(În imagine, Dante contemplând ierarhiile îngereşti – gravură de Gustave Dore)

Cei care am hoinărit prin lumea creată de Tolkien avem, în general, experienţe destul de asemănătoare. Există un ciudat sentiment de deja vù care ne însoţeşte, şi care nu este legat de un loc sau altul din acea lume ci de întreaga creaţie ca atare. Este un loc pe care îl descoperim mereu, dar pe care îl cunoaştem deja. Este un (pre)sentiment ciudat.

Desigur, o explicaţie ar fi aceea că, răpiţi de măiestria cu care autorul a zugrăvit acea lume ne lăsăm duşi de afecte şi ne dorim atât de mult ca ceea ce vedem să fie adevărat, încât ajungem aproape să credem că este adevărat. Avantajul acestei explicaţii ar fi aceea că în felul acesta se protejează nişte prejudecăţi tipic moderne, care văd în realitatea empirică singura forma de realitate, iar în percepţia simţirilor ordonată de raţiune singura formă de cunoaştere demnă de acest nume. În aceste condiţii „realităţile” la care avem acces cu ajutorul imaginaţiei nu pot fi decât nişte false realităţi, plăsmuiri copilăreşti ale unora care nu şi-au maturat gândirea critic-raţională.

Să observăm, însă, că bunul profesor însuşi nu pare să împărtăşească această explicaţie simplistă. În eseul său intitulat „Despre basme” (On fairy Stories), legat de munca mecanizată dintr-o fabrică modernă, pe care un birocrat de la Oxford o numea „viaţă reală” Tolkien remarca:

Ideea că automobilele sunt mai vii decât, să zicem, centaurii sau balaurii este una curioasă; că ar fi mai reale ca, să zicem, caii, este întru totul absurdă. (The notion that motor-cars are more “alive” than, say, centaurs or dragons is curious; that they are more “real” than, say, horses is pathetically absurd.)

Scopul eseului meu este să expliciteze cum de centaurii sau balaurii pot fi mai vii decât automobilele.

Evident, dacă vom pleca de la ideea că nu există decât lumea ce poate fi supusă cercetării ştiinţifice (în sensul modern al termenului „ştiinţă”) atunci ceea ce ţine de fantastic este pură plăsmuire artificială a imaginaţiei, fără nici o realitate. Iar în acest caz Tolkien are niscaiva probleme în a face diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce nu este. Ori, după cum ne va încredinţa orice raţionalist de nădejde, unul care nu reuşeşte să facă diferenţa între real şi ireal are nevoie de ajutor calificat din partea băieţilor în halate albe.

În altă ordine de idei, scopul meu, în aceste rânduri, este să le indic direcţia acelora care vor să caute Arda. Pentru aceasta o voi situa în raport cu alte tărâmuri ce trec de lumea empirică, ca să avem câteva puncte de referinţă. Concret, propun cititorilor cu răbdare să începem cu Hyperuraniul lui Platon, ca apoi să coborâm spre insula ascunsă în extremul Occident, a legendelor celtice, respectiv căminul imamului ascuns al islamului şiit, ca să ajungem de acolo în ţara zânelor. Poposind în toate aceste locuri vom discuta despre „realitatea” lor, ca apoi să fim complet echipaţi pentru a pune piciorul în Arda.

După cum cititorul va fi observat deja, itinerariul propus de mine este descendent, urmând ca la capătul călătoriei să ajungem în lumea noastră aşa zis reală (singura în care îi putem întâlni pe prietenii noştri scientişti – un motiv serios ca să călătorim cât mai des în celelalte lumi). Adică nu pornim dinspre lumea noastră empirică, ci dinspre lumea cea mai îndepărtată de ea. În felul acesta vom pricepe mai bine ce înseamnă transcendenţa, şi vom putea înţelege mai bine în ce sens şi în ce măsură este Arda reală.

Dacă am porni din lumea noastră ar însemna să luăm ca punct de referinţă realitatea empirică. Ori atunci vom lua, fatalmente, drept „ireale” cele ce se află dincolo. Dacă, în schimb, vom începe cu Hyperuraniul, atunci vom avea ca punct de referinţă o lume transcendentă în sensul cel mai deplin al termenului. De acolo ne va fi mai uşor să coborâm. Cu alte cuvinte, scopul meu este acela să îl deprind pe cititor cu o altă perspectivă asupra lumii lui Tolkien, o perspectivă ce nu ia ca punct de referinţă lumea simţurilor şi a raţiunii discursive.

Sau, reformulat în alţi termeni, scopul meu este să îl determin pe cititor să caute să cunoască nu doar cu simţurile şi raţiunea discursivă, ce îl vor ţine prizonier în lumea empirică, ci şi cu intelectul intuitiv, prin care avem acces la Lumea Ideilor platonice (adică la Hyperuraniu) şi cu imaginaţia agent (Henry Corbin dixit, cu referinţă la intelectul agent aristotelic) care ne va deschide lumile inferioare acesteia, inclusiv Arda lui Tolkien. Există diferite paliere ale realităţii şi diferite facultăţi ale cunoaşterii prin care avem acces la ele. Dacă vom folosi o facultate a cunoaşterii ce nu este adecvată unui nivel de realitate sau altul vom ajunge să ignorăm respectivul nivel.

Să pornim, dar, la drum.

De la Camelot la Avalon

Ciclul arturian ne oferă o lume ce este structurată destul de similar cu cea a lui Tolkien: un tărâm al perfecţiunii în vest alături de o lume a acţiunilor simbolice. Artur şi cavalerii său reprezintă nişte paradigme pentru aristocraţia militară a Evului Mediu, pe care a inspirat-o. Este întru totul inutil să pierdem vremea căutând „adevărul istoric” şi locaţia adevărată a Camelorului sau a Tintagelului. Ceea ce contează este lumea lui Artur ca o lume creatoare de realitate şi nu ca o lume „reală” în această dimensiune empirică.

Pe mormântul său, se spune, stă scris: Hic jacet Arthurus, rex quondam, rexque futurus (Aici zace Artur, rege cândva, rege pe viitor). Asta pentru că el este domnitorul paradigmatic, ce trebuie să renască în orice nou rege. Desigur, el se va întoarce, în sens deplin, doar la sfârşitul lumii, pentru bătălia finală dintre bine şi rău, dar asta nu ne interesează aici. Ceea ce contează pentru noi este că regele Mesei Rotunde este cel care se manifestă din nou şi din nou cu fiecare nou suveran. În termeni profani: orice rege se cuvine să îl ia ca exemplu.

Să observăm că în interiorul lumii arturiene avem o cezură asemănătoare cu cea dintre lumea noastră şi ea. Insula Avalon este un spaţiu ascuns şi de neabordat, decât în condiţii precise şi de persoane calificate. Nu oricine intră acolo, nu oricum şi nu oricând. Artur însuşi va fi primit acolo doar când este rănit de moarte. Rămâne acolo doar pentru că este înmormântat.

Diferenţa dintre Insula ascunsă şi universul în care există Camelotul este aceea că în Avalon nu există luptă, pentru că răul nu are acces acolo. Din contră, lumea lui Artur este definită de lupta dintre bine şi rău.

Avem, deci, o secvenţă de lumi, în care Avalon are valoare paradigmatică pentru Camelot, iar acesta are o valoare paradigmatică pentru noi.

Nu este întâmplător faptul că în mediile creştine celtice din Insulele Britanice se vorbea despre o insulă în vest a sfinţilor, pe care ar fi găsit-o Sfântul Brendan, călătorind cu barca. Câţiva fraieri inspiraţi de această întâmplare, au încercat să ajungă acolo, tot cu ambarcaţiuni făcute de mâna omului. Chiar într-o dată târziu precum 1721 guvernatorul insulelor Canare a trimis un vas în căutarea acestui pământ (iar noi ne plângem că birocraţii noştri aruncă banii pe prostii). Unii şi mai fraieri au ajuns la concluzia că, din moment ce nimeni nu a mai ajuns acolo se pare că ar fi vorba de o întâmplare legendară (în sensul prost, adică modern al termenului). Însă, dacă vom citi cronica acestei călătorii, vom vedea că Brendan şi tovarăşii săi au vizitat diferite locuri „fantastice” şi au trecut prin diferite aventuri iniţiatice până să ajungă la destinaţia lor. Numai cei care se arată demni, în urma acestor probe, poate să se aştepte să ajungă la Insula fericiţilor din extremul Occident.

Ceea ce ne interesează pe noi este că sfinţii, pentru creştinismul catolic, reprezintă nişte exemple de urmat. Adică, existenţa lor are o valoare paradigmatică. Sfântul Brendan a ajuns acolo şi a putut debarca pentru că a avut calificarea necesară. Alţii au căutat în zadar.

Artur însuşi nu poate rămâne acolo cât e viu, pentru că viaţa unui rege este o continuă luptă în slujba binelui. Ori în Avalon nu există luptă, pentru că nu există rău. Insula aceea este paradigma binelui pentru care merită să lupţi în lumea ta. La fel, Camelot în luptă cu răul din lumea sa este paradigma care informează vocaţia noastră hic et nunc. A întreba cât de reală sau legendară este Camelot sau Tintagel pentru lumea noastră echivalează cu a ne întreba cât de reală sau legendară este Avalon pentru cavalerii Mesei Rotunde.

Chiar aşa: cât de reală este insula Avalon faţă de Camelot? Noi, cei din Arad sau Constanţa secolului XXI putem spune că ambele sunt invenţii ale oamenilor din lumea noastră. Dar să nu uităm că, etimologic, „a inventa” înseamnă a găsi. În formula alchimică VITRIOL ultimele trei cuvinte, inveniens occultum lapidem, ne asigură că vom găsi piatra ascunsă (în cutare condiţii indicate în prealabil), nicidecum că o vom inventa. Sensul actual al acestui verb este unul specific modern, ce nu are sens în epoca în care ciclul arturian era aşternut pe hârtie. Autorii medievali nu puteau inventa ceva, în sensul în care un autor modern de ficţiune inventează, pentru că ei nu aveau nici conceptul de invenţie la fel cum nu aveau un termen cu care să poată exprima aşa ceva.

În interiorul universului arturian Avalon, cum spuneam, are valoare paradigmatică pentru cavaleri. Acolo binele se găseşte în forma sa pură, şi de aceea locul are capacitatea de a însănătoşi. Locuri mitice similare redau tinereţea, sau prelungesc viaţa. Asta pentru că aceste locuri paradisiace au un grad mai mare de realitate, prin faptul că se află mai aproape de originea ultimă a întregii creaţii. Reîntorcându-ne la originea fiinţei noastre ne aflăm acolo unde putem fi re-făcuţi.

Am ales pentru început lumea arturiană pentru a ilustra aceste lucruri, pentru că structura lumii lui Tolkien este una similară, chiar dacă nu este identică. Şi în acest caz avem de-a face cu un Tărâm binecuvântat (blessed land) înspre vest, numit Valinor, unde sălăşuiesc Ainurii, acele fiinţe divine pe care Eru, zeul suprem, le-a creat dintru început. Tot Ainurii sunt cei care dau formă creaţiei materiale, iar la nevoie pornesc din Valinor ca să restabilească ordinea în Middle Earth.

În interiorul creaţiei materiale, Valinor are o valoare paradigmatică faţă de Middle Earth, fiind sursa ordinii, exprimată, foarte platonic, sub forma frumuseţii fizice şi morale. În concepţia acestei lumi frumosul este o expresie, în plan material, al binelui, sau, cu alte cuvinte, Binele (ca idee platonică, sursă a bunei rânduieli) se manifestă în lumea fizică sub forma frumuseţii. În acest fel, Valinor are aceeaşi funcţie în interiorul Ardei pe care muzica Ainurilor de la început o are faţă de Arda însăşi. De asemenea, dacă ne limităm doar la Middle Earth, elfii joacă acelaşi rol faţă de oameni şi faţă de acel ţinut în general, pe care Valinor îl joacă faţă de Middle Earth în general, iar corul Ainurilor faţă de Arda (Valinor şi Middle Earth împreună).

Această coborâre în trepte de la Eru până la nivelul cel mai de jos al creaţiei face posibilă transmiterea, de-a lungul lanţului fiinţelor, a acelor influenţe care ţin împreună întreaga ierarhie. Drumul de la Camelor la Avalon este o etapă a unul lung drum care cuprinde şi drumul din Londra de astăzi la Camelotul „legendar”. Ca şi în cazul Sf. Brendan şi a tovarăşilor săi drumul este unul iniţiatic şi vertical, dinspre periferie spre origine, dinspre manifestare particulară spre arhetip.

*   *   *

Acum că am amintit în treacăt mitul creaţiei din Silmarillion, ne putem permite să spunem că există, totuşi, ceva justificare în bănuiala modernă cum că avem de-a face cu ceva plăsmuit de imaginaţia omului, când vine vorba de aceste locaţii şi fiinţele care le populează. Dacă lumea noastră este expresia imaginaţiei divine, Camelot sau Avalon reprezintă tot nişte reflectări în planul imaginal al arhetipurilor din Mintea divină, dar o reflectare pe planului imaginal din mintea umană. Aşa se face că, prin artă, cum insistă Tolkien, noi devenim co-creatori alături de Dumnezeu.

Creaţiile imaginaţiei noastre, în măsura în care reflectă arhetipurile originare, şi nu impresiile primite prin simţurile ce ne leagă de lumea empirică, sunt o participare la activitatea creatoare divină. O astfel de lume, prin faptul că este o expresie a ceea ce este cu adevărat originar (a nu se confunda cu „originalul”), este mai reală decât viaţa trăită în bătaia vântului impresiilor de moment şi a senzaţiilor epidermice, oricât de tari ar fi aceste senzaţii. Să-ţi trăieşti cu intensitate fiecare clipă nu are nimic de-a face cu o viaţă trăită profund. Din contră, intensitatea este, de cele mai multe ori, duşmanul profunzimii.

Legat de asta, filosoful artei Ananda Coomaraswamy remarca într-un eseu:

Erezia noastră contrară, privată (idiôtikos) şi sentimentală (pathêtikos), (potrivit căreia preferăm să distrăm) care face ca arta să devină, o experienţă esenţialmente a senzaţiilor, se regăseşte chiar în termenul „estetică”, aisthêsis fiind nimic altceva decât „iritabilitatea” biologică pe care fiinţele umane o împărtăşesc cu plantele şi animalele. [Our private (idiôtikos) and sentimental (pathêtikos) contrary heresy (i.e., view that we prefer to entertain) which makes of works of art an essentially sensational experience, is stated in the very word “aesthetics,” aisthêsis being nothing but the biological “irritability” that human beings share with plants and animals[1].]

Subcreaţia – o catedrală a imaginaţiei

Eseul din care tocmai am citat se intitulează Ars sine scientia nihil, după o formulă faimoasă a arhitectului francez din secolul XIV Jean Mignot. Meşterii italieni care s-au angajat la ridicarea catedralei din Milano (începută în 1386) au ajuns, la un moment dat, în impas şi au cerut ajutorul colegilor lor de dincolo de Alpi. În cursul dezbaterilor între italieni şi francezi, privind folosirea pătratului sau a triunghiului echilateral pentru a determina măsurile construcţiei s-a ajuns la vot iar italienii au avut câştig de cauză. Francezul, supărat, i-a acuzat pe italieni că nu respectă ştiinţa care stă la baza artei arhitecturale şi a ţinut să le aducă aminte că arta fără ştiinţă nu înseamnă nimic. Desigur, italienii s-au grăbit să îl asigure că sunt întru totul de acord[2]. Concepţia modernă a artei ca ceva autonom şi autosuficient, ce ţine doar de estetic, nu se născuse încă.

Nici una din tabere nu ar fi putut concepe ceva de genul artei de dragul artei (art pour l’art). Aşa ceva nu poate fi conceput decât de o fiinţă divizată în sine însăşi, ce proiectează asupra lumii din jur propria lipsă de unitate. În lipsa unei concepţii ierarhice nivelele facultăţilor sufleteşti, clasele sociale şi cosmosul (triada psyche, polis, kosmos[3]) pierd principiul care le ordonează şi se sparg în bucăţi.

Este adevărat, însă, că în secolul XIV prin artă şi ştiinţă se vorbeşte despre ceva diferit decât suntem obişnuiţi astăzi. Prin „artă” se înţelege tehnica practică pentru a face ceva, iar „ştiinţa”, în acel context, este corpusul de cunoştinţe pe care le transpune în practică arta. Concret, în cazul nostru, ştiinţa se referă la matematica pitagoric-platonică ce se află la originea eforturilor meşterilor medievali. Din moment ce Dumnezeu a creat această lume prin medierea matematicii, orice act ce se doreşte a fi o imitare a actului creator divin va trebui să pornească de la ştiinţa cu care a lucrat Dumnezeu.

Nu este de mirare, deci, că apariţia arhitecturii gotice a coincis cu o renaştere a ştiinţei matematice şi cosmologiei platonice (la rândul ei de origine pitagorică) tocmai la Chartres, una din cele trei locaţii a primelor biserici ridicate în acest stil, alături de Saint Denis şi Sens. Să citim un fragment dintr-un studiu privind originile intelectuale ale artei gotice, şi să fim atenţi la alăturarea arhitecturii cu muzica în actul creator originar. În felul acesta vom avea cheia mitului creaţiei din Silmarillionul lui Tolkien:

Aspectele teologiei şi cosmologiei Şcolii de la Chartres care ne interesează cel mai mult în acest context sunt, în primul rând, accentul pus pe matematică, în mod special geometrie; şi în al doiela rând consecinţele estetice care decurg din această idee. Maeştrii de la Chartres, asemeni platonicilor şi pitagoricilor din toate vremurile, erau obsedaţi de matematică; era considerată puntea de legătură între Dumnezeu şi lume, instrumentul magic ce va deschide tainele unuia şi celuilalt. Cel mai faimos exponent al sistemului, Thierry din Chartres, spera să găsească prin geometrie şi aritmetică, artistul divin în creaţie.

(…)

Mai îndrăzneaţă decât teologia sa, mai dubioasă din perspectiva ortodoxiei şi mai semnificativă pentru istoricul artei este cosmologia [celor] de la Chartres şi filosofia frumuseţii căreia i-a dat naştere. În Timaios Platon descrie împărţirea Sufletului lumii potrivit măsurii tetractys-ului pitagoric. Conotaţiile estetice, mai ales muzicale, ale acestei idei sunt înţelese de Calcidius, care remarcă faptul că împărţirea se face potrivit măsurii armoniei muzicale. El, ca şi Macrobius, insistă asupra faptului că Demiurgul, împărţind astfel Sufletul lumii, stabileşte o ordine cosmică bazată pe consonanţa muzicală.

Nu a fost greu ca această noţiune să facă fuziunea cu cea augustiniană a universului creat „cu măsură, cu număr şi cu cumpănă” (Înţelepciunea lui Solomon 11:20b n.t.). Drept rezultat, creaţia a apărut ca o compoziţie simfonică. Este descrisă astfel în secolul al IX-lea de Ioan Scotus Eriugena, iar ideea a fost preluată de Şcoala de la Chartres. Guillaume din Conches, dascălul lui Ioan din Salisburry, şi Abelard, care pare să fi studiat matematica cu Thierry şi a cărui cosmologie este cea a Şcolii de la Chartres, identifică ambii Sufletul lumii platonic cu Sfântul Duh în lucrarea sa rânduire a materiei; şi concep acest efect drept o consonanţă muzicală. Armonia rânduită în întregul cosmos este reprezentantă, în schimb, nu doar ca o compoziţie muzicală, ci şi ca una artistică, mai precis o lucrare arhitectonică. Uşurinţa cu care se face trecerea de la sfera muzicii la cea a arhitecturii nu ne va surprinde ţinând cont de strânsa înrudire a celor două în gândirea platonică şi augustiniană. Dar pentru teologii de la Chartres noţiunea că universul este o lucrare de arhitectură şi că Dumnezeu este arhitectul are o semnificaţia specială, din moment ce acestea presupun un act dublu de creaţie: crearea materiei haotice şi a cosmosului din haos. Din moment ce termenul grec kosmos însemna atât podoabă cât şi ordine, era posibil să se conceapă materia drept materialul construcţiei, iar creaţia propriu zisă drept o „împodobire” a materiei prin impunerea artistică a unei ordini arhitecturale. În cosmologia platonică, în plus, maeştrii de la Chartres puteau distinge modelul şi metoda în concordanţă cu care arhitectul divin a construit universul, templul cosmic, cum îl numeşte Macrobius[4].

Din opera lui Tolkien lipeşte preocuparea tipic platonică pentru matematică, dar muzica are un rol de prim rang în mitul creaţiei din Silmarillion. Asta pentru că muzica preia singură rolul de mediatoare Nu are rost să intrăm acum în detalii în ce priveşte acest episod, pentru că va veni un moment pentru discutarea mai în detaliu a creării Ardei şi a cântului Ainurilor. Pentru moment să observăm faptul în sine că muzica are un rol hotărâtor pentru actul creaţiei, deşi Tolkien probabil nu este moştenitorul direct al platonismului clasic, ci acesta pare să ajungă la el prin medierea Paradisului lui Dante cu corurile de îngeri şi sfinţi pe care îi întâlnim acolo.  De asemenea, să ne amintim că Ainurii au trebuit să ordoneze Pământul inform, exact aşa cum în cosmogonia platonică avem de-a face cu o informare a materiei. Dar despre acestea la momentul potrivit.

Insist asupra importanţei muzicii în Silmarillion, pentru că numai prin dezvăluirea originii platonic-pitagorice a acestei idei vom înţelege conexiunea între episoade aparent disparate precum creaţia Ardei de către Eru, şi îndrăgostirea lui Thingol de Melian, respectiv a lui Beren de Luthien. Creaţia, cântecul, grădina şi îndrăgostirea sunt strâns legate între ele, asigurând coerenţa Silmarillionului, iar prin perechea Arwen-Aragorn, a întregii istorii (cu excepţia Hobbitului) a lumii lui Tolkien, de la muzica Aiunrilor de la început la muzica Aiunurilor şi a oamenilor de la Sfârşitul vremurilor.

Însă aici avem de-a face cu crearea unei lumi imaginare (Arda) de o fiinţa imaginară (Eru) cu ajutorul unor fiinţe imaginare (Ainurii), nu? Nu. Crearea lumii noastre de Dumnezeu, crearea universului tolkienian de autor şi a Ardei de Zeul suprem din acea lume se face după acelaşi model. Nu întâmplător Tolkien vorbeşte de subcreaţie (subcreation) când vine vorba de lumi plăsmuite prin imaginaţie, sugerând o asemănare cu şi chiar participare la actul creator divin din Geneza. Dacă în interiorul Lumii Secundare create de Tolkien cântul este instrumentul prin care se participă la creaţie (de unde şi rolul său în îndrăgostire în episoade cheie), în ce priveşte crearea de către autor însuşi a operei sale:

Încântarea (enchantment) produce o Lume Secundară în care atât creatorul cât şi spectatorul pot să intre, spre satisfacţia simţurilor lor, cât timp se află înăuntru; dar în puritatea sa este ceva artistic în dorinţă şi scop. (…) Fantasy aspiră la meşteşugul elfilor, la încântare (enchantment), iar când are succes este cel mai aproape de artă (…). (On Feary Stories)

Am tradus en-chantment literal prin în-cântare pentru că ar trebui să fie termenul tehnic din limba noastră pentru a pune pe cineva sub vrajă, ca antonim pentru des-cântat, adică operaţiunea prin care se zădărniceşte o vrajă. Aşa cum cântul este cheia pentru crearea unei lumi, încântarea este cheia pentru participare la ea. Pentru cei care doresc să ajungă în Arda şi să îi vadă pe elfi, nu au nevoie decât de asta. Cu condiţia să regăsim sensul propriu al încântării, dincolo de o epidermică excitaţie estetică.

Să observăm, de asemenea, că dacă participarea la o creaţie, şi comuniunea cu aceasta, se face prin încântare, atunci încântarea îndrăgostirii se arată a fi ceva mult mai înfricoşător decât nişte reacţii chimice în creier (there’s good chemistry between them – ştiţi placa). Este, nici mai mult nici mai puţin, decât o participare la lucrarea divină a creaţiei. Acesta este motivul pentru care avem de-a face cu personaje feminine superioare care încântă bărbaţi ce, la rândul lor, sunt conducători sau eroi paradigmatici ai popoarelor lor. Prin Melian, elfii lui Elu Thingol se împărtăşesc din prezenţa divină venită din Valinor, a unei Maia. Prin Luthien linia dinastică a lui Beren se înrudeşte cu elfii nemuritori, dând naştere numenorienilor. Prin Arwen, Aragorn şi poporul său au acces din nou la comuniunea cu elfii, în urma unei restaurări politice cu valenţe cosmice. Încântarea îndrăgostirii leagă în spaţiu Middle Earth de Valinor şi în timp creaţia primordială (cântul Ainurilor) de reîntemeierea regatului Gondorului la începutul celei de-a patra epoci.

Spuneam ceva mai sus că lanţul fiinţelor coboară de la Eru spre cea mai periferică locaţie din lumea lui Tolkien. Ei bine, unul din instrumentele importante prin care şi ordinea cosmică se transmite de-a lungul acestui lanţ, dând formă haosului, este tocmai lanţul de perechi de îndrăgostiţi. În felul acesta se împlineşte rostul de daimon mediator al lui Eros, despre care vorbeşte Platon în Banchetul. Dar despre acestea cu altă ocazie.

Platonismul persan şi imaginalul

Medierea între arhetipurile pure din lumea Ideilor şi lumea noastră empirică se face, după cum am văzut prin medierea numerelor şi figurilor geometrice. De aceea muzica şi astronomia, care sunt nişte aplicări sensibile ale matematicii au un rol atât de important în tradiţia platonică. Tolkien preia rolul muzicii în simfonia cosmică, fără să se preocupe de matematică. Astfel, el este moştenitorul imaginaţiei liturgice a lui Dante şi, indirect, Dionisie Areopagitul. De asemenea, este mai aproape astfel de originile Liturghiei catolice, care trebuie căutate în ritualurile Templului de la Ierusalim unde preoţi în haine de in alb oficiau cultul lui Dumnezeu, imitând cultul oferit Lui de îngeri în Templul ceresc.

Însă într-un spaţiu diferit, în Persia islamică, moştenitoare a culturii zoroastriene, avem o evoluţie interesantă a chestiunii medierii. Aici spaţiul dintre Formele pure şi materia rânduită a lumii empirice este ocupat de o lume a imaginilor arhetipale. Este vorba de locul în care se află imamul ascuns. Asta înseamnă că la această lume mediană nu avem acces prin gândirea raţională care operează cu obiecte matematice, ci printr-o altă facultate, şi anume cea a imaginaţiei. Henry Corbin, în studiul său Mundus Imaginalis ne spune:

Această lume are nevoie de o facultate a percepţiei a ei proprie, respective de puterea imaginaţiei, o facultate cu o funcţie cognitivă, o valoare noetică ce este la fel de reală precum percepţia senzorială sau intuiţia intelectivă.

Aş observa doar că percepţia senzorială şi intuiţia intelectivă nu au ca obiect lumi ce ar fi la fel de reale. Din moment de aceasta din urmă are ca obiect Ideile platonice, care sunt arhetipurile celor ce se găsesc în lumea empirică, ea se referă la ceva mai real decât prima. Asta înseamnă că şi imaginaţia cognitivă – să o numim aşa, ca să o deosebim de imaginaţia legată de impresiile lăsate de lumea empirică – are ca obiect o lume ce este diferită, ca grad de realitate, de celelalte două. Concret, obiectul său este mai real decât obiectele sensibile şi mai puţin real decât Ideile.

Corbin a propus pentru această realitate mediană termenul de „lume imaginală”. Ea este atât de strâns legată de lumea Ideilor platonice încât în arabă se foloseşte acelaşi termen pentru a le desemna. De aceea Corbin ne atrage atenţia că:

Termenul tehnic arab ‘alam al-mithal poate fi tradus ca mundus archetypus cu condiţia să se evite cu grijă confuzia cu o altă expresie. Pentru că acelaşi cuvânt (‘alam al-mithal) se foloseşte în arabă pentru a reda Ideile platonice (interpretare de Sohrawardi în termenii angelologiei zoroastriene), cu singura diferenţă că atunci când este folosită cu referinţă la Ideile platonice apare mai mereu calificată foarte precis prin mothol (pluralul de la mithâl), aflâtûnîya nûrânîya, „arhetipurile platonice luminoase”.

Asta pentru că Lumea ce se află dincolo de muntele cosmic Qaf este prima de dincoace de Hyperuraniul Formelor pure. De fapt, am putea să spunem că avem de-a face cu aceleaşi realităţi, dar nu aşa cum sunt apucate (scuzaţi barbarismul) de intelectul pur, curăţat de orice reziduu de materialitate, ci de facultatea imaginaţiei care oferă o suprafaţă materială în care arhetipurile se pot reflecta. Prin „materie” evident nu mă refer la materia grosieră a lumii noastre empirice, ci la materia subtilă a imaginalului.

Să nu ne facem iluzii, de buni moderni ce suntem, că această lume se poate atinge dând frâu liber imaginaţiei. Nici în lumea arhetipurilor „întrupate” ale platoniştilor persani nu vom ajunge astfel, şi nici în regiunile echivalente ale Avalonului şi a Insulei fericiţilor vizitată de Sf. Brendan. Din contră, imaginaţie „liberă”, care fuge de Formele determinante, nu poate duce decât la disoluţie.

Imaginaţia este temeinic aşezată în jurul axei acestor două funcţii cognitive: lumea sa simbolizează cu cele două lumi la care corespund celelalte două facultăţi (cunoaşterea sensibilă şi cea intelectuală). (…) Aceasta ar trebui să explice sobrietatea extraordinară a limbajului ce se poate găsi în eposurile mistice persane (de la ‘Attar la Jami şi la Nur ‘Ali-Shah), unde aceleaşi arhetipuri sunt amplificate şi amplificate din nou, prin noi simboluri. Ori de câte ori imaginaţia o ia peste arătură şi este disipată fără consideraţie, când încetează să îşi împlinească rostul de a percepe şi a produce simboluri ce duc la inteligenţa interioară, atunci mundus imaginalis (care este lumea Malakut-ului, lumea sufletului) poate fi considerată destrămată.

Calea spre Insula fericiţilor, deci, este deschisă pentru cei care îşi disciplinează imaginaţia şi o întorc dinspre original, personal şi subiectiv spre ceea ce este originar şi universal. Atunci vom ajunge la destinaţie. Unde? Iată:

Ni se spune clar că, topografic, această regiune începe pe „suprafaţa convexă” a Sferei a noua, Sfera Sferelor, adică Sfera care cuprinde întregul cosmos. Asta înseamnă că începe chiar în momentul în care se părăseşte Sfera supremă, care defineşte toate orice fel de orientare posibilă în lumea noastră (sau de partea noastră a lumii), Sfera spre care arată punctele cardinale. Este evident că odată ce această graniţă a fost depăşită întrebarea „unde” (ubi, kojâ) îşi pierde sensul.

De aceea, această lume poate fi atinsă de oriunde din spaţiul fizic. Este inutil să o căutăm relativ la locaţii anume aflate în lumea noastră. Cum ne aminteşte Corbin „nu se poate spune unde se află o locaţie spirituală. Decât situată, mai degrabă situează, este situantă. Ubi-ul său este un ubique.”

Asta, desigur, dacă ne limităm la o geografie profană, în care munţii sunt ridicături de piatră, iar râurile nişte mase de H2O puse în mişcare de gravitaţia planetei. În cadrul unei geografii sacre lucrurile se schimbă, însă. Spre deosebire de cea profană, geografia sacră este una calitativă şi nu cantitativă. Există o diferenţă între munţi nu doar în ce priveşte natura rocii din care sunt formaţi (sedimentară sau vulcanică, de exemplu), ci, mai ales, în ce priveşte semnificaţia lor spirituală. Astfel, anumite locaţii sunt mai sacre decât altele, deşi orice punct al spaţiului se împărtăşeşte de natura sacră a cosmosului. Unii munţi se află mai aproape de Origine decât alţii, iar unele râuri sunt mai eficientă în ce priveşte curăţarea rituală decât altele. Asta pentru că o lume anume imită în ordonarea sa calitativă diferenţierea calitativă a întregului cosmos.

Acest lucru se observă foarte bine în Arda. Acolo Valinor este un continent special, în care Ainurii supremi, Valarii sălăşuiesc într-o existenţă binecuvântată, alături de alte fiinţe de rând inferior. Însa grădina Lorien din Valinor are o replică în Middle Earth: Lothlorien. În alte epoci mai îndepărtate, curtea regelui Thingol reprezintă un loc special, prin prezenţa lui Melian, venită din Lorien. Aceste locuri speciale în geografia Ardei sunt tot atâtea puncte de legătură cu originea, aflându-se pe o axă ce uneşte întreaga creaţie a lui Eru de la Creator la ultimele sălaşuri ale creaţiei Sale.

Această lume, poate fi întrezărită, deci, cu ajutorul facultăţii imaginaţiei. Dar trebuie să ţinem cont că lumea aflată pe partea convexă a ultimei sfere şi lumea lui Tolkien nu sunt unul şi acelaşi lucru. Asta se poate vedea până şi în faptul că răul poate pătrunde în Valinor, tărâmul binecuvântat din vest, ceea ce înseamnă că nu este calitativ identic cu Avalon, sau căminul imamului ascuns. Dacă accesul la Avalon sau Insula fericiţilor se face cu imaginaţia agent, accesul la lumea lui Tolkien se face cu ajutorul unei facultăţi imaginative inferioare.

Dar ce este imaginaţia agent? Corbin foloseşte acest termen, inspirat de aristotelicul intelect agent. Stagiritul ne spune că intelectul uman poate fi potenţial sau actual. Ei bine, intelectul care conţine formele, şi care, astfel este actual, se numeşte intelect agent. Aristotel ne asigură că „intelectul vine din afară şi numai acesta este divin” (Despre generarea animalelor, B 3, 736b 27 – 28), fiind vorba de facultatea cu care avem acces la domeniul suprasensibil adică al inteligibilului pur.

Analog, imaginaţia agent va fi acea facultate care va percepe suprasensibilul, adică inteligibilul pur, dar nu direct precum intelectul, ci mediat, prin imagini. Cu asta am atins un subiect esenţial pentru înţelegerea unei literaturi precum cea a li Tolkien, sau a ciclului arturian, dar şi al miturilor în general. Nu este vorba de o reformulare idealizată a unor realităţi empirice, ci, din contră, o reformulare în imagini a unor realităţi inteligibile întemeietoare. Lumea noastră empirică este, în fond, o  manifestare a acestei lumi metaempirice. Ori, dacă luăm aminte la faptul că şi aceste lumi mitologice sunt manifestări ale metaepiricului, dar se află mai aproape de originea lor, ne vom da seama să o lume precum cea a lui Tolkien este mai reală decât a noastră.

Asta nu înseamnă, desigur, că orice lume imaginară este mai reală decât lumea empirică. O lume este reală în măsura în care reflectă inteligibilul originar din care îşi trage originea. O invenţie literară care este inspirată din „realitatea” noastră grosieră, reflectând-o pe aceasta va fi mai puţin reală decât ceea ce reflectă.

În sine, imaginaţia este o facultate internă, distinctă de simţuri, cât şi de intelect. Informaţiile primite prin simţuri sunt traduse de imaginaţie, fiind transformate în lumea aşa cum o cunoaştem. Aşa se face că oameni diferiţi, trăind unul lângă celălalt, trăiesc în lumi diferite în sensul cel mai propriu al expresiei. Noi nu avem acces la lumea empirică în sine, ci doar la o reflectare a sa de către imaginaţia noastră. O afundare din ce în ce mai mare în contingent va duce, fatalmente, la o izolare din ce în ce mai mare în propria lume. Dar aceeaşi facultate a imaginaţiei poate să traducă în imagini şi inteligibilul pur, la care are acces intelectul. În acest caz imaginaţia ne dă acces nu la lumea empirică, ci la ceea ce o întemeiază. Astfel, ceea ce plăsmuieşte imaginaţia ancorată în formele pure va fi mai real decât lumea empirică.

Prin urmare, facultatea imaginaţiei este o facultate cognitivă sau nu în funcţie de ceea ce reflectă. Dacă reflectă doar lumea noastră grosieră, nu putem vorbi de nici un fel de cunoaştere, ci doar de afundare în nisipurile mişcătoare ale subiectivităţii şi a contingentului. Dacă, în schimb, imaginaţia traduce în imagini ceea ce numai intelectul curăţat de orice reziduu material poate să cuprindă, avem de-a face cu o facultate cognitivă adaptată pentru cei care nu au vocaţia intelecţiei pure.

Poate este util, în acest moment, să vedem un exemplu analog dintr-o cultură depărtată geografic. În subcontinentul indian vom găsi, între şcolile de gândire nondualiste o diferenţiere între vedānta clasică şi curentele de extracţie tantrică. Pentru vedānta nondualistă clasică universul este iluzie (maya). Din contră, pentru şcolile de orientare tantrică universul are la bază energia creatoare (shakti) a Principiului prim, identificat de obicei cu Shiva. Este lumea rezultatul unei iluzii, sau a unei energii creatoare. Ambele descrieri sunt corecte, dar din puncte de vedere distincte. Din perspectiva Principiului prim, care prin natura sa este absolut, nu poate exista altceva, decât în mod iluzoriu. Dar din perspectiva noastră, prinşi în devenirea universului (samsara), care vedem lucrurile dintr-o perspectivă inferioară universul este rezultatul unei pulsaţii creatoare, a unei energii vii care desfăşoară întreaga ierarhie a creaturilor.

Revenind la termenii platonici, imaginaţia, care traduce în imagini inteligibilul pur este o facultate creatoare, care desfăşoară lumea arhetipurilor, adică a Ideile din Mintea divină, sub forma ierarhiei universului ordonat. Lumea noastră „reală” (adică empirică) este produsul imaginaţiei divine, pe când miturile noastre sunt produsul imaginaţiei umane. Aceasta din urmă, însă, este o facultate analogă celei divine, care, atunci când ia ca model (precum Demiurgul din Timaios) Ideile inteligibile drept model plăsmuieşte o realitate demnă de acest nume.

Dar din perspectiva Principiului orice produs al imaginaţiei, chiar şi al imaginaţiei divine, este iluzie pură. După cum ne spune un platonic precum Augustin din Hippona „El este în aşa fel încât raportat la El toate cele create nu există. Când nu sunt raportate la El ele există; când sunt raportate la El, ele nu există.” (In Psalmum CXXX1V, 4) În acest sens, şi doar în acest sens, o lume creată de imaginaţie, ce traduce arhetipurile originare, este ireală.


[1] Ananda Coomaraswamy, Ars sine scientia nihil, în The Essential, World Wisdom, 2004, p. 179

[2] Otto von Simmons, The Gothic Cathedral, Harper and Row, 1962, pp. 19-20

[3] Vezi eseul cu acelaşi titlu de Th. A. Szlezák, tradus şi publicat în româneşte în volumul Noul Platon, Cercetări despre doctrina esoterică, Grinta, Cluj-Napoca, 2007, p. 33 şi urm.

[4] von Simmons, pp. 27-29

Advertisements