în ispita „magiei” şi a mecanicismului. Cu ajutorul cunoştinţelor lui Sauron ei au făurit Inele ale Puterii (…).

Principala putere (a tuturor inelelor) a fost aceea de a conserva, sau a întârzia degradarea (adică „schimbarea” văzută ca ceva regretabil), conservarea a ceea ce este dorit sau iubit, sau o asemănare a sa – ceea ce este ceva tipic pentru elfi.

[But many of the Elves listened to Sauron. He was still fair in that early time, and his motives and those of the Elves seemed to go partly together: the healing of the desolate lands. Sauron found their weak point in suggesting that, helping one another, they could make Western Middle-earth as beautiful as Valinor. It was really a veiled attack on the gods, an incitement to try and make a separate independent paradise. Gilgalad repulsed all such overtures, as also did Elrond. But at Eregion great work began – and the Elves came their nearest to falling to ‘magic’ and machinery. With the aid of Sauron’s lore they made Rings of Power (‘power’ is an ominous and sinister word in all these tales, except as applied to the gods).

The chief power (of all the rings alike) was the prevention or slowing of decay (i.e. ‘change’ viewed as a regrettable thing), the preservation of what is desired or loved, or its semblance — this is more or less an Elvish motive. – Letter 131]

Intenţia de a făuri un nou Valinor este întru totul firească pentru elfi şi pentru un maia precum Sauron. Însă pervertirea acestei intenţii este ceea ce duce la dezastru. A lua Valinor ca punct de reper este tocmai ceea ce sunt chemaţi să facă cei care au vocaţia de sub-creatori. Însă, a construi un Babel care să înlocuiască prin ceva artificial tendinţa naturală de a urca spre cer nu poate să ducă la nimic bun.

Tolkien aşează împreună „magia” şi tehnologia mecanicistă. Asta ar putea părea ciudat din perspectivă modernă, magia fiind legată de superstiţie, iar tehnologia de progres potrivit urmaşilor ideologici (ar fi impropriu să-i numim urmaşi „spirituali”) ai Iluminismului. Însă autorul nostru are dreptate: atât magia, cât şi tehnologia au aceeaşi metodă şi acelaşi scop. Ambele încearcă să manipuleze împotriva naturii realităţi naturale, pentru a rezolva o problemă dată. Asta indiferent de moralitatea scopului. Atât magia cât şi tehnologia sunt neutre, putând fi folosite în orice fel de scop. Diferenţa dintre cele două este dată de diferitele presupoziţii cosmologice ce stau îndărătul lor. O lume în care magia, în sens propriu, poate funcţiona este o lume în care obiectele care o compun sunt legate între ele printr-o reţea ascunsă de simpatii. Termenul tehnic ar fi acela de reţea „ocultă” de simpatii, dar acesta are o încărcătură mult prea negativă, aşa că cel mai bine dacă rămânem la termenul „ascunsă”. În schimb, tehnologia modernă presupune o lume structurată potrivit unor legături mecaniciste. În primul caz avem o viziune asupra lumii platonică (în Occident alchimia, astrologia şi magia în general sunt de sorginte hermetică, deci platonică), iar în a doua o viziune nominalistă.

Având în vedere că modernitatea a însemnat o trecere de la o viziune asupra lumii de origine platonică-aristotelică la una nominalistă prejudecata modernă este că această trecere a reprezentat un „progres”. Prin urmare, trecerea de la magie la tehnologie este văzută ca un progres. Însă, în esenţă, acestea două sunt echivalente. Ambele ascund pericole formidabile, pentru că reprezintă o căutare a puterii şi a dominării care îl desfigurează pe căutător. Este suficient să ne gândim că după ce în secolele XVIII şi XIX intelighenţiei progresiste îi plăcea să se gândească la univers, dar şi la om, ca la un ceasornic (deci ca la un mecanism), acum avem tendinţa să ne gândim la univers şi la creierul uman ca la un computer. Partea tristă este că, fascinaţi de creaţia mâinilor noastre, de ceasornice şi calculatoare, ajungem să ne privim pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară în aceşti termeni. Nu întâmplător am ajuns să ne temem de inteligenţa artificială, care, chipurile, ar putea să ne depăşească la un moment dat. Într-adevăr, ne-am depărtat atât de mult de adevărata inteligenţă, care este legată de cunoaşterea lumii inteligibile, încât am căzut la nivelul propriilor noastre creaţii, şi riscăm să cădem chiar mai jos. Dacă nu suntem fascinaţi de ceea ce e deasupra noastră în cer şi în Hyperuraniu, suntem condamnaţi să trăim cu teama şi fascinaţia a ceea ce ne este inferior.

Atitudinea lui Tolkien faţă de magie şi tehnologie este exprimată clar ş explicit în Scrisoarea 155, dar este vizibilă de-a lungul legendarium-ului său. În acea epistolă spune că:

Duşmanul, sau cei care au devenit ca el, optează pentru maşinărie – cu efecte destructive şi rele – pentru că „magicienii”, care au ajuns să se ocupe de magia în primul rând pentru propria putere, vor să facă asta (şi fac asta). Motivaţia de bază pentru magia – făcând abstracţie de orice consideraţie filosofică privind felul în care ar putea să funcţioneze – este rapiditatea: viteză, reducerea muncii şi reducerea la minimum a distanţei dintre idee sau dorinţă şi rezultat sau efect. Însă magia nu este ceva uşor de înfăptuit şi, dacă ai la dispoziţie forţă de muncă de sclavi sau maşinărie (adesea acelaşi lucru, deghizat), poate fi la fel de rapid, sau suficient de rapid în a muta munţii, distruge pădurile, construi piramide cu astfel de mijloace. Desigur, un alt factor care intervine este cel moral, sau patologic: tiranii pierd din vedere obiectele, devin cruzi şi le va face plăcere să distrugă, să rănească şi să murdărească. Este, fără îndoială, posibil să se găsească o justificare pentru introducerea de mori mai eficiente de către săracul Lotho, dar nu pentru folosinţa acestora de către Sharky sau Sandyman. [The Enemy, or those who have become like him, go in for ‘machinery’ – with destructive and evil effects — because ‘magicians’, who have become chiefly concerned to use magia for their own power, would do so (do do so). The basic motive for magia – quite apart from any philosophic consideration of how it would work – is immediacy: speed, reduction of labour, and reduction also to a minimum (or vanishing point) of the gap between the idea or desire and the result or effect. But the magia may not be easy to come by, and at any rate if you have command of abundant slave-labour or machinery (often only the same thing concealed), it may be as quick or quick enough to push mountains over, wreck forests, or build pyramids by such means. Of course another factor then comes in, a moral or pathological one: the tyrants lose sight of objects, become cruel, and like smashing, hurting, and defiling as such. It would no doubt be possible to defend poor Lotho’s introduction of more efficient mills; but not of Sharkey and Sandyman’s use of them. – Letter 155]

Problema cu fascinaţia pe care o avem pentru maşinărie şi magie este are legătură tocmai cu natura fascinaţiei ca atare. Să ne amintim ce am spus despre încântare (în sensul propriu, de a pune sub incantaţie – de a vrăji). Aceasta este poarta de intrare în lumea basmului, deci către tărâmul zânelor. Cum ar spune Tolkien, în lumea secundară, chemată la existenţă în urma unui efort de sub-creaţie. Însă trecerea dintr-o lume în alta presupune mereu o iniţiere, adică o moarte şi înviere. De aceea fascinaţia poate fi fatală, chiar cea a zânelor. Numai cineva calificat va putea trece de la moartea iniţiatică la învierea în cealaltă lume. A experimenta o moarte indusă de fascinaţie, fără înviere, este cel mai rău lucru care se poate întâmpla în această lume. Nefericitul va ajunge suspendat între două lumi, fără să aparţină de niciuna. Şi cu asta am ajuns la Nazguli.

Aceştia sunt nouă regi ai oamenilor care au primit de la Sauron nouă inele ale puterii şi, consumaţi de acestea şi de propria sete de putere, au ajuns nişte creaturi pe jumătate vii pe jumătate moarte. În acest fel au ieşit cu totul din rânduiala firească a lumii, însăşi existenţa lor ca Nazguli fiind o insultă la adresa ordinii cosmice. Cheia transformării lor este setea, sau fascinaţia care îi domină. Paradoxal, în căutarea lor pentru putere şi dominaţie au ajuns să fie dominaţi de această căutare şi să îşi piardă individualitatea.

Aşa cum beţivii sunt băuţi de alcool, adică în căutarea lor de a consuma sunt consumaţi de această căutare, afirmarea propriei individualităţi împotriva individualităţii altora va duce la dezumanizare şi pierderea individualităţii, consumată de o sete depravată şi depravantă. Ca oameni suntem sortiţi să căutăm autodepăşirea. Capacitatea de a fi fascinaţi este o binecuvântare, pentru că tocmai încântarea este aceea care ne deschide porţile cerului (sau a tărâmului zânelor, ca să rămânem mai aproape de casă). Dar dacă întoarcem spatele cerului (sau tărâmului zânelor) vom fi consumaţi de această capacitate nativă, ce va căuta satisfacerea în surogate vătămătoare.

Desigur, fascinaţia pentru elfi şi zâne nu are un efect înnobilator decât ca trepte spre cer. În cursul drumului pe care avem să îl parcurgem Rivendell şi Lothlorien sunt popasuri binecuvântate (am văzut deja că sunt spaţii sacre). Dar nu ne este dat să întrerupem drumul nostru şi să rămânem acolo. Ele sunt glorioase şi încântătoare pentru că reflectă ceva ce le transcende, iar noi suntem chemaţi acolo unde se află acest ceva ce le transcende şi le dă viaţă, la rândul lor. Nu oricine poate ajunge în casa lui Elrond, sau la curtea lui Celeborn şi Galadriel, pentru că este nevoie de calificare pentru aşa ceva. Dar nimeni nu are dreptul să abuzeze de ospitalitate şi să rămână acolo. Altfel, cel care ar încerca asta ar face exact greşeala lui Fëanor care a închis Lumina primordială în nişte nestemate, ca să o poată poseda. Distanţa de la Imladris şi Lothlorien la Angband sau Mordor nu este chiar aşa de mare.

Advertisements